Home| Bilete de papagal - volumul I| Bilete de papagal - volumul II| Extemporale despre viata| Gemini| Provocarea I| Provocarea II| Ucenicele diavolului| Contact|

DAN MIHOC

BILETE DE PAPAGAL

(Pamflete tranzitorii Vol. I)

Editura PROXIMA

BUCUREŞTI 2008

Coperta: DANIELA ELENA DINU

Tehnoredactare computerizată: DANIELA  

                                                   ELENA DINU

Ediţia I, 2008

            Toate drepturile acestei ediţii aparţin autorului. Nicio parte a acestei lucrări nu poate fi reprodusă fără acordul scris al autorului.

Dedicaţie:

          Tuturor celor care nu se tem de adevărul, rostit ori scris. Şi – nu mai puţin – tinerilor care nu au întâlnit flaşnetarul cu un papagal frumos colorat, cu un răvaş în cioc!

Mulţumiri:

Danei, prima mea fidelă cititoare, care îngrijind de grafica si tehnoredactarea rândurilor de faţă, a dovedit nu numai conştiinciozitate şi dorinţa de a face ca totul să fie perfect, ci şi mult suflet – un lucru de nepreţuit!

CUPRINS

1. Introducere ..........................................5
2. Bani de haine .......................................8
3. NATO – history; OTAN – isterie .......12
4. Jocul: căratul nevestelor în spinare .....19
5. Bilete de papagal .................................24
6. Cine “sântem”?! ..................................29
7. Corabia nebunilor ................................34
8. America – aşa cum nu se vrea ştiută... 40
9. Un pariu cu papion.............................. 45
10. De-a uliul şi porumbeii ........................48
11. Tangoul de demult ...............................52
12. Raiul şi  Iadul .......................................56
13. “Potcoava” – ce face şi desface.............60
14. Repetabila povară .................................64
15. Avem nevoie de o stângă veritabilă? ....68
16. Vin parlamentarele: vivat uninominalul ...............................................................71
17. Mai exista o diaspora? ..........................74
18. O lecţie de viaţă ....................................78
19. Dumnezeu ori Satana? ..........................81
20. Vivat “audio-book” and “net-book” .....85
21. Cum începe un război? .........................89
22. “...ESCU” .............................................92
23. Statul – marele escroc ..........................95
24. Iubirea moare vreodată? .....................101
25. Alma-Mater: 50 ..................................104
26. Căldură mare – “monşer” ...................107

Introducere

            Aţi citit cumva ziarul “RITMUL VREMII”?! Cel în care ar fi putut să se găsească şi rândurile ce urmează? De-l veţi căuta, s-ar putea să-l aflaţi... la Biblioteca Academiei; purtând date de acum... peste 70 de ani!!

            Locul apariţiei şi “aria de acoperire”: târgul moldovenesc al Romanului acelor ani, de demult...

            Tatăl meu, de mult plecat dintre noi, de profesiune în acele zile: publicist şi “studinte în drept”, a visat dintotdeauna să înfiinţeze o gazetă; ajuns avocat, a investit – cu încredere – într-un ziar local, la început căutat, dar apoi falimentat de concurenţa acerbă a gazetelor de mare tiraj, cele mai multe din Capitală.

            Şi – visul i s-a năruit! Era vremea lui Carol al II-lea, regele şturbulatic, hoţ şi bolnav, care făcea de râs dinastia germană, adusă la noi odată cu Carol I – un mare rege al tuturor timpurilor; urmat de un rege Ferdinand, ce nu i-a pătat nicidecum onoarea şi reputaţia; era vremea legionarilor, a statului naţional – legionar român, unde au ajuns la putere “cămăşile verzi” ale lui Corneliu Zelea – Codreanu şi Horia Sima, precum şi ale sceleraţilor pe care-i adunaseră; apoi – vremea dictaturii antonesciene, ce a înlocuit un “rău”, cu “alt rău” – unii zic astăzi: mai mare, alţii – mai mic. Chiar şi istoria este relativă, deşi se repetă, la nesfârşit şi cu neruşinare...  Când “a murit” şi libertatea presei, desfiinţată de camarila tandemului Carol al II-lea şi Elena Lupescu, “vulpea roşcată” care-i controla până şi jurnalul intim, regal... Nu a mai avut tata de ce să se mai vrea “publicist” şi fondator de gazete! Într-o asemenea lume...

            S-au scurs pe nesimţite anii şi au venit nemţii lui Hitler, apoi cel de-al doilea război mondial, care a pus la pământ economia ţării şi a secerat două milioane de vieţi omeneşti; apoi, odată cu tancurile glorioasei Armate Roşii, a fost instalată dictatura odioasă de sorginte bolşevic – comunistă... Undeva, în podul casei în care locuiam – de astă dată în Capitală – se păstraseră câteva colecţii ale ziarelor “Ritmul vremii” şi “Porunca vremii”, la care trudise – din greu – tatăl meu; mort timpuriu, de pe urma mizeriilor unor legionari torţionari, deveniţi vajnici combatanţi comunişti, peste noapte. Ceva neobişnuit pentru scumpa noastră ţărişoară?! Da de unde...

            Frica de neînchipuit de securitate şi de informatorii ei, au făcut-o pe mama să mă împiedice să lecturez şi să păstrez măcar un mic număr din aceste gazete; atunci când, precum orice copil curios de grămada de lucruri din podul casei, le descoperisem şi începusem chiar a le citi... Ca să se asigure, în prezenţa mea, le-a folosit doar... pentru aprins focul la cazanul cu lemne şi cărbuni, din baie, pentru a fi convinsă că nu am ascuns un număr de gazete...

            Interzicându-mi, sub jurământ, să pomenesc cuiva despre aceste îndeletniciri ale tatălui meu, din acei ani de tinereţe şi efervescenţă creatoare; cuvânt pe care l-am respectat!

            Astăzi, când din nou se fac încercări, din ce în ce mai vizibile, de “a se băga pumnul” în gura presei – scrise ori vorbite, regret nespus că nu am păstrat măcar un număr din acele gazete, rămase în patrimoniul familiei; chiar dacă la bibliotecă s-ar putea afla...

            Iată de ce, trecut la migăloasa îndeletnicire a scrisului, la ani de septuagenar, după ce am debutat cu romane şi eseuri, mi-am încercat “puterile” şi în lumea magnifică a pamfletelor, scrise cu mintea de acuma şi cu memoria ori experienţa atâtor ani, dintr-o viaţă de om...

            Mai mult, mi-am imaginat că ar fi fost chiar publicate, într-un ziar imaginar, teleportat peste decenii şi denumit – evident, tot: “Ritmul vremii”!

            În memoria omului vrednic ce a fost : tatăl meu!

            Subiectele tratate sunt diverse, cronologia scrierilor deseori imperfectă, dar toate sunt puternic ancorate în realităţile surprinzătoare ale lumii în care suntem nevoiţi să trăim, după ce s-a murit şi s-a visat cu ochii larg deschişi în zilele eroice ale unei “revoluţii” furate şi mânjite cu cele mai josnice mijloace; în spiritul unui indubitabil triumf al “răului”, asupra “binelui” – aici, la noi ACASĂ...

            Cu speranţa că voi reuşi a mă face înţeles şi – de ce nu – voi mai afla câţiva “suporteri” printre dumneavoastră! Ca şi până în prezent...

Bani de haine

            O dimineaţă însorită de primăvară, după nişte “moşi” mai afurisiţi anul acesta decât “babele” tradiţionale... Totul părea frumos, până ce Radio România Actualităţi ne-a adus o veste incredibilă: “D.A.- ul cel de la guvernare” – încă – a luat o decizie memorabilă: “Se vor da bani de haine, în valoare de 150 Euro (anual?!) pe “cap de profesor”!” O premieră în minunata UE în care – se zice – că ne-am afla... Zic alţii! Eu – nu!

            Probabil că au numărat bine pe cei 200.000 – 300.000 de dascăli ai ţării, au înmulţit rezultatul cu 150 de Euro şi a ieşit o sumă, evident, mai mică decât cea cu care, cetăţenii “municipiului” Bucureşti urmează a-l “despăgubi”, de pildă pe genialul om de afaceri Costanda, copilul “de suflet” al primarilor de dreapta ce s-au perindat prin Palatul din vecinătatea frumosului Parc Cişmigiu. Şi-au zis Domniile lor: “Hai să mai schimbăm ceva! Pe “ăştia” nu-i mai amăgim , pe mai departe, cu discursuri sforăitoare, ascultate pe miros de mici la grătar şi bere ieftină la butoi – ce nu lipsesc de la nicio mare adunare populară electorală... ”

            Că şi-aşa îi plătim mai puţin decât pe gunoierii lui Prigoană, sau pe “fluierarii” de la Circulaţie! Şi – sunt cam dezbrăcaţi, săracii; de le râd în faţă elevii lor, din noua protipendadă, ce au drept simbol pe un anume “Poponeţ”, popularizat intens de televiziunile particulare...

            Mi s-au înmuiat şi mai tare picioarele – de emoţie; au mijit lacrimi de recunoştinţă şi mi-a fost pusă la grea încercare inima mea ştourbulatică şi... pe ducă! Doamne, ce bun e capitalismul ăsta “dâmboviţean” – pe care unii au îndrăznit a-l cataloga, cu duşmănie, a fi “unul de cumetrie”, importat din Vest, dar... deturnat diabolic!

            Vor veni şi dascălii la şcoală – altfel decât în... uniformă; mai o bluză atrăgătoare, o cămaşă mai fină, mai fuste noi ori pantaloni – altele decât demodatele haine de până azi; poate chiar şi nişte pantofi, din piele adevărată! Dar, nu “de firmă”, Doamne fereşte; nu vor ajunge “euroii” ce li se aruncă, cu speranţe nemărturisite, cu iz electoral, decât pentru marfa de la vreun butic mai civilizat; cum s-ar zice: “o marfă de marfă”, aşa ca pentru un intelectual “care este”, bun şi asta pentru a se vinde câte ceva din acel magazin; eventual, cum se obişnuieşte la noi, cu etichete contrafăcute...

            Oricum, numai bune pentru un nou “look”, altfel greu de atins. Ce nu ştim, încă, este: cum se vor distribui şi mai ales, impozita aceste nemaipomenite “ajutoare băneşti”; cum vor fi ele taxate de organele financiare, atât de vigilente cu săracii ţării noastre; cum vor fi împiedicaţi fericiţii “destinatari”să nu folosească banii pentru medicamente, tot mai scumpe; ori pentru plata facturilor de la încălzirea locuinţelor, ce “anunţă” sume ameţitoare? Şi te fac să stai – din nou – în frig!

            Dar, să nu fim răi cu bogaţii din palatele ce ne conduc ţărişoara; n-a spus Domnul că “dar din dar se face Rai?!” Mai ales că tot nu dau de la ei, ci tot de la noi! Contribuabilii de rând. Mi-este tare greu să nu-mi amintesc de anii tinereţii mele când, studiind pentru o scurtă vreme în ţara Marelui Licurici, spre a mă face – la rându-mi, un sărac şi umil dascăl, aici la noi acasă, am beneficiat, drept supliment la bursă, de o sumă, ce o egalează, dacă nu chiar întrece pe cea de azi, destinată însă acolo cumpărării de cărţi. Asta, pentrucă şi acolo, cartea este scumpă şi se vinde greu, dacă nu e... de duzină, iar eforturile difuzorilor de carte nu dau întotdeauna roadele aşteptate! Dar, trebuie să recunosc: mi-am cumpărat din acei bani – de astă dată “verzişori” – câteva cărţi de specialitate, valoroase, pe care altfel nu mi le-aş fii permis... Şi cu care m-am întors în România dictatorului Ceuşescu, cel care nu aproba astfel de importuri păguboase, decât cu foarte mare greutate... Voia, săracul, să ne scape de “datoria externă”! Oare, de ce?!

            Dar, vreau să se ştie bine: la plecare, spre Patrie, a trebuit să fac dovada cheltuirii acestor bani pentru cărţi, şi numai pentru acestea; altfel, mi se cerea să restitui “verzişorii” încasaţi, de astă dată din “mila” unor fundaţii din ţara unchiului Sam cel milostiv...

            Vă mulţumesc că, de astăzi dimineaţă, mă simt un alt om : băgat în seamă, recunoscut şi miluit de către cei sus-puşi; încurajat să muncesc cu şi mai mare emulaţie, abnegaţie şi recunoştinţă, fericit că am apucat să trăiesc aceste timpuri! Chiar dacă ne vor epata, şi pe mai departe, toaletele şi costumaţia “învăţăceilor” noştri şi ne vor stropi cu noroi, pe vestimentaţia cea nouă, “Poponeţii” ce vor demara în trombă, cu bolizii lor de lux nărăvaşi, din curtea sau de la poarta şcolii; în care trudim, pentru a-i învăţa să vorbească - cât de cât – mai bine, limba românească, pe cei care trăiesc în dispreţul nemăsurat al acesteia!

            Merci, Zeus şi la toţi ai tăi; şi – veşnica recunoştinţă! Ce “prestigiu” incredibil dobândit, în acest fel, în lumea copiilor sau studenţilor noştri. De necrezut!

NATO – history;

OTAN – isterie

La 59 de ani de la naştere “North Atlantic Treaty Organization” – alias “Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord” este un bloc militar , cosmetizat azi şi pentru diverse “acţiuni umanitare”; a luat fiinţă la 4 aprilie 1949, din iniţiativa S.U.A. S-a extins treptat spre Est, “înghiţind” noile democraţii europene şi manifestând tendinţe expansioniste, fără limite. Admiterea Germaniei (Republica Federala a Germaniei – pentru început) a oferit acesteia posibilitatea de a-şi crea un nou potenţial militar agresiv şi din nou periculos, cu încălcarea flagrantă a prevederilor Tratatului de Pace semnat la Postdam, la finele celui de-al doilea război mondial. Istoricii comunişti ai acelor ani îl prezintă drept: “o forţă militară îndreptată împotriva statelor socialiste, a mişcărilor de eliberare naţională şi luptei forţelor revoluţionare din statele capitaliste;... O ameninţare pentru pacea şi suveranitatea statelor, pentru securitatea internaţională...” O încălcare nu mai puţin plină de primejdii, precum cea a Tratatului de la Versailles, de la finele primului război mondial, care a născut şi încurajat ideile şi politica revanşardă a hitlerismului, ce va cuceri democratic (!?) întreaga naţiune germană.

            Lacrimogenele “cereri de iertare”, practicate de liderii ce au avut în familii pe fanii lui Hitler, autorii unor crime abominabile împotriva umanităţii, nu mai pot reînvia, din păcate, cele 50 milioane de victime ale făuritorilor planurilor revanşarde, sub sloganul “Deutschland über alles”...

            În replică, la 14 mai 1955 cele 8 state socialiste balcanice şi est-europene încheie “Tratatul de la Varşovia” – prezentat a fi un pact defensiv între state suverane şi egale în drepturi, care a fost “temelia” războiului rece ce a dominat viaţa unei întregi generaţii de sacrificiu... Completat în anii ce urmează, de alte şi alte organizaţii pentru consolidarea securităţii europene şi a celei internaţionale. Sub aceeaşi mască a unui umanitarism greu de crezut! Răsturnările de regim de după 1988 – 1989 au dus, însă, la dispariţia acestei organizări.

*

*     *

            La 59 de ani de existenţă, în chiar acele zile fatidice ce îi marchează începuturile de “bătrâneţe” “The Old N.A.T.O.”, ce caută o îndoielnică “întinerire” prin racolarea de noi membri, fără a întreba despre aceasta şi popoarele ce cred şi ce-şi doresc, sub drapelul unei “cruciade” împotriva terorismului islamic, organizaţia se reuneşte pentru un “summit” istoric în Capitala noastră, urmare a strădaniilor forţelor – şi de stânga, şi de dreapta – şi a celor trei preşedinţi pe care acestea i-au propulsat în Dealul Cotrocenilor. Un N.A.T.O. de “ADIO!” pentru imprevizibilul şef de Mare Licurici, dar şi unul de manifestare plenară a hegemoniei mondiale pentru Marele Urs şi figura lui emblematică...

            Nu mă mai interesează deciziile Comitetului din fruntea NATO, ce a luat “hotărâri istorice” între două înghiţituri de “cârnaţi pleşcoi” şi “sarmale româneşti”, udate cu un Cotnari de pe vremea lui Ştefan cel Mare (şi Sfânt!?).

            Ele fuseseră, poate, cu mult înainte, decise, din umbră, de către acelaşi “CRE” (Comitetul de Relaţii Externe) şi grupul de la Bilderberg, despre care am povestit , pe larg, în romanul anterior. (Dan Mihoc, “Gemini – trei generaţii”, Ed. Proxima, Bucureşti, 2008). Au fost “câştigători”, au fost şi “perdanţi”; s-au luat măsuri pentru întărirea unor trupe americane decimate şi demoralizate, după insuccese îndelungate, din Afganistan – Patria lui Ben Laden, izvorul răului terorist, şi principala furnizoare de stupefiante, uitându-se că “Răul nu vine numai de la Răsărit!” Cu noi flăcăi – şi de ai noştri, din păcate – deveniţi “carne de tun”, pentru un pumn de dolari cu care să-şi încropească o mică avere, apoi o gospodărie decentă, acasă, în România din U.E. Ce contează că unii dintre aceştia sunt livraţi familiilor în sicrie sigilate, cu înălţări în grad militar şi pompoase onoruri militare?! Şi pentru sacrificiul cărora, preşedinţi – persoane importante – varsă “lacrimi de crocodil” şi îşi reafirmă gratitudinea şi înalta compasiune (n.a. pentru cei, sideraţi, eventual de acest calificativ de “lacrimi crocodiliene”, a se vedea aceeaşi carte pe care am îndrăznit să o tipăresc, nu demult...)

            Despre altele, însă, mai vreau să vorbesc eu!

*

*     *

            Bucureştiul, din prima săptămână a lui aprilie 2008 – o Capitală sub “stare de asediu”; fără toţi locuitorii – la muncă, fără copii ori studenţi la şcoală, fără automobilişti, fără protestatari autorizaţi; cu circulaţia închisă – ce a afectat chiar şi pe cea pietonală, cu elicoptere “pe sus” şi lunetişti pe acoperişuri, cu miile de politişti, adunaţi de prin toate colţurile ţării, cu cheltuieli – greu de înghiţit – de un popor flămând, de fapt un “european cu pantalonii rupţi în fund” şi refuzat de multe state europene, şi nu mai puţin de Marele Licurici...

            Am înghiţit-o şi pe asta! Am ajuns să vedem Casa Poporului invadată de “cotropitorii” unei super-alianţe, transnaţionale şi transatlantice; am ajuns să vedem “Nufărul” din Neptun, vila de protocol a Ceauşeştilor, oferit pentru găzduirea Marelui Licurici şi a lui Zeus, alături de distinsele dumnealor consoarte; cu ziarişti ţintuiţi departe de vigilentele forţe de securitate multinaţionale şi care filmau – doar printre copacii aflaţi mai la distanţă...

            Ascult Radio România – actualităţi. Cu circa o lună în urmă, eram îndemnaţi insistent să ne părăsim locuinţele, locurile de muncă, tabieturile zilnice pentru... reuşita triumfală a unui Summit istoric! Ce avea să-l înveţe până şi pe domnul Tufiş, că se află la “Bucuarest” şi nu la “Budapest”...

            Ce ni se sugera? O vacanţă de vis la mare unde câteva zeci de hoteluri îşi deschideau porţile, chiar dacă iarna nu plecase definitiv. Cu multe, multe surprize! Nu sunteţi curioşi? Reţin, din cele “auzite”: masaje cu caviar (benefice pentru tenul curtezanelor, de toate vârstele) şi băi cu... şampanie şi struguri (!?) În vreme ce, acolo, în Moldova de mai sus, se moare încă de foame şi se mănâncă ciorbă din buruienile ce au apucat să răsară cu generozitate. Tot sărăcie, tot foame, tot lipsuri – ca şi în anul 1907 al guvernării liberale, care a rămas în istorie prin împuşcarea celor 11.000 de ţărani răsculaţi, denunţaţi a se fi ridicat, pentru un trai mai bun, pe lumea aceasta şi nu în Împărăţia Domnului!

            Iar aici, într-un Bucureşti mort şi sub teroarea “organelor” noastre şi ale lor, se îngropau încă din faşă, orice încercări de protest democratic, prin arestarea, agresarea, ba chiar şi maltratarea unor protestatari ce nici nu apucaseră măcar să iasă în stradă. Asta e democraţia domnului Băsescu, a domnului Tăriceanu (aici solidar – ce-i drept! – cu Zeus...) şi a acelui domn Tutilescu, un domn şef din Poliţia română, plătită de noi, dar pentru a avea grijă: de alţii! Care ar fi trebuit, obligat, în numele unor libertăţi reprimate, să demisioneze!

            Pentru mine, rămâne emblematică o imagine de tragicomedie: în vreme ce protestatarii erau reţinuţi şi molestaţi la secţiile de poliţie ale Capitalei, ba chiar interzişi de la graniţă, iar ziariştii alungaţi cu sudălmi, prin faţa coloanei oficiale de VIP – uri occidentale, printre jaloanele (plătite desigur cu bani grei, firmelor partizane, spre a crea culoare de viteză, pe cei 20 km de parcurs) traversau – imperturbabili – doi maidanezi, unul negru, altul bej, de prin jurul hotelului de lux, de cinci stele, de pe Calea 13 Septembrie! Pe ei, nimeni nu-i putea opri; erau mici, se strecurau uşor printre “jaloane” şi erau protejaţi de legea senatorului Marinescu – cel care l-a părăsit pe Zeus, pentru aşa-zisul Felix- Motanul (expresia nu-mi aparţine!).

            În schimb, pe acei potenţiali protestatari anti – NATO, anti – Bush şi anti – globalizare, nu-i mai apăra NICIO LEGE, nicio societate civilă, niciun partid de opoziţie! Ruşine lor!!!

            Doar: şefii acestora, înfulecau – nu-i aşa? – la multiplele dineuri oficiale simandicoase şi se “pozau” cu iluştrii invitaţi de peste hotare!

            Dar, ce mai contează: în aşa democraţie “bravos naţiune, halal să-ţi fie”, bravos NATO- cel vestit şi veşnic pomenit; cel în care, acum câţiva ani, spre a fi admişi, la rândul nostru, un “iluminat” realizator de televiziune – nomeno odiosa! – ne invita, de pe un post privat de televiziune, cu audienţă maximă, să... ne întoarcem seara, capul, la o oră anume, cu toţii spre Vest, invocând o Divinitate numai de dumnealui ştiută, spre împlinirea “dorinţei naţionale” de a fi... invitaţi în NATO! Azi, pare incredibil, dar aşa a fost!!

*

*     *

            Nu am voie să închei aceste rânduri fără “un remember”, de suflet!

            La 4 aprilie 2008 se încheia reuniunea istorică, epocală, triumfalistă, de la Bucureşti a organizaţiei denumită N.A.T.O., ce preceda aniversarea de 60 de ani, din aprlie 2009.

            La 4 aprilie 1944, sute de avioane de bombardament, grele, cu însemnele S.U.A. şi ale Marii Britanii, au făcut zeci de victime, în Capitală şi pe Valea Prahovei – morţi şi răniţi – şi au transformat în ruine numeroase clădiri vechi, dar frumoase, dintr-un Bucureşti care nu avea nicio vină că: între ocupaţia germană şi alianţa cu Hitler, s-a ales cea de-a doua cale!

            Mulţi dintre noi şi-au pierdut atunci, ca şi în zilele ce au urmat, când bombardamentele s-au repetat: rude, prieteni buni ori agoniseala de o viaţă! Să iertăm şi să uităm asta ?! De ce? Dar Domniile lor, i-au iertat, oare, pe cetăţenii Belgradului, bombardat în Sfânta Noapte a Învierii Mântuitorului nostru, acum câţiva ani? Pentrucă nu puteau altfel să-l schimbe pe conducătorul de atunci al Republicii Federative Iugoslavia?! Făcut să-şi ia zilele într-o închisoare din Vestul liber şi democrat...

            La fel cum bombardamentele trimise de Hitler, în zilele şi nopţile lui august 1940, au distrus din temelii şi incendiat acelaşi frumos oraş Belgrad, pe care l-au cotropit curând!! Cu nu mai puţin de 25.000 de morţi, în urma acestor bombardamente barbare, asupra unui oraş total lipsit de apărare. Dar – şi pe atunci, ca şi acuma, acestea erau privite drept “pagube colaterale”, pentru scurtarea unui război mârşav!

            Îmi plec fruntea în memoria victimelor lui 4 aprilie 1944. Nu sunt iertător cu criminalii! Nu pot “gusta” triumful reuniunii din Bucureşti, încheiată la 4 aprilie 2008. Morţii nu ne lasă să iertăm NIMIC! Chiar dacă, astăzi, nu se mai pot răzvrăti...

Jocul: căratul nevestelor în spinare

            Există o frumoasă ţară nord-europeană cunoscută sub numele de “ţara celor 1000 de lacuri”; deşi, ele – lacurile – întrec mult cifra aceasta!

            O ţară cu temperaturi scăzute, înconjurată de mări cu apă permanent rece, neospitalieră. O ţară în care se află casa lui Moş Crăciun şi a renilor ce-l poartă, de “Christmas Days” prin văzduhuri, spre a nu lipsi la mult aşteptatele întâlniri cu NOI TOŢI, copii mici şi copii mari.

            O ţară în care preparatele pe baza de somon sunt inegalabile, icrele negre din belşug, carnea de ren mult apreciată şi variat preparată.

            O ţară care a dat laureaţi ai premiilor Nobel şi campioni mondiali la automobilismul de mare viteză. O ţară unde s-au născut nemuritoarele sunete ale muzicii marelui Sibelius.

            O ţară a saunei, ce nu lipseşte din locuinţe, omniprezentă în viaţa cotidiană a băştinaşilor şi musafirilor lor, din întreaga lume, deloc puţini la număr.

            O ţară în care bunăstarea şi educaţia sunt la înălţime iar liniştea – o calitate a vieţii; fără ca oamenii să fie reci, neprimitori, incapabili să asculte păsurile altor semeni....

            Cu mult umor, inventatori ai unor întreceri năstruşnice, a căror faimă a depăşit – de mult – graniţele sale. Am “vorbit” aici despre: FINLANDA.

            Iată unul dintre aceste jocuri şugubeţe, cu rădăcini adânci în istoria acelor locuri: întrecerile în “căratul în spinare” a nevestelor. Cu reguli precise, moştenite şi dezvoltate, cu “viteze” cronometrate cu grijă şi multe, multe premii nostime! De pildă: un premiu, reprezentând de zeci de ori echivalentul în dolari a greutăţii celei mai solide neveste, cărate în spinare de către cei care se încumetă a concura; consoartele (neapărat “cu acte în regulă”, aşa cum se cade într-o lume creştină) sunt cântărite, şi înregistrate, până la fracţiuni de gram, înainte de cursă; “purtătorii” nu se mai cântăresc pentru că oricum ei năduşesc din belşug şi scad – în greutate – pe parcursul probelor!

            Cel de pe locul al doilea, pe podiumul învingătorilor, primeşte butoaie cu bere de cea mai bună calitate, reprezentând echivalentul în litri, de la convertirea kilogramelor celor “duse în cârcă”. Al treilea clasat primeşte carne proaspată de ren, urs, morun, ori – nu odată – aripioare de rechin, de dimensiuni ce ar umple de invidie pe vajnicii noştri pescari, autohtoni!

            Oamenii se veselesc, beau, mănâncă din belşug, şi trăiesc, frumos, viaţa dăruită de Dumnezeu... Spuneţi că nu este frumos!!

*

*     *

            Dar scumpa noastră Patrie, cea fără de 1000 de lacuri dar, cu o neamprostie ce se întinde precum râia pe un om sănătos, cam ce ar putea fi?!

            Ei bine, nu mă feresc a o numi ţara întrecerilor “în căratul în spinare al copiilor”, al urmaşilor pe care – din ce în ce mai puţini – cutează a-i aduce pe lume...

            Cărăm în spinare copiii mici, cu dragoste şi grijă părintească, pentru picioruşele lor fragile şi încă nepregătite de drum lung. Până aici: nimic rău, de condamnat. Dar ce te faci când, deveniţi adolescenţi, apoi maturi, mulţi ajunşi la 20, 30, 40 de ani (şi: uneori peste) se vor încă nevolnicii din pruncie, şi “călăresc” în continuare, pe cei care le-au dat viaţă? Desigur, mulţi ori mai puţini ei sunt “acele mizerii” despre care vorbeşte filosoful, dar “sunt mizerii din carnea noastră”. Şi totuşi, până când?! O tranziţie bezmetică, fără niciun orizont, care a “îmbolnăvit” o lume în derivă, incapabilă a stăvili sărăcia de care au parte din ce în ce mai mulţi conaţionali ai mei, îi îndeamnă pe aceştia “să se cocoaţe” încă, în spinarea celor ce i-au adus pe lume, fără a-i întreba.

            Sunt la modă replicile de genul: “voi ne-aţi făcut, voi să ne asiguraţi traiul”; “alţii – de prin alte locuri, au alte condiţii”(dar ei, ce fac, oare, pentru a se ajunge şi la noi, mai repede, la bunăstare şi civilizaţie, cultivându-şi în schimb indiferenţa, apatia, comoditatea, fuga de muncă); “purtaţi-ne în cârcă pe mai departe; oricum: voi v-aţi trăit traiul, v-aţi mâncat mălaiul” şi nu mai aveţi de ce face umbră pământului...

            Exemplele pozitive – nu puţine – oferite de cei mulţi care nu sunt ca ei, nu-i mişcă, nu le dau imbold ori motivaţie; resemnarea, abandonul, lenea se dovedesc a fi mai puternice decât niciodată, în prezentul halucinant.

            Daca ne-am alinia la start, noi – cei cu astfel de “podoabe”, în spinare, nu am încăpea uşor. Premiile s-ar putea exprima cel puţin prin reducerea speranţei de viaţă a “cărăuşilor”, în aplauzele delirante ale mulţimii de nesimţiţi, simulanţi ori veşnic profitori. Şi nu sunt puţini aceia care... au parte, de la viaţă, de asemenea premii, binemeritate!! Pentru prostia lor.

            Mă obsedează un film artistic de calitate, de mai demult, în care actorul meu preferat şi de neuitat – îl numesc aici pe marele Anthony Quinn, cel care, pornit din Mexicul asuprit şi batjocorit de marele lor vecin, a ajuns idolul şi stăpânul yankei-lor cu mulţi bani dar capetele găunoase – joacă o scenă, pentru mine rămasă de neuitat.

            Se făcea că Rezistenţa franceză, în anii celui de al doilea Război Mondial, primeşte sarcina să salveze – în condiţii nemaipomenit de grele – pe un vestit profesor, de care lumea ştiinţifică mondială nu se putea lipsi; împreună cu fiul acestuia, un adolescent imberb, pe care savantul nu voia să-l abandoneze. Sunt înfruntate greutăţi ce par insuportabile: poteci abrupte şi periculoase de munte, sub care se cască prăpăstii ce par a nu mai avea fund; lipsa hranei şi a apei; ambuscadele soldaţilor lui Hitler, din care se scăpa, dar cu pierderi tot mai grele pentru curajoşii luptători, partizani francezi. Aproape de liman, în triajul unei gări ce străjuia frontiera cu lumea liberă, de dincolo, se duce cea mai grea luptă cu fasciştii care le luaseră urma... Rănit la picior, bătrânul profesor nu mai poate merge şi vrea să abandoneze; băiatul fuge însă să se ascundă, părăsindu-şi părintele la greu. Partizanul, interpretat de Anthony Quinn îşi pune viaţa în pericol extrem; se întoarce, îl găseşte şi-l ia în cârcă pe preţiosul profesor, sub o ploaie nemiloasă de gloanţe; şi-l salvează!

            Mirat de acest curaj nebun, tânărul rămas “la adăpost”, îl întreabă pe luptătorul din Rezistenţă, de ce şi-a riscat viaţa; pentru un biet om bătrân, care, pentru el, nu mai prezenta interes ori dragoste; cineva care “îşi trăise traiul şi-şi mâncase mălaiul”, de multă vreme, la rându-i...

            Stăpânindu-şi cu greu supărarea şi dorinţa de a-l pedepsi fără milă pe tânărul lipsit de suflet şi minte, partizanul îi spune: “Eu sunt cioban, din tată în fiu; la stâna mea cresc dulăi de pază, în stare să doboare lupul şi ursul, care mă slujesc cu credinţă şi nu-mi ies din cuvânt. În ziua în care unul dintre aceştia, pe care-l hrănisem cu mâna mea, a refuzat să mă asculte şi s-a repezit să mă muşte, am “stricat” un glonte şi m-am lipsit de el. Asta ai merita şi tu, cu prisosinţă!”

            Dar ce te faci când vrerea Domnului şi legile omeneşti, nu îngaduie una ca asta? Răspundeţi Dumneavoastră, de puteţi!

Bilete de papagal

            Îndelungata mea existenţă, dăruită de Dumnezeu, mi-a oferit nu puţine momente, când, la vreun colţ de stradă mai intens circulată de pietonii cuminţi, feriţi de noxele zilelor noastre, întâlneam câte un flaşnetar cu “bilete de papagal” – de vânzare! Ce vreţi: un parfum de epocă, ce poate fi întâlnit, astăzi, doar în piesele de teatru ori filmele gen “retro”...

            Flaşnetarul mânuia o cutie muzicală, ce se chema, bineînţeles, “flaşnetă”; o miniatură a pianelor mecanice din localurile de epocă, ce porneau să cânte doar după ce le “alimentai” cu un număr corespunzător de monede, altfel spus: tonomatele lui Zeus, un bun cunoscător al tavernelor şi lupanarele anilor din ultimele decenii ale secolului trecut! Erau melodii celebre pe atunci, care chiar de răsunau hodorogit şi cu disonanţe, făceau lumea să se oprească din drum. Cei mai curioşi – dintre cei al căror număr nu s-a redus cu vremea – scoteau câte un bănuţ, îl puneau în cutia de tablă de pe “podiumul” pe care se lăfăia un papagal, frumos colorat şi doar arareori cuvântător, ce fusese dresat să extragă unul dintre zecile de “bilete de papagal”, cu pretenţii de predicţii gen “mama Urania”... Îndrumat, pe ascuns, de către “maestrul flaşnetar” spre acel colţ unde se aflau bilete destinate domnişoarelor, doamnelor ori domnilor – spre a evita predicţii aiuritoare, ce nu nimereau nici măcar sexul clientului...

            Desfăceai biletul, frumos împăturit, îl citeai cu nerăbdare şi te amăgeai că măcar câte ceva din cele scrise acolo ţi se potriveau şi-ţi dădeau speranţe pentru zilele ce urmau. Nimic pe baze ştiinţifice; nimic bazat pe episoadele astrale ori hazardul bioritmului atât de schimbător; nici măcar cât “figurile închipuite” ce “le văd” unele, în ceştile mânjite cu zaţul de “cafea la ibric” (şi cărora, odată cu filtrele de preparat cafeaua li s-a împuţinat îngrijorător clientela credulă ori naivă!).

            Nu am participat şi eu la asemenea încercări? Oare se putea?! Dădeam bănuţul, îmi luam la revedere de la “vizionarul papagal” pe post de oracol şi plecam cu preţiosul trofeu, pentru a-l mai reciti, acasă.

            Anii au trecut; flaşnetarii au murit de mult, la fel ca oltenii cu cobiliţe, lăptarul casei, sifonarul ce nu mai prididea să servească, vara, clienţii, ori tocilarul cartierului.

            Dar s-a pierdut OBICEIUL? Doamne fereşte, nu!

            Pe calea undelor hertziene, ori pe sticla “micilor ecrane” (de altfel, tot mai mari, pentru a vedea şi chiorii) tot felul de clarvăzători, cu lap-top-uri ce au înlocuit rigla, compasul şi echerul ne uimesc cu “ştiinţa” lor, cu insolenţa cu care ne mint, cu siguranţa cu care dau predicţii, în totul şi despre toate, după cum cere clientul pe care vor să-l amăgească; ca şi cum nu i-ar ajunge bietului om circul vieţii de zi cu zi şi neîncrederea în zile mai bune, pe care este normal să şi le dorească... Unii s-au împopoţonat cu titlul de “analist – politic, financiar, militar” etc. N-am avut oare parte şi de vajnicul clarvăzător denumit “oracolul din Dămăroaia”, care îşi negocia la sânge onorariul cu posturile de televiziune private? Ori de incredibilii clarvăzători pe care ni-i plimbă, obsedant, în “oglinda lui televizată”, veşnicul neastâmpărat Dan Diaconescu, un patron ce a făcut avere, dar păstrează un post TV în 2-3 camere de apartament de bloc, unde se transmit mesaje din camera de alături şi se exploatează prostia omenească (ce păcat că aceasta nu doare!)

            Tot de aici aflăm: ce organe interne încă intacte mai posedăm; care ne sunt ursiţii sau ursitele; ce catastrofe incredibile ne vor încerca, care sădesc spaima şi incertitudinea în mintea şi sufletul celor ce se tem de cutremure, tornade, inundaţii, secete pârjolitoare ori foamete. Oameni obişnuiţi, dar mulţi, pe care “găleata cu lături de noroc” nu s-a vărsat şi care se culcă speriaţi, pentru a-şi consuma şi ultimele rămăşiţe de energie pozitivă şi a se trezi şi mai speriaţi!

            Şi cine îi sperie, sub ochii binevoitori ai unui patron lacom de rating – deci, de avere din publicitate?  O ciudată galerie de personaje: de la octogenari care articulează tot mai greu cuvintele, dintre care unul o ţinea sus şi tare că el a prezis şi cutremurul din 4 martie 1977, dar Securitatea nu l-a crezut şi astfel, bietul Ceauşescu nu a aflat; la domnul Viorel care le ştie pe toate, oferă date – pe care şi le asumă – şi încearcă să “înfiripe” convorbiri telefonice, menite a-i spori faima, cu blondele din camera vecină, după o regie străvezie; la vizionare, gata să rezolve atât “cazul Elodiei”, cât şi apocalipsa de care nu vom scăpa orice am face. Apar hărţi astrale, aparate nemaivăzute de măsurat energiile din adâncul Pământului, programe dedicate pentru un calculator portabil, care impune şi acaparează atenţia celor ce nu au găsit ceva mai bun de făcut. Oare cum se explică toleranţa C.N.A. (Consiliul Naţional al Audiovizualului) – acaparat de partide şi de oamenii lui Zeus, ce califică doar atacurile cu tentă politică drept “muzica” unor tonomate pe bază  de “euroi”?!

            Pe mine, oricum m-au pierdut de client, de multă vreme!

*

*     *

            Vă puteţi întreba – şi este firesc – de ce un pamflet dedicat “flaşnetarilor de demult”?

            Sunt încă sub puternica impresie a unei campanii electorale de tip “dâmboviţean”; un circ cu aceeaşi clovni sau clonele acestora. Nimic nou sub soare; aceleaşi pungi cu făină, ulei şi salam (oare, o fi din cel cu soia, precum hainele la mort, decupate la spate?!); aceleaşi pixuri, tricouri, şepcuţe, eşarfe şi concerte menite a mai umple puţin buzunarele unor artişti, mai prost retribuiţi decât oriunde în lumea civilizată! Mai nou, cu o metodă de fraudare gen “suveica”, readaptată, unde primeai un avans, intrai în cabina de vot cu un buletin gata ştampilat şi primeai restul de bani numai după ce-ţi dovedeai loialitatea cu un alt buletin – neştampilat – ascuns în buzunar după ce-l primeai de la secţia de votare.

            Oare întâmplător s-au tipărit mai multe buletine decât cele comandate? Oare întâmplător au fost furate la vot – la ordin – formaţiuni precum P.N.T. – cd ori România Mare, Iniţiativa Naţională şi altele?!

            Papagalii pe care i-am primit în casă seară de seară, prin eter şi-au rostit minciunile şi promisiunile deşarte; s-au reîntâlnit şi s-au amuzat pe seama prostiei celor mulţi, la un şpriţ românesc de vară. Vor uita de tot şi de toate, până la finele noului ciclu electoral. Nici măcar vreun “bilet de papagal” din ultimile lui, valorează ceva, oferă o garanţie, luptă să împlinească speranţele celor mulţi. Ce tupeu de-a dreptul cinic este “să te dai” îngrijorat tare de sărăcia tot mai mare din ţară şi viitorul sumbru ce se arată, când propriile tale odrasle “se înţolesc” la preţuri de mii de euro, conduc automobile de zeci de mii de euro şi aruncă, într-o singură noapte, la o discotecă de “fiţoşi”, “cu care se vorbesc”, echivalentul unui salariu al unui profesor universitar renumit!

Cine “sântem”?!

            Nu, dragii moşului, nu este o greşeală, o “scăpare ortografică”, aşa cum ar putea să pară!

            Este, pur şi simplu, obligativitatea introdusă cu forţa, în limba română, în reforma ortografică din 1953, de către marii lingvişti (ei îi numeau: “limbişti”) veniţi în scaunele de conducere ale Academiei şi ale Uniunii Scriitorilor din Republica Populară Română odată cu tancurile sovietice; majoritari: cei de origine iudaică, pentrucă ei erau marii filologi ai acestei ţări vasale Ciumei Roşii, nu-i aşa?!

            În ce scop? Pentru a alunga, cu vehemenţa, orice aluzie, orice dizertaţie timidă despre originile latine ale unui popor istoric, ce acuma suferă represalii tocmai din partea acestei lumi latine, leagănul fascismului european (cel al lui Adolf se numea: hitlerism!) şi al neofascismului, tot mai agresiv. Eram şcolar în acei ani; ni se preda şi ni se insuflau convingeri cu privire la: “originile slave” ale limbii române! (n.a. peste cca. 20 de ani, rezident temporar în Texasul american am întâlnit intelectuali (?!) ce voiau la rându-le a mă convinge că nu am dreptul de a susţine originea latină a limbii şi minunatului nostru popor! Cine? Ei ce nu se pot lăuda decât cu o istorie de două secole, “clădită” pe alungarea forţată, apoi exterminarea unei populaţii băştinaşe, cu istorie milenară; în numele unei nemaipomenite democraţii – de fapt, un veritabil comunism, dar “cu faţă umană”!)? Argumentul dumnealor: “De ce spunem “da” în limba noastră la fel ca ruşii?”

            M-am mărginit în a le reproduce şi alătura cuvinte ori chiar propoziţii din română, respectiv italiană pentru a vedea ce mult greşesc; şi nu o dată, sfârşeau prin a pleca, cu jenă, capul. Dar limba voastră – engleza americană – nu e o nemaipomenită compilaţie a vocabularului altor limbi tradiţionale precum: germana, engleza irlandezilor ori suedeza? – îi intrebam la rându-mi, necruţător. Astăzi scriem, din nou, “suntem”; dar nu s-a ajuns uşor aici!

            Cu convingerea că domnul Dan Puric nu se va supăra, îmi iau permisiunea de a-l cita în rândurile ce urmează (vz. Dan Puric, “Cine suntem”, Editura Platytera, Bucureşti, 2008):” “Cine suntem”, ca strigăt identitar, cu scop de trezire a conştiinţei naţionale, a apărut pentru prima oară, ca o definiţie clară, în cultura noastră socială, politică şi istorică, cu Şcoala Ardeleană; a fost continuat de către paşoptiştii obligaţi să se definească faţă de lumea modernă şi civilizată; apoi, acest strigăt a devenit lămurire a specialităţii naţionale, a particularităţii etnicului românesc, de către Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, B.P. Haşdeu, culminând prin cristalizarea unei direcţii sociale, cu Titu Maiorescu, care, la vremea respectivă, se întreba: “Cum evoluăm şi cu ce mijloace?”.

            Temperatura morală şi culturală creată de Societatea “Junimea” face posibilă manifestarea fără precedent, în cultura noastră politică, a vârfului de conştiinţă naţională care a fost Eminescu. Intuiţiile lui vizavi de acest popor n-au fost egalate şi nici depăşite până acum. Gândirea lui Eminescu despre poporul român având în acest sens valoare de destin” (n.a. credeţi că întâmplător au vrut să-l excludă din programe şcolare – oligarhia securisto-comunistă, ori să-l minimizeze ciurucurile tranziţiei spre capitalism (?!), care au acaparat frâiele ţării noastre, astăzi?!) Şi, continuând citatul: “Rămâne antologică discuţia lui Eminescu cu Titu Maiorescu, revoltat de exagerările lingvistice şi exaltările Şcolii Ardelene. Răspunsul lui Eminescu vine promt: “Lasă-i aşa, exaltaţi!”. Câtă înţelegere profundă, la Eminescu, a unui fenomen, în surprinderea vulnerabilităţii lui, faţă de naşterea constituţiei naţionale în rana Ardealului!” (n.a. – Doamne, ce dor mi se face de Eminescu şi scrierile sale inegalabile, în serile în care, după o zi de muncă, mai grea, mă pregătesc a pune capul pe perna mea de toate zilele!).

            Poporul lui Eminescu a fost crucificat în temniţele şi lagărele de muncă forţată ale regimului comunist. La fel cum, în bătăliile pe viaţă şi pe moarte, duse la Mărăşeşti şi Oituz au murit cei cărora le datorăm, pe vecie, păstrarea fiinţei neamului românesc. Ciuma roşie a încercat să ne desfiinţeze, ca neam şi gândire, dar nu a izbutit! Fără a ne determina, însă, a nu conteni să ne interogăm: “Oare cine suntem cu adevărat?”. “Un strigăt de alarmă al vremilor ce le trăim” cum grăieşte omul de cultură Dan Puric. “Căci, în dimensiunea ei profundă, identitatea unui om, ca şi cea a unui popor, rămâne o taină. Iar taina, vorba lui Evdokimov, nu se trăieşte, ci te trăieşte” (Dan Puric, “Cine suntem”, Editura Platytera, Bucureşti, 2008, pg.146).

            Totul, şi toate completate armonios, de esenţa creştină – de necontestat – a neamului nostru, care a dăinuit în istorie şi a fost imposibil de îngenuncheat – pentru totdeauna!

*

*     *

            Au fost în acei ani de restrişte numai lachei ori lingăi; aşa zişi “oameni de cultură” precum: Mihai Sadoveanu, Zaharia Stancu, Dan Deşliu, Maria Banuş, Veronica Porumbacu, Petru Dumitriu ş.a. de care, oare, câţi tineri din zilele noastre mai aud ceva “de bine”?! Nu, desigur, au fost şi caractere verticale, voinţe de neînfrânt.

            În acei ani negri, marele Păstorel Teodoreanu îndrăzneşte a publica epigrama ce urmează:

“Pentru tine, măi Staline,

Eu mă lăsai pe vine,

Şi: tot ce ieşi din mine,

Este numai pentru... TINE!”

            L-a costat : 10 ani de închisoare, în temniţele comuniste. Dar, nimeni, nu l-a putut îngenunchia!

            Şi atunci, cum să nu te revolţi când se falsifică – premeditat – istoria şi cultura literară a neamului românesc, ce treptat sunt violate, abuzate, mistificate în manuale şcolare plătite cu bani grei, din “punga” contribuabilului de rând, în numele unei aşa-zise noi “curricule”, de o nemaipomenite goliciune şi stupizenie. Când la BAC se dezbate raportul lui Tismăneanu (de ce nu-i spune numele adevărat şi faptele de viaţă discutabile?!); când crainici sau comentatori ai unor posturi de televiziune private sunt citaţi în paginile unor manuale de istorie. Pe când şi descurcăreţul Dan Diaconescu cu toate Elodiile şi Cassandrele lui, ce ni le plimbă pe sub ochi?!

            Să ne mai mire atunci, o “sensibilă copilă”, de aproape 30 de ani, pe care “tăticul cel puternic” simte nevoia de a o proteja când se repede şi rosteşte propoziţii de neînţeles sau ne spune că “sunt unii care nu se vorbeşte cu mine”, ori “există în viaţă: şi succesuri şi eşecuri!” “Ave Cezar”, “alesul vulgului, morituri te salutant!”

            Numai că nu în stilul şi pentru ceea ce credeţi Domnia Voastră a merita!! Cu sincere regrete că aveţi şi astfel de probleme...

Corabia nebunilor

Motto:

“Dar lăsaţi măcar strămoşii

Ca să doarma’n colb de cronici;

Din trecutul de mărire, v-ar privi cel

Mult ironici.

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca

Punând mâna pe ei,

Să-i împarţi în doua cete:în

Smintiţi şi în mişei,

Şi în două temniţi large cu

De-a silă să-i aduni,

Să dai foc la puşcărie şi la

Casa de nebuni!”

(Mihai Eminescu, “Scrisoarea a III-a”, 1881)

            Suntem, veşnic, înconjuraţi de smintiţi, de nebuni. Într-o lume nebună, nebună, nebună – ce să te mai miri când o jună, pe care o iubisem pe vremuri, făcând-o – în glumă – “nebună”, m-a întrebat, candid, cu prostia specifică celor ce se cred mimoze delicate: “adică ce vrei să spui: că nu sunt bună?!” No comment... Nimeni nu e perfect sănătos mintal, psihic. De la cei care au nevinovate “tic-uri”, la cei care ucid din plăcere sau pe bani buni... Nici slujitorii lui Esculap, care pretind că ne vindecă sufletele, nu sunt ococliţi de manifestări de sminteală, in diverse grade de evoluţie. Nu este posibil să nu fie contaminaţi si ei, săracii, de microbul demenţei, având în vedere cotloanele ascunse ale minţilor altora, în care – nu o dată – se rătăcesc, la rându-le! Dar sunt fericiţi că nasc iluzii, speranţe ce se dovedesc a fi deşarte, alte forme de sminteală – mai puţin periculoase pentru cei din societate.

            Nu sunt doctor în psihopatologie, deşi l-am citit şi recitit pe Freud; nu pot descrie uriaşa gama de “forme de nebunie”, de la egocentrismul patologic şi paranoia, aproape universală la manifestarile de “dublă personalitate” care seduc şi reuşesc să păcălească şi pe cei mai isteţi dintre concetăţeni... Dar mă deranjează seninatatea cu care se “descoperă” cauze precum trăsăturile somatice ori de natură genetică pentru a justifica ceea ce – de altfel – nu poate fi justificat; ştiu – ele – doar ursitoarele de ce se “întâmplă” toate; într-o vreme în care şi pe timpul poetului neamului românesc Mihai Eminescu, dar – nu mai puţin astăzi – numărul nebunilor, cu sau fără certificat, creşte în proporţii malthusiniene! Şi nimic, şi nimeni nu va putea opri această evoluţie. Sunt nebuni cei care se declară veşnic neînţeleşi, se văd veşnic persecutaţi şi nu vor învăţa niciodată să-şi analizeze, cu luciditate, propriile toane ori neajunsuri? Spre binele lor, evident!

            Sunt nebuni cei care exultă în parade de demonstraţii de credinţă în Marele Arhitect al Universului – numit la noi Dumnezeu – Tatăl şi fiul Său, vrând a poza în “războinicii luminii”, “cei aleşi de Dumnezeu să ne conducă” şi în faţa măreţiei cărora TREBUIE să ne plecăm, şi să ne lăsăm păstoriţi precum turmele de necuvântătoare, mânate acolo unde vor aceştia?

Sunt nebuni cei care – încă – mai cred în adevăratele valori, în cinstea celor ce-i înconjoară, în devotament, în recunoştinţă, în eroism şi puterea de sacrificiu (şi nu mă refer, aici, la “buldogii” de pază şi protecţie, gata să-şi dea viaţa pentru acel “mălai” cu care se alimentează tonomatele atât de dragi unui Zeus, pe care eu îl văd în adevarata lui goliciune)?

            Ori, sunt cumva nebuni cei care mai cred în valori precum: Patria, Neamul strămoşesc – cel “ce doarme în colb de cronici”, Drapelul şi Imnul Naţional, Adevarata Istorie a Neamului?! Sau, pot fi numiţi nebuni acei americani pe care i-am cunoscut acum în urma cu peste 30 de ani şi care susţineau, candid: “Nouă, când nu ne mai place un Conducător, facem “pac-pac”, şi gata, a scăpat lumea de el”?! (erau anii de început a crimelor îndreptate împotriva familiei Kennedy şi a urmaşilor săi).

            Suntem nebuni când înţelegem a ne mai face datoria – pentru care am fost lăsaţi pe această lume – muncind cu sârg, bucurie şi devotament faţă de cei care ne oferă un loc de muncă, fără a aştepta recompense, peste recompense şi laude făţarnice?! Nebuni sunt aceia sau acelea care mai cred încă în miraculoasa putere a dragostei? Şi care văd în “facerea de bine” o menire a vieţii şi o nouă dovadă de smerenie şi laudă adusă Domnului?

            De puteţi, cutezaţi de răspundeţi dumneavoastră la toate aceste interogaţii fără sfârşit!

            În Antichiatte, nebunii erau lapidaţi, în Evul Mediu – arşi pe rug, din porunca unei Biserici totalitare şi de o cruzime fără margini când era vorba de apărarea puterii şi averilor incalculabile ce le dobândise, trecând prin foc şi sabie, pe cei care nu i se supuneau de bună voie... Hitleriştii şi fasciştii practicau eutanasierea celor atinşi de microbul nebuniei, a celor “cu pitici ori fluturi pe creier” cum se exprimă unii – nu puţini la număr.

            Dar au fost şi alte mijloace prin care oamenii care se credeau normali (!) scăpau de cei pe care-i credeau nebuni: “corabia nebunilor”! O adevărată Arcă a lui Noe era lansată pe mare, fără cârmă şi cârmaci, plină până la refuz cu... nebuni mai mari sau mai mici. Plutind în voia valurilor, a vânturilor şi nemiloaselor furtuni, corabia se pierdea în imensitatea mărilor şi oceanelor lumii, cei de pe ea sfâşiindu-se între ei, pierind de foame şi de sete, scăpând astfel omenirea de ei, pe vecie! Dacă acostau, din întâmplare, pe vreo insulă pustie, îşi sfârşeau viaţa acolo pentru că nu se înţelegeau niciodată: cine să fie Robinson şi cine – Vineri, sclavul! Doar plecau dintr-o lume de sclavi; să sfârşească... tot ca sclavi?? Iar cei care-i sortiseră pierzaniei, rămâneau cu sufletele împăcate că nu i-au ucis, cu mâna şi sub ochii lor... Mulţi erau cei care cereau clemenţă, implorau pentru iertare. Dar, oare, nu este iertarea CEA MAI MARE PROSTIE OMENEASCĂ? Nu indulgenţa, bunătatea şi credinţa în adevărul spuselor semenilor noştri au produs şi vor mai produce încă multe necazuri omenirii??

            Şi totuşi, sunt nebunii de printre noi periculoşi, cu adevărat (pe lângă efectul de-a dreptul contagios al bolii la cei cu mai puţină tărie de caracter)? Sunt – cu siguranţă, mai cu seamă după scurgerea parcursului de relaxare – dintre crizele evidente, când produc un nou şoc prin revenirea diverselor manifestări; de la depresie la isterie şi izbucniri neaşteptate, cu consecinţe veşnic imprevizibile.

            De exemplu, o multiplă personalitate, în care cei mai mulţi dintre psihologi nu cred, provoacă evoluţii extrem de dăunătoare în starea de sănătate mentală a subiecţilor, cu consecinţe greu de evaluat şi anticipat în integrarea sociala şi morală a acestora, în contemporaneitate şi viitor. Tot aşa cum se manifestă, sub influenţa transformărilor socio-economice, o exacerbare a cazurilor de nevroză obsesivă, cu transfer afectiv-emotional şi refuzul de a judeca raţional şi concesiv.

            O persoană – nu-i dau numele – învaţă pe alta, la fel de bolnavă ca şi ea (dacă nu mai rău !!) că se descarcă prin violentare verbală, insulte, calomnii incredibile şi nu în cele din urmă, prin distrugerea deliberată a unor bunuri aparţinând “duşmanului” cu care se “duela”!! Lucru experimentat, fără zăbavă şi în repetate ocazii, de “învăţacelul” în materie... Cu o satisfacţie reflectând o cruzime greu de descris!

            Dumnealor le povestesc cum se razbună o cămilă egipteană pe omul pe care nu-l place. Animalul de povară – de altfel paşnic, ascultător şi răbdător – muşcă, rupe, zgârie, distruge şi poate chiar să omoare. Atunci, cum să te aperi, fără a răpune bietul animal în criză?! Pentru a-i stăvili enervarea şi a-i deturna atenţia, îi dai imediat ceva de pe tine: pălărie, cămaşă, bluză, pantofi etc., pe care aceasta îşi concentrează întreaga furie şi nu se lasă până ce nu-l distruge în totalitate, apoi, se linişteşte ca prin farmec. Mulţi turişti în frumosul Egipt au experimentat metoda. Cu un real şi neaşteptat succes; de nu ma credeţi, vizitaţi piramidele!!! Şi căutaţi o cămilă furioasă...

            Dar tot fără cruzime şi cu aceeaşi indulgenţă, cu nebunii bipezi ce se pretind fiinţe raţionale şi lângă care suntem nevoiţi a trăi, cum să ne mai descurcăm?

            Pentrucă la ei, somnul raţiunii naşte – indubitabil – adevaraţi monştri. De nestăpânit!!

America – aşa cum nu se vrea ştiută

Motto:

“Cinstea este primul capitol din

cartea înţelepciunii” – Thomas Jefferson

            “Statele” – o ţară cu un teritoriu imens, între două oceane imense, care s-a întâmplat să mă găzduiască vreme de un an în tinereţile mele, ba chiar ar fi vrut să mă adopte, dar – nu am vrut eu! Faţă de care ar fi trebuit să rămân veşnic recunoscător, dar cum recunoştinţa e floare rară, iar mintea creşte odată cu înaintarea în vârstă – ajutat şi de întâmplările ultimelor decenii – mi-am revizuit atitudinea şi sentimentele.

            La 4 iulie şi-au serbat “The Independence Day”; în virtutea unor sentimente patriotice de netăgăduit.

Dar: o ţară fără de istorie, cu o cultură subţire, cu numai puţin peste 200 de ani de existenţă, ajunsă “etalonul democraţiei”, ca mod de viaţă şi care nici măcar nu a luat numele aventurierului Coulomb, aflat în slujba unui regat european setos de noi averi şi care s-a întâmplat să descopere... Columbia de azi, din celălalt continent american, de mai la sud!

            O ţară în care masonul Thomas Jefferson, autorul celebrei “Declaraţii de Independenţă”, devenită cartea de căpătâi a unor “state unite” ce domină astăzi întreaga omenire, a trecut sub tăcere că nu cinstea, drept prim capitol ar cărţii înţelepciunii i-a ajutat pe conchistadorii de peste ocean să fure ţara şi bogăţiile altor oameni, de alt neam şi rasă, a căror naivitate, bună credinţă şi necunoaşterea viciilor lumii de dincolo de Atlantic i-au sortit unei pierzanii nemiloase şi au sfârşit prin a fi exterminaţi, după ce fuseseră înşelaţi şi furaţi cu neruşinare. Veniseră aventurieri lipsiţi de scrupule, însoţiţi de bandiţi urmăriţi în cealaltă lume, printre care se mai rătăciseră şi nişte amărâţi, lipsiţi de mijloace de subsistenţă şi orice perspectivă în lumea civilizată, dar putredă, închistată şi coruptă, croită şi întreţinută de monarhii seculare şi de către o biserică putred de bogată şi nemiloasă. “Apa de foc” le-a tulburat minţile băştinaşilor, stăpânitorii de drept a acelor ţinuturi. Pe mărgele colorate de sticlă s-a vândut până şi stânca pe care s-a ridicat acel megalopolis de astăzi – New York City. Oraşul cu imensul avantaj că nu-l atinge niciun cutremur de pământ.

            Din goana cailor şi a căruţelor cu coviltir, pentru care sunt renegaţi nomanzii din zilele noastre, s-a purces spre Vest, trecând prin foc şi sabie pe localnici, furându-le averile, adunându-i în rezervaţii mizere pe ultimii supravieţuitori, spre a-i extermina – până la ultimul.

            Au adus sclavi de culoare, au instaurat o dictatură nemaiîntâlnită, pe care – după războiul de succesiune şi abolirea sclaviei au numit-o, cu impertinenţă, “democraţie adevărată”, într-o ţară devenită liberă şi independentă. Unde numai banul are valoare şi cumpără conştiinţe şi privilegii. O ţară care – îndrăznesc a afirma ASTĂZI – se îndreaptă spre un comunism cu o iluzorie faţă umană.

            De vreme ce eşti obligat a munci până la epuizare, pentru o nesigură bunăstare, la dispoziţia unor patroni de o rară cruzime, care se amestecă până şi în viaţa personală a angajaţilor, concediindu-i după bunul lor plac, dacă – la ei acasă, încalcă nişte percepte arbitrar introduse; un cunoscut de-al meu a fost concediat pentru că... fuma acasă la el şi nu frecventa o anumită congregaţie, dragă patronului în cauză!!

            Crima organizată, dictatura marilor corporaţii, agresiunile şi hărţuirea sexuală sunt la ele acasă; şi toţi admiră – cu naivitate – modul de viaţă METRO – american.

            Ba chiar se încolonează şi-şi dau brânci pentru a “sări” peste ocean, din lumea noastră cu civilizaţie şi cultură milenare, dar săracă, într-o lume a pierzaniei, a minciunilor omniprezente, a dictaturii pe care banul (money, money, money!!) le fac... chiar râvnite!

            Nouă şi altora ni se servesc, neîncetat: lecţii de bună purtare, reguli de viaţă ce desfid tradiţiile şi valorile naţiunilor cu existenţă de mii de ani; se trec “prin foc şi sabie” cei ce nu se apleacă cu smerenie, sunt inventate şi purtate războaie pentru cauze pretins nobile şi grija faţă de viitorul liber al popoarelor din întreaga lume, sunt eliminaţi şefi de state incomozi; se instaurează o nouă ordine economică în care finanţele şi puterea militară extraordinară a acestor vestite “state” deţin o supremaţie necondiţionată. Societăţile secrete, cu lojile lor americane, decid viaţa noastră, a tuturor!!

            Dar spuneţi-mi dragi americani: v-aţi salvat de război (pe teritoriul SUA nu a căzut niciodată vreo bombă, în cele două războaie mondiale) cu preţul vieţii a milioane de oameni pe care aţi experimentat arme nucleare, biologice, chimice şi rachete ucigătoare lansate de “eroi” ai aerului, de la 15-20 km altitudine, pentru a-i feri – pe ei, desigur – de orice confruntare cu “inamicul”; ba le-aţi mai şi difuzat “live” prin toate mijloacele mass-media care trăiesc din astfel de evenimente oribile.

            Ce deosebire între fascişti şi voi, când aţi adunat, furat şi exterminat în lagăre, cetăţeni americani chiar (!) de origine niponă; ce deosebire între crimele de la Guernica, imortalizate pe pânză de Picasso ori distrugerea oraşului Dresda şi masacrele din Vietnam, Panama, Cambodgia, Somalia, ba chiar lovirea unei capitale europene precum Belgradul, pentru a folosi din nou diversiunea şi a îndrepta atenţia omenirii de la propriile voastre fărădelegi!! Ne trimiteţi ambasadori homosexuali, însoţiţi de partenerul de sex, sfidând morala creştină şi opinia a milioane de oameni. Ne trimiteţi ambasadori care ne dau, permanent, lecţii de “bună purtare”, ne vor “în genunchi”, şi decid succesiunile la putere, profitând de simţurile adormite ale unui popor pe care eşecul răsturnător al aşa zisei “revoluţii” din decembrie ’89 l-a buimăcit definitiv...

            Vă serbaţi ziua independenţei, cu fastul şi explozia de sentimente patriotarde, şi la noi, ca şi peste tot în lume – este dreptul vostru! Dar, pentru Dumnezeu, încetaţi a ne mai ameninţa şi umili, pervertind suflete şi destine ale unor fiinţe încă la începutul vieţii lor... Şi lăsaţi-ne să ne scriem singuri istoria, pe mai departe!

            N-am uitat ce-am învăţat la voi în ţară; nu mi-am pierdut respectul şi simpatia pentru oamenii calzi şi sinceri pe care i-am întâlnit în cercul meu de existenţă, rupt însă de lumea înconjuratoare, cu ororile ei...

            Primul lucru pe care l-am declarat celor ce m-au întâmpinat la reîntoarcerea în România anilor buni ai lui Ceauşescu, spre nedumerirea lor justificată: “Nu vreau să ajung să trăiesc şi să văd la mine acasă ce-am văzut în State; pentru nimic în lume!”

            Din păcate, dragii moşului, am ajuns acolo unde nu vroiam să ajung... Iată un motiv în plus să nu mă despart cu prea mari regrete de viaţă, de care mă mai leagă un ultim fir de aţă!!

Un pariu cu papion

Maestrului,

Ion Cristoiu

            Un mare scriitor al neamului, însoţit de un altul, nu mai puţin mare, intră în Bucureşti la Capşa, frecventată de crema intelectualităţii Dâmboviţei; precum astăzi discoteca Bamboo care a devenit locul de întrunire, seara, pentru “fiţoşii” Capitalei, din “familia” vestitului Poponeţ, cel cu autoturism de sute de mii de euro şi bani – nemunciţi de el – numai buni de aruncat pe consumaţii în valoare de zeci de milioane (lei vechi). Cineva, dintre comesenii veseli de la Capşa, îl strigă: “Maestre!” Dar – să vezi şi să nu crezi: zeci de capete se întorc, pe loc, către cel ce lansase acest onorabil salut.

            “Vezi – spuse marele scriitor – de aceea nu răspund eu la apelativul: MAESTRE!”

            De ce l-am numit pe simpaticul domn Ion Cristoiu – “maestre”? Pentrucă nu îi displace să fie apelat astfel, când ne apare pe “sticla” micilor ecrane, fie în calitate de analist politic, fie ca moderator al unor emisiuni cu “dus şi întors” (adica – “zig-zag”) pe care le realizează cu mult har.

            Nu îi plac cravatele; pentrucă nu poartă nici cămăşile elegante, închise bine pe gât. Preferă cele cu guler răsfrânt ori tricourile, pe sub vestuţa nelipsită din vestimentaţia Domniei Sale. Nu îl dezaprob: de mulţi ani, ajuns la bătrâneţe, nu mai port nici eu astfel de veşminte şi cu atât mai puţin vreun “papillion” aristocratic, ce distinge un om de societate de orice mitocan, fie el şi cocoţat în vreo funcţie vremelnică...

            Dar: fatalitate! Sceptic, la nici încă 60 de ani, “bătrân” după cum zice (!?) şi “comunist” (după cum îi place să glumească) maestrul nu are ce face şi pune un pariu cu moderatorul simpatic care este Mihai Gâdea (nicio legătură cu Suzănica pe care am “slujit-o” eu acum peste 30 de ani, dar care m-a îngropat în “groapa cu lei” a cadriştilor, de pe vremea fugii lui Pacepa) precum că: “Doctorul” va pierde alegerile de la Primarie – evident, la Capitală – în favoarea “buldogului” lansat în bătălie de mult iubitul şi stimatul nostru preşedinte, care se vrea, încă, “şef de trib” (adică, vreau să zic, scuzaţi, de partid...). Ori, unde a pus mâna, ori gura, Domnia Sa, a ieşit tare prost!!

            Vine “ziua Z”, când Zeus nu are baftă iar ai lui “iau plasă”. Şi, Doamne, unde nu trebuie – în mica pauză de publicitate – să îmbrace maestrul cămaşa perdantului – vizibil incomodat de noua ţinută, ba chiar supărat (?!) – şi nevoit a-şi planta la gât “fluturele” numit “papion”, cadrilat, pe care i-l pregătiseră cei cu care pariase!! De, maestre: “aşa-i la vie”; mai şi pierzi când te laşi de istoria interbelică la care te pricepi, şi te vrei “oracolul din Dămăroaia”, pe un post TV cu largă audienţă!

            Mărturisesc, că aidoma la Ciutacu şi ai lui, deşi nu am avut cinstea de a-l cunoaşte personal, îl stimam şi chiar admiram pe “independentul Doctor” – Domnul Primar General Sorin Oprescu, despre care, în viitor, se va mai vorbi mult... Sper, că de bine!!

            Cunoscut fiind ca persoană cu dizabilităţi, la vârsta şi bolile mele multiple, nu am putut rezista să nu merg la secţia de votare, cu taxiul, ajutat să mă deplasez şi străduindu-mă a rămâne... pe două picioare; evident, la “ambele două” tururi, pentru a nu regreta, câte zile voi mai avea, că nu am mai lăsat Capitala pe mâna unor mafioţi ce, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al justiţiei române, vor avea de dat socoteală. În frunte cu un presonaj extrem de drag mie, astăzi încă intangibil... De, roata istoriei se mai şi învârteşte! Viaţa e plină de neprevăzut!

            M-a bucurat nespus victoria domnului Sorin Oprescu; Capitala avea într-adevăr nevoie de un doctor, fie el şi cu “schelete în dulap”, în loc de “stafii” în casă (?!) – ca alţii...

            Am o singură, mare, temere: vă rog mult să nu mă dezamăgiţi Stimate domnule doctor! Experienţa unei vieţi de peste şapte decenii mi-a arătat că puterea ameţeşte, deformează caractere, aduce uitarea peste convingerile dinainte. Şi totul devine o mocirlă, o troacă în care alţi profitori se reped la “caşcavalul” delicios ce li se oferă, drept recompensă pentru suportul “catindatului”!

            Ştiu că sunteţi croit altfel; ştiu că dacă vreţi – puteţi! Ştiu că nu vă place minciuna, chiar dacă ea se perpetuează în asemenea situaţii... Eu continuu să cred în “bonitatea” Dumneavoastră, în mâna forte şi ilustrul om politic ce puteţi fi, în anii ce vin. Chiar dacă, nu se ştie dacă îi voi mai apuca!

De-a uliul şi porumbeii

            Cine nu s-a jucat în copilăria, mai mult sau mai puţin îndepărtată, “de-a uliul şi porumbeii”?! Te luptai să nimereşti a fi: uliu, iar “porumbiţele” – puştoaicele din cartier, dornice de... joacă! Şi... de prins!

            Eu am ajuns să văd o variantă modernă, dar puţin eficientă, a acestui joc nevinovat. Unde? La mine, la “vecina” – un uliu în carne şi oase, cu vocaţii de corb obsedat.

            Am un obicei, nu chiar cu totul ieşit din comun: îmi place să hrănesc porumbeii care sunt “din belşug”, în frumosul parc Cişmigiu – unde picioarele mele refuză a mă mai duce – fiind situat în vecinătatea micului nostru bloc vechi, dar spaţios. Şi ce să vezi? Porumbeii aceştia, de la pui la bunici, sunt tot flămânzii tranziţiei ce o trăim într-o veselie greu de povestit! Dar... nu oricine înţelege asta! Mai ales cei care s-au procopsit bine în aceşti ultimi ani de marş victorios pe calea unui capitalism sălbatic şi nemilos...

            Mi-a dăruit bunul Dumnezeu o vecină, care – deşi stafidită (ştiţi zicătoarea – din spate – liceu, din faţă... muzeu) care a moştenit un soţ, alcoolic cronic, care îmi urca scările cu un felinar – tip lanternă – de ziceai că abia a ieşit din şut, de la sute de metri sub pământul răbdător al Patriei. Şi: s-a procopsit, din averea “de la unchiul”, ţărănist înfocat interbelic şi adaptat apoi la comunismul postbelic care a adunat şi a lăsat avere frumoasă; cu care, simpatica mea vecină a ridicat o frumoasă vilă, pe un schelet şubrezit de vremuri şi la care repară, an de an, neobosit, pe banii copiilor dumisale. Are o manie: să nu mai vadă păsări care să-i murdărească acoperişul de tablă galvanizată (atâta a fost în stare!), de parca ar fi cumpărat şi aerul, şi cerul de deasupra; deci: gata cu porumbeii ce aşteaptă de la mine fie grăunţe, fie o bucată de pâine muiată, ce le servesc nu pe casa dumneaei – Doamne fereşte! – ci pe pervazul ferestrei mele de la balconul ce dă spre curtea interioară a casei în care locuiesc şi care – cel puţin deocamdată, până ce-or birui şi mă vor alunga corbii tranziţiei, încă îmi aparţine...

            Nereuşind a mă convinge să renunţ, la pasiunea mea nevinovată, a recurs la o metodă “de import”, inspirată de “copiii minunaţi” – cum îi place a spune – care şi-au făcut ceva rosturi, dincolo de fruntariile ţării.

            A adus de la Viena, sau de pe altundeva, un uliu din lemn, imitaţie desăvârşita a unuia adevărat ce se roteşte ameninţător în înaltul cerurilor; menit – în capul inteligent al Domniei Sale – să alunge porumbeii, nu numai de pe acoperişul de tablă, ci chiar şi din întreaga vecinătate.

            A tocmit un meseriaş; l-a ancorat (pe uliu, adică) în diverse poziţii, mutându-l – după inspiraţie – ba mai sus, ba mai jos – lângă streaşină, de parcă “făurea” conul de protecţie al unui paratrăznet, cel ce ne fereşte de mânia lui Sfântul Ilie. Desigur, bine legat, şi orientat să pară cât mai viu şi cât mai ameninţător, rezistent la furtuni şi la furia crivăţului, ce va să vină!

            Dar fatalitate: “socoteala din târg, e alta decât cea de acasă!” Vajnicii noştri porumbei autohtoni “de Cişmigiu” nu numai că nu s-au sinchisit de arătarea cu pene negre, cioc ameninţător şi... schelet din lemn, ba chiar l-au sfidat, poposind în vecinătatea lui (unde înainte nu se aşezau) şi – uneori – călărindu-l amuzaţi!! Spre imensa neconsolare a “Doamnei Bombonica” cum o alintă preţioasele dumisale prietene, venite în vizită, sub umbrela protectoare din curtea interioară – vecină cu a noastră – şi cu pereţi pictaţi în cel mai autentic stil “kitch” dâmboviţean; la cererea Doamnei, desigur!

            Iar eu, nesimţitorul, duşmanul acoperişului de tablă al vilei dumisale, am continuat să hrănesc graţioasele zburătoare, uneori lihnite de foame şi care mă aşteaptă zilnic, să-şi primească “tainul”...

            Ce soluţie are “Domna”, cum o strigau tinichigii ce anual  robotesc la... renovarea acoperământului podului vilei dumisale? Cred că una singură: ori cumpără o jucărie care să emită ultrasunete ce gonesc păsările din zonă; la fel cum jucării ingenios concepute, au izgonit oamenii de la ultimul meeting comandat de tiranul Ceauşescu în decembrie 1989, spre stupefacţia SPP-iştilor şi Securiştilor ce-l înconjurau! Ori, tocmeşte un vânător de porumbei, care să lichideze musafirii nepoftiţi şi care să-i facă tocăniţă ori ciulama de ciuperci...

            Dar, cine-l lasă? Eu, unde sunt “Domna Bombonica”, vecinul matale mult iubit?

            O informez  pe distinsa mea vecină că la Parisul invadat de porumbei s-a găsit o soluţie eficientă: s-au montat ţepe, pe acoperişul caselor din oraşul vechi şi bietele făpturi ale cerului nu au mai avut unde să se aşeze, la odihnă şi aşteptarea hranei din partea bipezilor ce se înmulţesc astăzi, în progresie geometrică, la fel ca prostia omenească care – din păcate – nu a ajuns să doară!!

            Privesc strada, de la ferestrele mele; mulţi, foarte mulţi trecători. Toţi oamenii sunt trecători prin astă lume; dar: nu toţi trecătorii sunt oameni! Şi cum geniile rele sunt inepuizabile, cine ştie ce mai urmează...

Tangoul – de demult

            Radiodifuziunea română, ce-şi aniversează în toamnă 80 de ani de existenţă, a organizat un “top” al melodiilor retro, care se păstrează încă vii în sufletele noastre, printre care şi celebra “şansonetă” cu titlul de mai sus. De altfel, una dintre preferatele “moşului” ce am ajuns... a mă simţi! Dar, legătura cu “biletul de papagal” de faţă ar fi fost greu să o ghiciţi – pentrucă, numai la semnificaţia ei extraordinară şi puternică ancorare în realitatea contemporană, nu am putut rezista să fac un “apel la memorie”...

            Un mare scriitor şi pamfletar din secolul al XX-lea, hulit de unii pentru convingerile sale socialiste şi pentru virulenţa cu care ataca, în multe scrieri ale duminsale de la “Facla” pe “capul statului” şi “marionetele oligarhice” ce-l pupau, în mă scuzaţi, dar nu pot spune pe şleau, scria rândurile de mai jos:

“... nu politica economică a fost pricina dihoniei ivite în partidul liberal (n.a. – pe atunci, pe “cai mari”, la guvernare). Guvernul acesta nu trebuia să plece din pricina acestei politici din care decurg: mizera situaţie a funcţionarilor; stagnarea comerţului, cu inevitabila sărăcie ce-i urmează; distrugerea industriei, din lipsa de numerar şi din pricina rapacităţii păsărilor de pradă brătieniste; martirajul muncitorilor aruncaţi pe drumuri în pragul iernii, şomajul – înfricoşătorul şomaj...; nu toate aceste nenorociri, care pregătesc, încetul cu încetul, catastrofa ţării noastre au fost elementele determinante ale izbucnirii, desfăşurării şi aplanării crizei politice.

Regele a voit criza; regele a făcut să izbucnească; regele a aplanat-o. Iar fantoşele, intitulate miniştri şi oameni politici – în general – au dansat, traşi de sforile pe care cu mâinile lor tremurătoare le mânuieşte cu atâta neîndemânare, spre nefericirea acestei ţări.

Şi atunci, întreaga noastră viaţă politică apare ca un teatru de păpuşi al majestăţii-sale.

            Intersele ţării – vai, sărmane interese, câte nemernicii se comit în numele vostru! – vin pe al doilea, al treilea, al zecelea plan... Totul se zdrobeşte de zidurile palatului regal, în dosul cărora “regele stă la masă cu minciuna” (n.a. Hă, hă, hă!)

“... Slugărnicia e deviza politicii noastre. Umilinţa este prima condiţie a ei.

            Ca să fii om politic – să fii un straşnic om politic – ţi se cere în primul rând să fii ACTOR, actor supus şi umilit, în teatrul de păpuşi al maiestăţii-sale..” (N.D.Cocea, “Facla”, 20 octombrie 1923, semnat: Habakuk – Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1960).

            Asemenea rânduri i-au adus autorului lor o condamnare definitivă şi irevocabilă, cu execuţie silită, pentru un an şi jumătate de mizeră şedere într-o închisoare corecţională, în România guvernată de liberalii, aceiaşi care au tras cu tunul în satele româneşti prăpădite şi au executat – prin împuşcare – 11.000 de ţărani răsculaţi, sau nevinovaţi “presupuşi” răsculaţi în anul 1907; fără a plăti... niciodată!! Mă întreb atunci – pe bună dreptate – ce-i face pe iluştrii “analişti politici” Cristoiu şi Teodoriu să se minuneze de iscusinţa cu care actualul locatar de vază, din Deal, face şi desface alianţe hilare, precum D.A., cu jurăminte de credinţă, spre a înşela o dată, şi încă  o dată, naivitatea unui “vulg” majoritar la urne... Citiţi clasicii, ce nu mai sunt în viaţă; învăţaţi de la ei şi demascaţi clonele sinistre zămisliste pentru uzul contemporanilor mei.

            “Ţara arde şi baba se piaptană.” Sărăcesc mulţi pe viaţă, ori mor, la recentele inundaţii din Nord – zdrobiţi de dărâmăturile unor locuinţe din chirpici, ori prost făcute – datorită furtişagurilor din generoasele ajutoare de peste hotare, ori de la guvern; în acelaşi timp, se porneşte “comedia solidarităţii umane”, cu ajutoare larg mediatizate şi strângeri de mână, mai mult sau mai puţin aşteptate, în spiritul unui clientelism politic pe care – în vorbe, dar nu şi în fapte – actorii principali îl practică nestingheriţi; şi, nedemascaţi, de nimeni dintre cei cu mintea încă întreagă din această ţară, năpădită de puhoaie şi alunecări de teren, previzibile... “Iarna – nu-i ca vara!”; Desigur. Dar nici: “Vara – nu-i ca iarna!” Atunci, cel puţin îngheţul ţine puhoaiele în chingi!

            Care-i obiectivul numărul 1 al “regelui” vremelnic instalat, în Dealul, ferit de ape al Capitalei?!

            Să se adune aleşii neamului: parlamentarii, fie ei şi cei “322 de răi” care să-şi trimită “la judecată”, colegi, de cele mai multe ori din motive fabricate, la ordin politic, pentru a răspunde în genunchi cerinţelor unor oficiali europeni; în realitate, pe duşmanii personali, îmbrăcaţi în mantia unor duşmani de clasă ai poporului. Scheletul din dulap ori umbrele trecutului îşi fac datoria!

            “Comunistule, cum îndrăzneşti să vii aici la noi, printre cei calamitaţi, şi să râzi, şi să te hăhăi, când n-ai făcut şi nici nu vei face ceva vreodată?” “Tu vorbeşti, bolşevic de cea mai joasă speţă?” “Da, eu, tovarăşe Preşedinte!” Asculţi, vezi şi te cutremuri... Până când vom mai auzi asemenea inepţii?! Rămase... netaxate de un popor încă vegetal, ofilit de eşecul unei răscoale, deturnată şi furată, pe vecie...

            Da, aş vrea să se întrunească de urgenţă Parlamentul; mai înainte de a fi schimbat cu unul format din folk-işti, fotbalişti, ciobani, gunoieri, actori de comedie, dresori, fufe ce şi-au arătat chiloţeii cui trebuia... De la care, ce să ceri? Că, de, unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!

            În numele unui “uninominal” ce vine “ca nuca’n perete” României zilelor mele...

            Numai că: aş vrea să se întrunească cu adevărat pentru a pune capăt haosului şi corupţiei generalizate, pentru a “scoate la raport” o guvernare dezastruoasă, din care unii s-au retras la vreme, pentru a mai înşela înca o dată mulţimile... Pentru a se cere o plată dreaptă pentru necazurile şi suferinţele oamenilor simpli – dar mulţi; pentru “victimele colaterale”; pentru indiferenţa şi incapacitatea de a fi oameni, a celor ce nu concep a-şi întrerupe un concediu “binemeritat” pe Coasta de Azur sau în Dubai, după un an în care nici măcar nu ştiau ce votează în forul legislativ, de la cel mai înalt nivel...

            Hă, hă, hă! Doamne, am ajuns să râd de mine, singur, semn rău, neîndoielnic!

            Şi – totuşi – ce frumos sună “Tangoul de demult”. Să încercăm a nu-l uita vreodată! Chiar dacă-l asociem tangoului politic al zilelor noastre...

Raiul şi iadul

Motto:

”Scârbit de astă lume,

                    De mult aş vrea să mor,

Dar, dacă mor, atuncea:

Iubirea cui o las? ”

(Shakespeare, Sonete)

            O frumoasă mănăstire din lemn, din România, cu pereţii acoperiţi de o uriaşă frescă, pe care un meşter anonim al acelor timpuri a zugrăvit raiul şi iadul, aşa cum şi le închipuia el (“O vorbă bună” – Radio România, actualităţi, emisiunea de dimineaţă). Desenul, uşor asimetric, împarte un perete cu o diagonală în lung, oblică; în partea de sus: iadul, în cea de jos: raiul. Şi în una, şi în cealaltă parte, mese îmbelşugate, pe care se lăfăie cele mai alese bucate şi băuturi. Ce le deosebeşte?

            Co-mesenii din iad sunt slabi ca vai de lume, chiar jegăriţi, flămânzi şi veşnic însetaţi. Cei din rai sunt rumeni în obrăjori, mulţumiţi, sătui şi puşi pe glume. De ce oare, întreabă nedumerit un vizitator. “Doar masa e la fel de plină, atât sus cât şi jos? Cum se explică?!”

“Explicaţia e simplă” – răspunde stareţul amfitrion. Şi unii, şi ceilalţi trebuie să apuce bucatele cu nişte betişoare lungi, pe care nu le pot duce la gură şi cu “ţevi” pentru băuturi – tot aşa de lungi. Cei din iad, care vor să se hrănească şi adape singuri, nu pot duce nimic la gură; rămân astfel veşnic, flamânzi şi însetaţi! Cei din rai îşi servesc însă vecinul – la gura căruia ajung şi bucatele şi băuturile acelea. Iar de la vecin vin beţişoarele şi paiul mânuite pentru a-i hrăni la rându-le. Aşa se explică diferenţa dintre modul lor de viaţă şi felul în care arată!”

            Grija faţă de aproapele tău şi slujirea acestuia, potrivit învăţăturii şi rânduielilor creştineşti, aşa cum le propovăduia Mântuitorul nostru... De aceea, locul lor era în rai. Cei apucători, hrăpăraţi, egoişti, cu un egocentrism greu de închipuit – îşi găseau un binemeritat loc în iad; cu consecinţele de rigoare! Dacă la iubirea de aproapele tău adaugi şi smerenia, cea biruitoare de orgolii – vei ajunge în Împărăţia Domnului, fără doar şi poate! Acolo unde nu sunt lacrimi şi nici durere, acolo unde vei gusta din binemeritata odihnă, asemeni unui somn lung şi liniştitor, dătător de noi puteri...

*

*     *

            În România postdecembristă convieţuiesc şi se confruntă zilnic, iadul cu raiul. Iad – pentru cei mulţi, mult prea mulţi; raiul – pe pământ, pentru tot mai puţini şi tot mai răi, care ne sfidează cu opulenţa traiului lor îmbelşugat, ba chiar extravagant şi sfidător. Unii – destul de puţini: din munca lor şi din vocaţia pentru a face avere! Alţii – tot mai mulţi, hoţi încă nedovediţi; “dansatori pe sârmă” la marginea unor legi strâmbe, tot de ei alcătuite ori cumpărate cu bani grei, nemunciţi. Şi care se clonează în “copii de bani gata”, zămisliţi pentru a nu li se subţia neamul. O polarizare socială ce devine tot mai greu de suportat, care sfidează morala creştină şi naşte ură, revoltă şi nemulţumiri ce se acumulează spre a izbucni, necruţător, într-o zi care nu poate fi prea departe... Şi de care ei ar trebui să se teamă; pentrucă: norodul răstoarnă tot ce nu mai încape în chingile normalului şi a unei minime bunecuviinţe!

            Azi – încă – lipseşte solidaritatea de masă, doctrina cu adevărat de stânga şi nu mincinosul populism, de paradă, opium pentru un popor jefuit şi îngenunchiat, tot mai rău.

            Iar lipsa de solidaritate îşi are rădăcinile nu numai în lichidarea machiavelică a claselor sociale, ci şi în inclinaţiile spre: resemnare, renunţare, amânare, sfiinţă a unui popor greu încercat în decursul unei istorii milenare, care are nevoie să se reverse paharul “spre a se deştepta din somnul cel de moarte”...

            Avem un imn naţional minunat, ce a dat aripi norodului şi a supravieţuit atâtor ani. Un imn ale cărui versuri ar trebui să le înveţe şi să le simtă nu numai fotbaliştii echipei naţionale, pe care am condamnat-o pe nedrept numai pentrucă nu ne-a satisfăcut, pe deplin, aşteptările şi orgoliile ruşinoase; ar trebui să le recite aleşii neamului, în frunte cu Zeus cel mare, care se mărginesc a da uşor din buze când îl ascultă, în interpretarea altora! Un imn fără de cunoaşterea căruia n-ar trebui să fie absolviţi nici micuţii din grădiniţele de copii...

            La ce bun am mai simulat sărbătorirea zilelor imnului naţional?! O naţiune “în genunchi” nu merită minunatele versuri aşternute pe hârtie de către Andrei Mureşanu, şi muzica simplă, dar inspirată, compusă de marele Anton Pann...

            Un imn care ar trebui să separe, pentru toţi, aici pe pământ, iadul de rai; pentrucă îndemnul de a crede doar în viaţa veşnică şi plăcerile de mai apoi, din rai, nu îndulceşte cu nimic viaţa celor sărăciţi, cu neruşinare, de conducătorii iresponsabili care-şi împart veşnic un caşcaval, plin de găuri. Şi ne sfidează, insuportabil, cu viaţa lor de huzur şi nesimţirea cu care se erijează şi pozează în “reprezentanţii norodului”... Pentru care “Duminica orbului” pică şi în vară, şi în toamnă – de câte ori va fi nevoie!

            Dă Doamne să se deştepte tot românul!

“POTCOAVA” – ce face şi desface

            Ce credeţi, boieri dumneavoastră, că numai pe vremea lui Eminescu, Caragiale şi N.D.Cocea la cafenea se “croiau” noi alianţe, ori se desfăceau; se întocmeau listele de miniştri, ori se respingeau; se “pupau în bot” liberalii cu conservatorii, ori invers (de, pe atunci, era penurie de partide; cât despre “cele de buzunar” ori “păşune” – nu se auzise încă...)? Spre norocul şi cinstea noastră, cei vremelnic, încă, pe astă lume şi acest pământ al făgăduinţelor avem şi noi: ba un “Golden Blitz”, ba o “Potcoava”, ba o terasă cu ţigănci frumoase, ca cea de la Neptun! Unde, de astă dată sfidând orice regulă constituţională, reguli comportamentale ori responsabilitate civică, chiar şi Zeus cel mare de astăzi se cinsteşte cu “un şpriţ – ca de vară”, pentru ca apoi, încadrat de băieţii de la serviciul de pază, să mai ţină volanul... încă drept, până la casa lui; unde se odihneau pe vremuri, Şeful cel mare şi Consoarta dumisale – de la Cabinetul nr.2 fără să ştie, “sireacii” cine le va lua locul, peste câţiva ani...

            De ce neconstituţional? Pentrucă – ştiind că reprezintă numai 50% din opţiunile exprimate liber şi democrat, de către un electorat pus pe şotii, Domnia Sa se vrea în continuare şi “arbitru” – conducător de “joc” – şi “centru înaintaş”; gata să dea “şi-un cap în gură”, celui cu gura prea mare şi destui bani pentru a-l ataca, în public...

            Adică, pe sleau, şef în continuare – mai întâi al acelei sinistre D.A., ce a păcălit mulţi conaţionali care au confundat “D.A.” cu DA (oare ?!); a iniţiat apoi şi supervizat un “divorţ” conjunctural şi de paradă, al celor ce-şi juraseră fidelitate, slujindu-se de pitici ori pigmei, de râsul lumii, fără de “capete mari” ori “ochi umezi”, dar belicoşi, păstrându-şi tot numai pentru sine rolul de arbitru, cu dreptul (?!) incredibil de a schimba reguli de joc, în timpul jocului de-a “alba-neagra” al politicii de sorginte dâmboviţeană. Iartă-l Doamne, de se mai poate!!

            Un nefericit, ceva mai puţin copt, frecvent consumator (sau cel puţin, cam aşa s-a spus!) la “stabilimentul” onorabil denumit “Potcoava” din Capitală, emoţionat de vecinătatea Şefului cel mare, împreună cu câţiva dintre “şefuleţii” pe care-i tutela încă, a folosit pe post de reportofon sistemul de înregistrare al telefonului său mobil şi – din păcate – a aflat, mai apoi a răspândit (lucru riscant...)  detalii ale unei convorbiri patetice în care se făceau şi se desfăceau alianţe ori partide după cum gândea Şeful cel Mare! Doamne, iartă şi păzeşte pe muritorii tăi de rând, de mânia lui Zeus!

            Că omul nu minţea – nu contează; că cei întrebaţi au negat totul – nu contează; că omul s-a ales cu o imensă belea pe cap – tot nu contează. Doar trăim în România, o viitoare feudă cotrocenistă, de nu vom fi mai vigilenţi...

            Au rămas în memoria peliculei şi pe suportul magnetic al mobilului dezvăluiri ce... nu se voiau a fi dezvăluite; tehnica digitală a făcut azi inutile acele temute “garoafe Philips”, din, sau de sub farfuriile de pe masă, dintr-un restaurant, ori vazele cu flori ornamentale, asezonate cu un microfon, plantate pe mesele celor mai răsăriţi clienţi spre a alimenta “maşinăria” Serviciilor “noastre”, desigur spre (?!) binele nostru. Şi, bineînţeles, spre justificarea lefurilor grase şi a pensiilor uriaşe ale celor ce vegheau la “secoritatea” neamului nostru! Şi – mai cu seamă – a aleşilor lui!

            Se vehiculează în aceste zile toride, de vară, când inundaţiile din nordul ţării au semănat numai durere şi deznădejde, tot felul de posibile alianţe, pre – şi post – electorale, capabile să ne livreze un guvern stabil, cu o susţinere parlamentară stabilă şi confortabilă. Ba: PSD cu PNL (ca nuca’n perete!); ba: PDL, PRM şi UDMR (ce asociere!?); ba: PNL cu PDL, ce ar resuscita o mai veche alianţă, pe placul şefilor cei mari ai ţării...

            Poate nu întâmplător Şeful de la Cotroceni a început să fie revăzut alături de nesuferitul de premier, căruia nu a pregetat a-i lua apărarea în faţa mulţimilor de oameni disperaţi, rămaşi pe drumuri şi fără agoniseala de o viaţă, ba chiar lăudând un guvern catastrofal – până mai ieri – şi care de mult trebuia să plece! Spre stupefacţia opoziţiei, dar fără nicio surpriză pentru cei cunoscători ai politicii dâmboviţene, de-a lungul veacurilor...

            Costăchel Gudurău, nu se pupa în bot cu inamicul politic în Piaţa ‘dependenţei?!

            Doar: vine uninominalul – o necunoscută pentru oricine şi parlamentarele, menite a cerne neghina şi a împrospata rândurile aşa zişilor oameni politici, investiţi de norod!

            Dar ce vreţi: şpriţul şi taclalele de la Potcoava nu le poate rezolva pe toate! Mai trebuie să curgă multă bere ori şpriţ, în gâtlejurile nobile ale făcătorilor şi desfăcătorilor de guverne; de la Zeus cel mare şi oamenii lui, până la echipele unui Guzgan Rozaliu şi ale lui Felix-Motanul...

            Şi apoi: acum e vară, oamenii de vază şi cu dare de mână se odihnesc – după o muncă istovitoare de 6 luni de zile, pentru a reveni cu forţe noi şi poftă de lucru; chiar dacă-i vor uita din nou ceasurile destinate muncii, pe coridoarele sau la bufetele din Casa Poporului...

            Cum să nu se simtă dumnealor ca acasă, in somptuasele încăperi ale Casei destinate: Poporului şi Aleşilor lui! Dumnezeu să mi-i ţină acolo, departe de mânia şi nemulţumirile celor proşti, dar mulţi!

Repetabila povară

Motto:

“Nu vreau slujbe, parastase,

Ce curând, devin “chiolhanuri”

Nu voi lacrimi, de faţadă,

Lumea, de prin jur să vadă...

Nici: casete de... paradă!”

“Pentru unii am fost mentor;

Pentru alţii “îndrumător”,

Pentru cei din casă, însă:

Un “obiect” folositor,

Aşteptându-mă... să mor!”

(Dan Mihoc, “Testament” din volumul “Extemporale despre viaţă”,

Editura PROXIMA, Bucureşti, 2007)

            Aşa cum se repetă – ciclic – istoria, tot aşa se repetă şi poverile din viaţă, de la tinereţe, pân’la bătrâneţe.

            Scriind minunatele versuri ce definesc această inestimabila poezie, marele poet a avut în vedere repetarea – tot ciclică – a poveştilor din viaţă, de la părinţi, la copii; apoi – de la copiii deveniţi adulţi, la propriile lor vlăstare.

            Grijile materne şi cele paterne pentru proaspătul plămădit, spre a perpetua specia, de la stadiul de sugar, la cel de copil poznaş şi care-ţi acaparează tot timpul – nu numai cel denumit îndeobşte “liber”. Trebuie să faci faţă la muncă, indiferent de nopţile nedormite şi grijile pentru sănătatea celor ce nu-şi pot purta încă singuri de grijă. Să-i hrăneşti bine, să le veghezi somnul, să renunţi la aproape totul pentru a vedea cum se înalţă pe zi ce trece, tânăra mlădiţă. Nu mai dispui de tine, nu mai “angajezi” nimic sigur, totul fiind condiţionat de starea de atunci a celui căruia-i porţi de grijă. Pentru bucuria de a-i auzi primul cuvânt rostit, prima poznă mai serioasă; pentru a-l ajuta să discearnă mai repede binele de rău şi să-şi dezvolte propriile înclinaţii şi aptitudini, încurajându-i-le şi cultivându-i-le pe măsura posibilităţilor fiecăruia dintre noi. Cu gândul la vreo răsplată în viitor? Nicidecum... Toate aceste “mărunţişuri” se uită ori nu mai sunt înţelese de adolescenţii ce devin, repede, repede... dornici de independenţă, de afirmare ba chiar... de a fi ei  cei “ascultaţi”. O persoană din apropierea mea se exprima, şi nu o dată: “părinţii, îi ai aşa cum îi creşti!!” Înţelegând prin asta: cum înveţi să-i domini, să-i “domesticeşti”, cu o neruşinare greu de cuprins în vorbe! Şi, evident cu un egoism de care-i acuză pe înaintaşi, pe măsura consolidării unui egocentrism revoltător ce începe să definească propria lor condiţie umană... O ultimă “găselniţă” absolut veridică şi care m-a lăsat perplex: “dacă aş vrea, m-aş purta astfel încât să obţin TOTUL şi pe deasupra, de la tine; dar... nu mă cobor eu (?!) la aşa ceva”; evident – o fiică a Evei! Destul de... coaptă!! Nu e revoltător?!

            Dar iată că adolescenţii de ieri, tinerii de 20 de ani, fără griji şi fără bani, ajung maturi, cu propria familie, cu mai mulţi ori mai puţini bani, care... tot din egoism îşi concep urmaşii!

            “Roata vieţii”, spirala poverii ajunge a se repeta, aproape aidoma. Se confruntă, la rându-le cu aceleaşi griji, nevoi, răspunderi; şi se speră în “ceva mai bun” fiind, nu-i aşa, opera zamislelilor lor, şi nu a “babalâcilor” cei roşi de molii, pe care acum nu-i mai vor şi – nu o dată – nu-i mai suportă... Iubirea juvenilă iluzorie face loc urii, dorul lor de libertate le mână paşii prin lume, uneori hăt departe, dorind – nu o dată – sfârşitul celor ce i-au adus pe lume, mai de demult. Poate cu aceleaşi speranţe ce se văd... năruite, pe nedrept! Asta nu înseamnă, că la ultimul drum, spre groapă, a celor ce “şi-au trăit şi mâncat mălaiul”, nu se varsă “lacrimi de faţadă” şi nu se afişează o durere, greu de imaginat... Chiar dacă ei se amăgesc a crede în suferinţa afişată pentru “marele public”... Atât de uşor de înşelat!! Atâta de credul...

            “Povara” o simt abia atunci când propriile odrasle repetă ciclul vieţii lor, cu posibile alte nuanţe şi note de culoare, dar – vai – atât de asemănătoare, cu cele dinainte! Desigur, la cei lipsiţi de suflet, din ce în ce mai egoişti, incapabili de sacrificiu – se reflectă mult mai palid în existenţa lor zilnică. Dar, se fac, prăznuiri ce devin chiolhanuri, se adună “popor” şi “spectacolul” reîncepe, sub hlamida unor obiceiuri strămoşeşti şi datine creştine. Dar: atât de... păgâne, în realitate!

            Într-o ţară mare, ce se menţine încă drept o superputere, despre care am mai scris că nu s-ar vrea “ştiută” aşa cum este cu adevărat, când apare în “media” un ferpar sau un necrolog, meritele profesionale şi cele morale sunt eclipsate de răspunsul – mult aşteptat – la întrebarea: “Ce, cui şi cât a lasat, cel răposat, când “s-a dus la întâlnirea cu luntraşul Caron?””  La ei: numai asta contează!! Dar vezi, “ciuma” se ia şi cuprinde, şi converteşte treptat, o întreagă omenire, din cea care se pretinde democratică şi civilizată. Iată de ce, nu o dată am preferat un... “bolşevic de cea mai joasă speţă”, unui rege al ţiţeiului, al crescătorilor de ovine şi – de ce nu – al gunoaielor?!

            Se mai regăsesc atunci ideile, mesajul cald şi înduioşător din “Repetabila povară” în lumea conştiinţelor pervertite de astăzi, în goana veşnică după avere şi huzur, nu o dată afişate în maniere revoltătoare?

            Cu regret trebuie să spun că eu nu mai cred în asta!!

            Cum se alege grâul de neghină, tot aşa se separă şi astăzi exemplele bune, de cele rele. Pentrucă, din fericire, mai sunt şi din cele bune, în faţa cărora mă înclin cu respect. Dar, oare, câte flori trebuie pentru o adevărată primăvară? Pe care să o simţim vie şi în zilele iernii sfârşitului de viaţă. Măcar, să ne fie sfârşitul mai uşor!!

Avem nevoie de o  stângă veritabilă?

            Negreşit: DA! Nu trebuie să fie: bolşevicii lui Lenin, ori comuniştii tuturor celor ce i-au urmat, inclusiv din ţările satelite. Ceva, însă, în felul stângii vesteuropene, cu grad apropiat de rudenie cu laburiştii englezi; orientat – cu adevărat – cu faţa la popor şi cu ţeluri spre binele acestuia, “norodul” celor mulţi şi sărăciţi din... varii motive. Nicidecum spre cei din sutele de mii de înavuţiţi, unii – nu puţini – din muncă adevărată, alţii pe căi şi cu mijloace “neortodoxe”! Cei care fac să devină “full” litoralul românesc şi valea Prahovei, restaurantele şi barurile, discotecile sau care “toacă” averi de ei nemuncite, cu o insolenţa nemaiîntâlnită în lumea capitalistă autentică... Cei care sfidează bunul simţ şi dispreţuiesc adevăratele valori, ajunse “în sdrenţe”...

            Nu mă gândesc aici la cele 1-2 milioane de români care au ales munca grea din străinătate, pentrucă ei creează şi aduc averi, cel mai adesea modeste, în ţară, la ei acasă... Sau îndrăznesc a înjgheba – temători – afaceri, mai mari ori mai mici, supuse negreşit unor greutăţi nebănuite.

            Guvernul jubilează, raportează “intrări” de miliarde de euro – ca şi cum ar fi avut vreun merit în “adunarea” lor, de acolo din somptuoasele birouri ministeriale; averi preţioase pe care le “contabilizează” în creşterea neîncetată a venitului naţional brut al României. Baza promisiunilor electorale de creştere a pensiilor şi a salariilor sutelor de mii de bugetari.

            Liberalii de astăzi, de la guvernare, ca şi cei de mai demult, invocă acelaşi motiv: trebuie să “consolidăm” o clasă de mijloc; numai după aceea se va putea vorbi de: “redistribuirea bogăţiei” în scumpa noastră ţărişoară! Între timp, “dau pe dinafară” cimitirele, sunt jefuite ori devalizate ultimile resurse, se acumulează averi incredibile, în beneficiul a celor mult prea puţini dintr-o ţară în derivă, unde cei mai mulţi “şi-au pierdut” busola şi merg până’ntr-acolo încât să regrete trecutul apropiat, cu dictatura lui, cu tot. Priveşti în jos şi nu pricepi nimic; la un moment dat, încetezi chiar a-ţi mai pune chiar întrebări.

            Marele scriitor şi filosof Octavian Paler declara, nu de mult, într-un talk-show televizat:

“Îmi mai place viaţa din România câtă vreme nu mai ies din casă sau nu mă uit la televizor!” Marele om a plecat să se odihnească – pe vecie, într-o lume – poate – mai bună! În acelaşi timp, în jurul meu cresc vile şi palate, se adună limuzinele luxoase noi şi motocicletele Yamaha, din ţara lui Cipango...

            Strică liniştea nopţilor ritmurile îndrăcite din discotecile, barurile ori terasele care răsar precum ciupercile după o ploaie de vară... Odraslele de bani gata “se dau mari” cheltuind sume exorbitante şi licitând şampanie de zeci de milioane de lei pentru o sticlă... În dispreţul muncii şi al sărăciei celor ce numesc, fără a mai înţelege: de ce o fac?!

            Da: avem nevoie de o stângă autentică, sprijinită de o intelectualitate – prin tradiţie – “de stânga” şi care să regrupeze ceea ce a fost odinioară clasa muncitoare, de la oraşe şi din sate. Care să poarte stindardul: “mai bine, dar pentru tot mai mulţi!” Ca scara valorilor să se repoziţioneze iar valorile autentice să nu mai ia drumul străinătăţilor! Nici mâine, nici poimâine...

            Marele om de cultură Octavian Paler, pentru mine de neuitat, spunea: “Este formidabil; tocmai această intelectualitate, predestinată a fi “de stânga” suferă de boala – ce am putea-o denumi: “fascinaţia dictaturii”. De la Hitler şi Stalin, la cei de azi sau în devenire: dictatori...”

            Fascinaţie graţie căreia foştii, actualii sau viitori dictatori se simt “ca peştele în apă”... “Acelora dintre voi care nu înţeleg sau nu vor să afle “mecanismul” de instalare a unei dictaturi murdare, le voi spune: Atenţie, lumea a fost şi este special croită spre a fi – în cele din urmă – îngenunchiată de nişte mizeri bipezi, fără de ruşine şi răspunderi morale...”

Vin parlamentarele: vivat uninominalul!

            Vin trei luni cu o formidabilă încărcătură emoţională: vin parlamentarele! Se “merge” pe uninominal – chit că asta-i “ca nuca’n perete” la un neam cu pantalonii rupţi în fund... Şi cu “catindaţi” recrutaţi pe bază de bani ori reputaţie mondenă. Ce: mai avem oare nevoie de profesori-doctori, de economişti şi jurişti tobă de carte, de “aşi” în politica externă?!

            Să ai cui ce plăti, să fii recunoscut în lumea sportivă ori a show-bizului, să ştii să ridici osanale şi să lingi, acolo unde ling toţi, vreme de decenii...

            Sunt de-a dreptul bulversat; deşi septuagenar şi bolnav fără speranţă, nu-mi pot înfrâna grijile, setea de politică şi gândurile despre viitorul ţărişoarei mele, pe care unii – din cei mari – încă o... caută pe harta lumii!

            Urmăresc talk-showrile televizate, la ore de maximă audienţă, cu “certuri” simulate între protagonişti. “Fac” revista presei, cea cu gura slobodă; îmi caut pricină de discuţiune cu unul ori altul, neîncetat... Mă frământ, mă îngrijorez, nu-mi pot limpezi nedumeririle; nimeni nu aduce o rază de speranţă, o dâră de lumină în mintea mea posedată de cele mai negre dintre gânduri... Sunt mare “specialist” în asta!

            Analizez – pe cât îmi mai permite mintea mea obosită, dar încă întreagă, ce a fost şi ce este; de unde am plecat şi unde am ajuns... Şi, mă cutremur!!

            Fereşte-i Doamne pe români de toate încercările ce le-ai hărăzit acestora spre a le cerceta: credinţa, supunerea şi smerenia... Nu-i da omului cât poate duce; fii ceva mai milostiv! Scapă-ne de actori de duzină şi bufoni ce plac fanilor poveştilor despre Elodia. O Elodie care a umplut puşculiţa unui “şoricel neascultător” (cum l-a denumit poetul Vadim Tudor) cu încă peste două milioane de euroi. Un vulg majoritar, cu simţurile adormite şi gusturi îndoielnice, care gustă din plin circul vieţii de zi cu zi...

            Mi-am pierdut dintre prieteni, pentrucă nu mă aliez, pe deplin, punctelor lor de vedere.

            Nu frecventez restaurante ori cafenele, unde se pune ţara la cale şi se decid “şobolanii rozalii”; vă reamintiţi cuvintele “Tovarăşei”, şefa Cabinetului 2 şi nevasta dictatorului de până în decembrie ’89 despre noi, amărâţii ce stăteam la cozi nesfârşite la resturile de carne ori la hârtia igienică de calitate mizerabilă, care-ţi zgâria funduleţul: “Uite, dragă Nicule: iar au ieşit şobolanii ăştia la ros, de nu le mai ajunge!”

            Vreau să mă dumiresc. Intelectualii sunt buimaci şi oportunişti, nevoie mare; cei săraci nu văd mai departe de ziua de azi; cei îmbogăţiţi peste noapte, în grija lor harpagonică pentru acumulările din ultimile două decenii “de democraţie” împing “tainurile” şi la dreapta, şi la stânga, pentru a fi asiguraţi, în orice eventualitate.

            Se duc iarna pe Coasta de Azur ori în Dubai; visează la “safari”, lei şi tigri doborâţi; vara – merg la ski în staţiunile montane, cu zăpadă veşnică; aerul condiţionat de acasă... nu le mai ajunge , nicidecum...

            Copiii sunt căraţi în spinare de părinţii lor, mai mult sau mai puţin bogaţi; cei care, de la o anumită vârstă trăiesc pentru ei şi prin ei, fără a primi răsplată pe lumea aceasta... Să ne îmbătăm cu lumea de apoi, de unde, încă nimeni nu s-a întors, spre a ne dovedi ceva în care e atât de greu să mai crezi?!

            În neostenita mea frământare de intelectual perimat, am primit un răspuns salvator de la un om simplu, dar isteţ, ce conducea taxi-ul care-mi purta picioarele mele nevolnice.

            La întrebările mele, fără răspuns; la angoasele mele; la gândurile negre ce nu încetează să mă muncească, el a spus: “Doamne, cu ce vă pierdeţi vremea şi sănătatea; şi pofta de viaţă. Şi ce dacă vin Parlamentarele şi ce dacă ni se aruncă praf în ochi cu “uninominalele”? Mai da-i, pe toţi, în p... măsii; se schimbă nişte netoţi, cu alţii, nişte hoţi cu alţii mai flămânzi de alte hoţii, şi – nu se ştie – de nu se vor dovedi mai nevolnici şi mai demni de dispreţul meu, al altora şi al celor “322” de răi, de până acuma... Ce, dom’le, altceva mai bun de făcut nu ţi-ai găsit? Vai de capul dumitale!”

            Prin gura lui vorbea înţelepciunea poporului pe care eu nu pot să încetez a-l iubi şi respecta. Vorbea o experienţă seculară a unui neam peste care s-au abătut urgii nemaivăzute; neam care ştie să rabde, să îndure, să se încreadă; totul: până’ntr-o zi!

Mai există o diaspora?

            Am nutrit întotdeauna respect şi admiraţie pentru ceea ce însemna – de oriunde ar fi fost – acea “diaspora”. Mă gândesc la milioanele de polonezi, unguri, mexicani, cubanezi, portoricani, chinezi ş.a. care făceau să sporească populaţia unei ţări mult râvnite, care încă deţine supremaţia mondială şi care îi primea cu braţele larg deschise, ba chiar planifica de-a lungul anilor, primirea acestora în State... Gata formaţi, de alţii! Nu ştiu câţi cunosc, dar ca unul care a trăit în tinereţe un an în aceste State Unite, pot afirma că, în programele anuale şi multianuale de pregătire a viitoarelor cadre, în profesiile ce au încă nevoie de specialişti, cei din State luau în calcul şi numărul celor pe care-şi propuneau a-i primi acolo, gata formaţi, instruiţi şi experimentaţi, din alte colţuri ale lumii! Un “lucru” inteligent şi profitabil...

            Pe unii i-am întâlnit, despre alţii mi s-a povestit. Am aflat cu uimire depsre ajutorul important, adus ţărilor lor, pe măsura posibilităţilor fiecăruia, de către unguri, polonezi, cubanezi, cehi şi alţii din lumea ce poate nu cunoscuse încă democraţia şi bunăstarea la nivel de masă...

            Dar am întâlnit, atunci, la începutul anilor ’70 şi diaspora română din State. Însetată de veşti proaspete de acasă, de graiul natal, de melodiile unei privighetoare a neamului nostru – inegalabila Maria Tănase. Care ascultau, cu lacrimi în ochi, veştile bune (era începutul “domniei” lui Ceauşescu) ca şi pe cele rele, de acasă. Care fremătau la performanţele formidabile ale unui Ion Ţiriac, Ilie Năstase şi inegalabilei Nadia Comăneci – cea care nu se dă însă astăzi în lături de la a face... reclame comerciale, pe bani buni, firmelor de acasă... Sau pentru serialul lui Trump: “Ucenicul”; evident – nu pe gratis...

            Erau uniţi, în cuget şi simţiri aceşti oameni? Destul de rar din păcate... Cei veniţi mai de demult, deja asimilaţi de “băştinaşii” ţării “Marelui Licurici”, nu înţelegeau în niciun chip: neseriozitatea, chiulul şi dorinţa de viaţă bună, cu un minimum de efort, a proaspeţilor recruţi, de dincolo, de peste mări şi ţări. Care fac din America de Nord un conglomerat de rase, limbaje, dialecte şi culturi, din import, de tip “metro”...

            În zona Michigan – Detroit – Cleveland se aflau – în acele vremuri – zeci de mii, poate chiar sute de mii de membri ai “diasporei româneşti”.

            Familia de greci, trăitori vremelnic în România anilor ’30, din secolul precedent şi plecată în state cu mulţi ani în urmă, spre a nu-i prinde războiul prin ţările europene, organiza mici agape, pe doamne şi domni de prin ţara noastră şi cu care am avut plăcerea de a-i întâlni, graţie scurtei mele şederi la domnul Constantinidis, din oraşul Cleveland – mai bine zis din salba de mici aşezări din jurul acestui oraş american.

            S-au bucurat mult la întâlnirea cu un român de acasă, au lăcrimat din belşug la auzul melodiilor celebre ale muzicii populare româneşti, de pe discurile ce le oferisem cu dragă inimă. Mi s-au plâns de lipsa de unitate şi seriozitate din comunitatea românească de acolo. Mi-au descris, cu lux de amănunte, un caz semnificativ; se ocupaseră să găsească un loc de muncă pentru o familie din ţară, ca să-i  ajute să adune nişte bani cu care să cumpere – în rate, o căsuţă şi un automobil. Dar, fatalitate: nu trece bine un an şi cei în cauză, ce acumulaseră vreo 6-7000 de dolari SUA (de 12 ori bursa mea Fullbright, oferită de guvernul SUA, pentru fiecare lună de studiu şi cercetări întreprinse la Rice University din Huston, Texas); iau toţi banii, pleacă la cazinourile din Las Vegas şi la un sejur în cele mai luxoase hoteluri de pe plajele din Florida cea veşnic însorită şi se reîntorc la Cleveland: lefteri şi cu rugămintea de a fi din nou ajutaţi, să-şi câştige existenţa, în SUA... Credeţi că s-a oferit cineva să-i mai ajute?! Nicidecum; ei, care strângeau ban cu ban şi se socoteau de zece ori înainte de a cumpăra ceva! Şi preţuiau cum se cuvine banul muncit din greu!

            Diaspora de azi: de la căpşunarii din Spania, la constructorii şi instalatorii din Italia, ori Turcia (locurile lor predilecte) munceşte din greu; mulţi sunt păcăliţi, înşelaţi în aşteptări şi vin cu buzunarele goale, acasă în România, ori cu câte o rabla la “a treia mână”; Alţii, mai norocoşi ceva ori mai strânşi la pungă, aduc destul acasă; îndeajuns ca guvernanţii să-şi frece mâinile şi să raporteze nemaiîntâlnita creştere a PIB-ului din scumpa noastră ţărişoară; ca şi cum ei ar fi avut vreun merit, vreun rol – cât de mic!

            Banii munciţi, bine chivernisiţi şi aduşi acasă, sunt îndreptăţiţi la a fi recunoscuţi drept o ofrandă, deloc de neglijat; iar cei ce-i munciseră, demni de respectul nostru.

            Dar ce, credeţi că nu sunt şi buruieni ca “eroii” din acei ani, ai isprăvii de la Cleveland – Ohio?! Ori cei ce ne fac ţara de ruşine, precum ţiganii ce se vor “rromi”, pentru a schimba originea lor asiatică, în cea de descendenţi din daci şi romani.

            Şi se vaită, se ţipă ca din gură de şarpe la îndrăzneala gazdelor de a-i urmări mai îndeaproape şi chiar de a-i amprenta. Pentrucă deranjează practicarea celei mai vechi meserii din lume, alături de cerşetoria şi furtişagurile fără de număr; doar au facultăţi absolvite prin penitenciarele din România!

            Nu, dragilor, nu mai există diaspora! Există doar setea de bani şi trai uşor; cel mai adesea din nemuncă – fapt care-i dezonorează fără putinţă de tăgadă. Diaspora devine un arhaism! Ce trebuie căutat şi înţeles de pe Internet!

O lecţie de viaţă

Motto:

“Cine iartă şi le lasă.

Dumnezeu să-i dea pedeapsă!”

            Este greu de imaginat că, trecut de cei 70 de ani ce apasă greu pe umerii mei vlăguiţi, mai poţi primi o lecţie de viaţă!!

            Mi-am petrecut o minivacanţă, de câteva zile, în casa unor oameni primitori, de la munte, din valea de la poalele masivului Leaota. Care au robotit şi robotesc mereu, de dimineaţa şi până noaptea, în gospodăria frumoasă pe care şi-au clădit-o după ani de muncă peste hotare; şi pentru ei, dar şi pentru odraslele domniilor lor. Zadarnică speranţă!

            Copii zdraveni, frumoşi şi viguroşi, de altfel buni meseriaşi, şi-au dus şi-şi vor mai duce încă traiul îndelustător dincolo de hotarele ţării, fără să contribuie, măcar în parte, la ceea ce au clădit şi îmbunătăţit aici, acasă, părinţii lor, fără să-i răsplătească (nicidecum să-i răsfeţe!!) pe aceştia, ajunşi la rându-le oameni spre vârsta a treia şi – din păcate – deloc sănătoşi...

            Dacă vor face ceva, o vor face numai pentru proprietăţile proprii şi afacerile plănuite acasă, în ţară... Ce vor lăsa părinţii, la plecarea spre aşa numita “odihnă veşnică, la loc cu vredeaţă, unde nu sunt nici durere, nici suspine” (?! Seamană a drog, nu?!) va face obiectul unor îndelungate certuri, ce vor însoţi “împărţeala”; ce se termină – nu o dată – cu procese penibile şi mult costisitoare, din care să-şi umple buzunarele puzderia de avocaţi şi judecători, ce se înmulţesc în progresie geometrică! Adevărate lipitori umane! – şi nu glumesc...

            Stăpâna gospodăriei, o femeie vrednică de laudă, harnică precum furnica şi răzbătătoare, în ciuda unor serioase suferinţe şi încercări nu de mult, pe care le-a biruit numai prin voinţă si muncă neobosită, nu mai vrea să vadă “în bătătură” pe odrasla ce şi-a vândut priceperea şi puterea de muncă specifică tinereţii, dincolo de fruntariile ţării, în Vestul civilizat şi profitor de mână de lucru tot mai ieftină, venită dinafară...

            Care, după ce s-a folosit de ea, chiar şi acolo în Vestul îndepărtat, unde a adus-o prin vicleşuguri spre a-i creşte copii zămisliţi într-o lume în care numai banul are valoare, a trimis-o “pachet” acasă, cu – vă rog a fi scuzat – un... picior în fund. Exprimându-şi cu nonşalanţă, dispreţul faţă de “nebuna” ce-i dăduse viaţă şi-i veghease copilăria şi tinereţea... Dacă a făcut ceva bani, cu care să sporească mult confortul din casa ei muntenească, aceasta a folosit doar roadele propriei munci, în peregrinările din alte ţări, înfometate de mâna de lucru calificată, dar pe bani puţini – nu ca cei pentru... băştinaşi! Cu preţul sănătăţii ce se subrejea şi a unor sacrificii greu de descris!

            Eram – din nefericire – acolo; în minivacanţa mea de vară, beneficiar a unei ospitalităţi fără egal şi pe care nu pot să o uit şi să nu-i resimt lipsa, aici, la mine acasă...

            Daca un “copil” te face să ajungi la o asemenea hotărâre, nu poate să fie nevinovat; şi – categoric – el trebuie sancţionat, fără înduioşătoare şi prosteşti sentimente de milă şi înţelegere, fără de margini. Lucru pe care – de altfel – buna mea gazdă, le-a făcut fără nici cea mai mică intenţie de a reveni! Ce nu ştia dumneaei însă: habar nu are ce lecţie de viaţă mi-a servit mie, la cei aproape 72 de ani ai mei de viaţă şi muncă, de care s-a profitat din plin, aici, acasă, la mine! Evident, tot de către mlădiţele din propria “grădină”... Care, au săvârşit şi vor mai săvârşi: lucruri incredibile, impardonabile, de neînchipuit din partea unui om cu mintea întreagă; fiinţe ce muşcă mâna celui care le hrăneşte! Şi care nu au făcut, de-a lungul anilor, decât să profite de iertarea mult propovăduită, de minciunile religiei creştine, din partea celor cu inimă slabă şi răbdare, fără de sfârşit... La ce bun, oare?! Pentru ca să repete, la nesfârşit: măgării, hărţuire şi agresiuni rămase toate nepedepsite de justiţia pământeană, în speranţa celei imanente, din acele Ceruri în care... nu mai cred?!

            Se cunoaşte bine că, în istoria omenirii indulgenţa, toleranţa şi mai cu seama bunătatea, au dus la cele mai nefaste evenimente, cu grave consecinţe, ale căror urmări asupra civilizaţiilor nu au fost şi nu vor putea să fie niciodată evaluate, cum s-ar cuveni. Spre a fi stârpite, spre a nu se mai repeta! Într-o “lume minunată”, în care nici un celebru cantautor din anii de mai de mult, ce a pus pe muzică această etichetă, nu mai are motive să creadă; lovit – la rându-i de lumea în care trăieşte, o lume fără de valori autentice, dezmăţată şi fără de cele mai elementare manifestări ale creştinismului unui popor, aflat într-un proces de continuă descompunere morală...

Dumnezeu ori Satana?

Motto:

“O, Dumnezeu al tinereţii mele!

Poate, vei fi Tu Acela

De lângă patul meu de moarte.

ADIO; cu toate că m-ai părăsit,

Eu n-am să încetez să te iubesc...”

(Ernest Renan – “L’Avenir de la Science”; autorul romanului de scandal “Viaţa lui Iisus”, apreciat ca nelegiuit şi imoral, iar autorul... declarat ERETIC!)

            După mine, merită aceste majuscule şi primul, şi cel din urmă!

            În fond, ce este Dumnezeu?? Scriu aceste rânduri într-o zi de Duminică – ziua Domnului – în care m-am găsit la un pas de a mai crede, vreodată, în Dumnezeu... Care Dumnezeu? Al nostru, al ortodocşilor, al greco-catolicilor, ori al trufaşilor de catolici? Da ce, nu au Dumnezei şi celelalte seminţii ale neamului despre care se crede că ar fi înzestrat cu raţiune? Nu e mai bine să te încrezi în MAU (Marele Arhitect al Universului) singurul pe care-l recunosc acele faimoase “secret society”? Este oricum, ceva aparte (vezi D.Mihoc, “Gemini – trei generaţii”, Ed. Proxima, Bucureşti, 2008).

            Nu o dată m-am întrebat şi am scris: de ce nu avem nimic scris de mâna lui Iisus Hristos, fiul Domnului şi trebuie să luăm “de bune” poveştile Apostolilor Săi, filtrate, adăugite, şi în final – controversate? Cu multe dogme şi “învăţături” greu de înghiţit! Iar “intermediarii”, acei “prea cucernici” prelaţi ori simpli slujitori ai Domnului – în care eu nu cred şi nu văd de ce ar trebui să cred – îşi umplu burţile şi teşcherelele din “cutia milei” şi – periodic – ies în faţă la “acţiunile umanitare”, în sprijinul celor loviţi de soartă, ori de stihiile naturii, pe care – de-ar fi avut, cu adevărat har, ar fi trebuit ei să le înfrângă, mai înainte de a se dezlănţui şi a lăsa în urmă morţi, sinistraţi, oameni răvăşiţi de durere; în numele “încercărilor date de Domnul”, pentru păcatele altora; din prezent ori din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat... Câte asemenea stupide “explicaţii” nu ni se oferă! Uitându-se că OMUL este deasupra tuturor, că de se ridică, râde şi plânge, dar numai arareori îşi supune convivii la încercări capitale! Şi: dacă ar face din propriul lor cap răvăşit de “piticii de pe creier”, nu invocă biblii, în apărare... Ba chiar, are curajul să înfrunte pe cei care nu-l aprobă!

            Există Satana?! Negreşit – există! Adepţii lui se reunesc în secte, interzise de legile celor ce cred în Domnul, şi primesc – pe nedrept – numele de “satanişti”... Fac ei numai rău? Este greu de răspuns la o astfel de întrebare. Pentrucă se furişează, se ascund, se văd oricum numai în reuniuni private şi nu lovesc: ÎN NUMELE LUI SATANA, cel în care cred şi căruia i se devotează... Nu au la răndul lor har? Ba, bine că nu! Nu am auzit în viaţa mea pământeană: cutare sau cutare dezastru se datorează Satanei, care pune oamenii la încercare, spre a distruge “lucrarea Domnului” cel bun, iertător de păcate dar, nu mai puţin – crud cu cei pe care-i pune la tot felul de încercări pe Pământ, spre a primi avizul de intrare în Raiul mult visat!

            Marele filosof şi om de cultură Voltaire, aflat pe patul de moarte, se trezeşte că i s-a adus un preot – slujitor al Domnului – care-i cere să repete “de trei ori”: “mă lepăd de Satana!” “Ce vrei popă, a zis marele filosof, să-mi fac noi duşmani în ultimele ceasuri de viaţă. Nu am avut parte de destui?!”

            Să dăm cezarului, ce-i al cezarului; să-i recunoaştem drept fiinţe raţionale, şi pe unii şi pe ceilalţi; şi nicidecum de teama unei excomunicări şi a unor sancţiuni dictate de dictatura religiilor, de tot felul! Ci, de se poate, numai din convingere; din credinţa în dreptul oamenilor de a trăi şi muri, aşa cum îşi doresc ei şi numai ei! Ce stupid sună în slujba de îngropăciune: “a murit neîmpărtăşit(a) sau nespovedit(a)”; ca o... anatemă!? Sau: “dezleagă-i de păcate”, în vreme ce pupeze ori pupezoi, cu mult mai mari păcate, se reped a dezlega mâinile şi picioarele celui ce ne-a părăsit, pe vecie! Ca... să le meargă lor mai bine?!

            Potrivit vorbelor merelui artist, nerecunoscut la noi, dar vestit în întreaga lume, Ştefan Popa’s: “Românii nu sunt un popor creştin”...

            Câtă vreme fraţii se închină în aceeaşi biserică, la aceleaşi icoane iar, ieşind afară din biserică se înjunghie pentru vreo moştenire... Sau, câtă vreme ţii în casă nenumărate icoane, ori obiecte de cult creştin, apoi înjuri şi loveşti în cei apropiaţi ţie, dacă nu prin sufletul tău, măcar prin legile lumeşti pe care nu ai voie să le minţi!

            Recunosc: am păcătuit faţă de Dumnezeu scriind aceste rânduri într-o zi de Sfântă Duminică, în care nu am motive să mai cred în “mai bine”, cu toate că mai binele, poate să fie duşmanul nevăzut al binelui...

            “Să trăiţi bine!” “Puţin mai bine pentru mai mulţi”! Vorbe goale, fără de acoperire, cu care suntem manipulaţi în acele stupide alegeri, periodice, parlamentare sau prezidenţiale. Vorbe’n vânt; care se uită, cum “de-o boare, norii pier” – vorba poetului neamului nostru... Şi care, doamne ce stupid, mai sunt şi crezute de vulgul cel majoritar şi sărac cu duhul, în sensul cel mai crud posibil al unor asemenea aserţiuni!

            Dumnezeu, ori Satana? Un joc de-a “alba-neagra”, ce suceşte minţile atâtor bipezi, ce se cred... oameni mari. Adică – aşa cred domniile lor! Şi am o rugăminte: nu mă mai întrebaţi în cine cred eu!! Mai bine: dovediţi prin fapte şi nu prin vorbe, în cine credeţi voi; cei ce veţi pierde vremea cu cărţile mele...

Vivat: “audio-book” and “net-book”

            Mai citesc oamenii astăzi?! Din păcate, tot mai puţini şi tot mai rar. Cărţile tradiţionale, deşi atrăgător imprimate, nu mai spun nimic tinerilor cu căşti în urechi sau ochii lipiţi de ecranul calculatorului, în vreme ce “butonează” în disperare, trecând din blog în blog, şi numai – accidental – oprindu-se pe vreo “video-book”, ce li se pare mai puţin plictisitoare; urmaşele vrednice ale vestitelor “benzi desenate” cu care se delectau teribilii copii, mici şi mai mari, de dincolo de ocean... Pe măsura IQ-ului lor firav şi a unei inculturi “de la vlădică la opincă”... Când poţi deveni din cow-boy un temut preşedinte?!

            Se duc adevărate campanii pentru a descongestiona programele şcolare, acele preţios denumite “curricule”, ce au molipsit şi pe europenii cu o adevărată cultură milenară...

            Ieşi din şcoală un semianalfabet; nu ştii mai nimic despre Shakespeare ori Eminescu, dar ştii să analizezi “raportul Tismăneanu”, comandat de acolo de sus din deal şi comunicat unui Parlament amorţit, în care colcăie urmaşii eroilor din vestitul raport! Care-l ascultă pe “Şefu”, amuzaţi. Mare-i grădina Ta, Doamne!

            Dar, ce să le ceri şi bieţilor adolescenţi de astăzi? Când “fiţoşii”, agramaţii şi vorbitorii “în argouri” epatează pe cei din jur, zvârlind cu nesimţire milioanele cele cu care le umplu buzunarele nişte “părinţi” iresponsabili, care nu încetează a spune: “lasă-i dom’le, să aiba ei ce n-am avut eu la vârsta lor”... Şi Doamne, nici nu realizează ce rău le fac!

            Măcar de ar fi “visători”; deşi, vorba lui Nichita Stănescu, “lumea-i făcută din lucruri făcute şi nu din cele... visate!” Dar la ce să viseze, oare, aceste făpturi imberbe, în rarele ceasuri când nu sunt:  băuţi, drogaţi ori tributari maniei vitezei şi a devierilor sexuale?

            Să nu credeţi, Doamne fereşte, că am ceva împotriva “cărţilor” ce pot fi vizionate, ori “ascultate” fără nici un efort intelectual comensurabil. Dacă aşa-i moda, să fie! Dar să nu uităm a citi, aşa cum tehnica digitală i-a făcut pe copii să nu mai ştie operaţiile aritmetice elementare; un lucru, pentru care nu pot lăuda, nicidecum!

            Ieşi, de pe băncile facultăţilor: medic, economist ori inginer şi nu te interesează, decât cel mult “ziarul financiar”, despre care reclama spune că ne arată cum creşte leul şi scade dolarul! Medici fără reală vocaţie, deveniţi comercianţi ce vând sănătate în “pilulele” pe bani grei, dar care nu încetează să se plângă de “renumeraţia” mică, după buget; economişti ce se transformă în contabili, uitând de planificarea economică modernă în managementul vieţii economice; ingineri care acceptă să devină agenţi de vânzări, ori umili executanţi a unor proiecte comandate de oamenii cu bani, ale căror pretenţii sunt tot mai greu de satisfăcut... Sau, de înţeles!

            În fond, pentru asemenea “consumatori” nici nu merge altceva decât “audio sau video – book-urile”, din import. Servite – multe din ele – ca suplimente la un ziar sau altul, o revistă cu poze sau alta; şi care – nu o dată – ajung la coşurile de gunoi, odată cu “suportul logistic” pe care s-au lansat pe “piaţa culturală”... Din “extraordinara” atenţie ce le-o acordă consumatorii de cultură de la tarabe!

            Să ne mai mirăm, în aceste condiţii că scriitorii nu mai trăiesc din scrierea operelor lor ci se lansează în tot soiul de afaceri, ori cerşesc sponsorizări de la nişte semianalfabeţi, ori – de ce nu – semidocţi?! Şi ca să închei această scurtă “tabletă”: de ce mă încăpăţânez să scriu şi să public pe banii mei, fără urmă de profit, în prezent?

            O îndrăgită actriţă, de-o vârstă cu mine, dar mult mai vivace, ajunsă tot în postura de văduvă, la o vârstă la care nu mai este nici suficient de tânără, ca să-şi refacă viaţa alături de un altul, dar nici suficient de bătrână, ca să-şi umple zilele cu vizitele la cimitir, ori reculegerea din biserică, spunea: “Când ai 20-30 de ani, sfârşitul vieţii – altfel spus moartea, nu are nici o semnificaţie; este ceva atât de îndepărtat şi neinteresant!

La 40 de ani şi imediat după, începi a te gândi şi la sfârşitul de care nimeni nu scapă şi în faţa căruia, toţi se dovedesc a fi egali; chiar de vor avea parte numai de o groapă în pământ, ori de un cavou luxos, ridicat din granit şi marmură...

Dupa 60 de ani, dacă Domnul ţi-a mai dăruit zile, furate morţii, începi a gândi cu înfricoşare la clipa trecerii în nefiinţă, ce se apropie implacabil; viteza cu care se scurg zilele şi chiar anii, devenind o realitate greu de acceptat, dar imposibil de a nu fi recunoscută!

Un singur lucru îţi face mai uşoară “trecerea” în nefiinţă: conştiinţa valorii celor ce le-ai realizat, în scurta misiune pe această lume: lucrurile făcute, şi nu cele visate – numai cărţile, muzica şi teatrul, operele plastice – tot ce laşi după tine, chiar de nu sunt apreciate ori recunoscute astăzi, aşa cum s-ar cuveni; cât despre răsplata pentru creaţia din care izvorăsc şi pe care se sprijină, nici gând, nici urmă de speranţă.

Te amăgeşti că alţii, de mai târziu le vor descoperi şi preţui cum se cuvine. O amăgire, poate cel mai adesea, fantezistă; dar atât de necesară ţie, cel ajuns la un capăt de drum după ce ai dat din tine tot ce s-a putut. Şi atunci, îţi dai sufletul cu mai puţină teamă şi durere. Un lucru, deloc de lepădat ori nepreţuit, cum se cuvine...”

Ajungeţi la anii mei şi mă veţi înţelege chiar dacă azi sunteţi tineri şi în putere!

Cum începe un război?

Un băieţel sprinţar şi ager la minte, îşi întreabă tatăl într-o zi: “Tată, cum începe un război?”

“Să-ţi explic” – răspunse, pe loc, tatăl. “Uite: ţara aceea mare de peste ocean, Statele Unite ale Amerciii, nu se mai înţelege cu conducătorii altei ţări, de exemplu: Marea Britanie şi îşi declară, reciproc, război – de-adevăratelea.”

Intrând în cameră şi auzind discuţia, mama – o femeie autoritară, ce se vrea întotdeauna “şefa” în casă, se repede: “Cum poţi să-i spui copilului o asemenea prostie?! SUA şi Marea Britanie au fost întotdeauna aliate şi nu s-au războit niciodată, până acuma. Vezi, eu mă străduiesc să-l cresc bine, să-l învăţ numai lucruri adevărate care să-i deschidă mintea lui iscoditoare, în vreme ce tu îi debitezi numai prostii, îl inveţi să gândească aiurea şi strici tot ce fac eu bine şi în interesul lui!”

“Haide, puiule, să-ţi explice mama cum se face de izbucneşte un război adevărat...”

“Nu mai e nevoie – răspunse puştiul, râzând... Tocmai am înţeles: cum începe un război!!”

Dincolo de hazul subţire al unei asemenea povestioare, războaiele cele mai crunte au izbucnit şi vor mai izbucni din cauze atât de variate, încât nimeni nu s-a dovedit în stare a le clasifica, în vreun fel... De la războiul cu Troia, cu ţara Cleopatrei, cu devastatoarele cruciade, provocate în scop de înavuţire de mai marii bisericii catolice – condusă de Papa de la Roma, până la catastrofele umanitare din Vietnam, Panama, Afganistan şi Irak – cele mai apropiate de zilele noastre, de după cel de-al doilea război mondial, din care lumea nu a învăţat mai nimic... Ca să nu mai pomenesc de Serbia, cu care ne învecinăm!

S-a căutat, întotdeauna, să se definească şi să fie acreditată ideea unui “pol al răului”, ce trebuie distrus, pentru a stăvili terorismul ce tinde să capete proporţii de masă, un flagel de care nici o ţară din lume nu e scutită...

Ba: s-a stricat “bomba cu ceas” Ben Laden chiar dacă este un produs “made in SUA”; trebuiau stârpiţi teroriştii, în bârlogul lor, un rai al mafiei mondiale a drogurilor, de toate felurile; ba vrem să scăpăm lumea de dictatori precum Miloşevici ori Saddam Husein, şi să implementăm o reală democraţie, inspirată din modul de viaţă american – dar fără a întreba popoarele ce cred şi ce vor ele, cu adevărat. Ascunzându-ne în spatele poveştilor, cu armele de distrugere în masă – nucleare ori chimice – niciodată găsite de către glorioşii “eliberatori” ai unor coaliţii mondiale, responsabili de nenumărate “pagube colaterale”, ce au dus la dispariţia atâtor nevinovaţi, interesele reale de a pune stăpânire pe bogăţiile subsolului acestor state şi a suplini astfel lipsa de resurse proprii, ori epuizarea previzibilă a acestora. Conduşi de către marii magnaţi şi ordinele primite de la acele teribile societăţi secrete, ce nu vor înceta a exista niciodată, cei mai puternici oameni ai lumii dictează şi încep războaie ce nu se termină niciodată; ale căror foloase le revin – bineînţeles – tot domniilor lor!

Încercând a convinge, la nesfârşit, că dreptatea şi adevărul sunt numai de partea lor, cerând socoteala celor ce cutează a gândi, altfel decât ei; cei mari, bogaţi şi puternici, stăpânii lumii contemporane...

Dar, hai să nu ne facem că uităm şi de manipularea popoarelor, de nesfârşitele deturnări ale atenţiei şi vigilenţei omenirii, cu care “se joacă” la nesfârşit, fără de ruşine, pentru a depăşi impasuri cărora altfel, nu le mai pot face faţă...

O declaraţie mincinoasă, la înalt nivel, un trabuc suculent, ce putea să provoace căderi de necrezut, sunt uitate pe loc când, de la vreo 20 km altitudine, pornesc rachetele ucigaşe; toate urmărite cu o asiduitate demnă de o cauză mai bună, de toate mijloacele mass-media, care agasează şi stresează zilnic, populaţia din ce în ce mai înfometată a globului...

Da, băieţelule iscoditor: aşa se fac şi aşa încep războaiele! Istoria nu va dovedi să analizeze, să descopere, să deconspire, şi să impună adevăratele cauze ale acestui flagel mondial, care se cheamă: violenţa la nivel mondial, cu faţete şi valenţe nebănuite şi fără de care... lumea contemporană nu mai există!

Poate tu, cel mic astăzi, vei avea şansa să afli un antidot eficient!

“...ESCU”

Terminând ce aveam de citit, luat cu mine – de acasă – în scurta mea vacanţă de numai 7 zile, undeva la poalele Bucegilor (nu ştiu dacă v-am mai spus: nu adorm noaptea dacă nu citesc măcar şi câteva pagini de carte) am găsit, la îndemână, o carte de telefon, ediţie mai veche şi am încercat să număr pe cei al căror nume de familie se sfârşeşte în “...escu”! Este incredibil cât de mulţi pot să fie: Antonescu, Boerescu, Constantinescu, Dumitrescu, Enescu, Filipescu, Georgescu, Hagiescu, Ionescu, Jinescu, Lovinescu, Marinescu, Niculescu, Oprescu, Popescu, Rădulescu, Stănescu, Teodorescu, Uritescu, Vasilescu, ba chiar şi: Xenescu şi Ycsculescu; sincer, credeţi-mă că am ameţit!!
M-a dus, neabătut, gândul la conducătorii ţărişoarei mele dragi; stupoare! Am dat de: Antonescu, Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, din nou Iliescu (nume... predestinat!) şi Băsescu (tizul lui Neptun cel vijelios şi însetat de răzbunări, fără de număr...)

Sigur, au mai fost, pe ici pe colo, câte: un Vlad Tepeş, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi... Sfânt (?!) Dar, aici, toţi aceştia se pierd în negura amintirilor, pomenite doar în cele câteva manuale de istorie a neamului nostru, care au scăpat neatinse încă de pornirile de înnoire, cu orice preţ, patronate de un Adomniţei, oricum l-ar fi chemând, în anii ce vin... Manualele acestea noi, recomandate elevilor, vorbesc despre: Tismăneanu, Hurezeanu, Esca, Tatulici, Columbeanu şi oricine străluceşte, astăzi “călare” pe un sac de bani, şi agresivi aşa cum se cuvine unui locuitor al noii Românii; cea îmbrăţişată cu atâta dragoste interesată de UE şi NATO!

Dar, fatalitate: eu nu mai vreau să fiu condus, pe viitor, de un “...escu”. Nu, şi nu!

Pe 30 noiembrie, de voi mai fi şi voi mai putea să-mi exprim opţiunea, nu-mi voi da votul niciunuia din cei al căror nume se sfârşeşte în “...escu”. Vreau şi eu înnoire! Cu orice preţ! La fel şi peste un an, când mulţi se vor bate pe “caşcavalul Cotrocenilor”, chiar dacă acelaşi vulg va gândi la fel de prost, ca şi acum patru ani! Şi, negreşit, vor avea Conducătorul care li se potriveşte...

Curios, de felul meu, am cerut papagalului să-mi scoată nişte bileţele, cu nume ce ar putea insufla reale motive de încredere şi speranţe în mai bine; nu pentru unii ci “pentru tot mai mulţi şi tot mai repede”; pentrucă, viaţa e scurtă!

Dar, vai, mi-am cheltuit toţi banii; am îmbogăţit un flaşnetar uimit, i-am terminat “stocul” de... speranţe, bine împăturite, vândute ca... la tarabă şi ciugulite de o pasăre, cu nimic vinovată că, norocul nu-mi surâde, nici de astădată... Aşa complic eu mereu lucrurile; ceilalţi, epigonii unor nume de aur din vremuri cu luciri de diamante, datorită cărora neamul nostru a dăinuit şi a mers mai departe, oricâte piedici i s-au ridicat în cale, nu-şi complică existenţa cu astfel de întrebări existenţiale...

Ferice de ei şi de jalnicii lor urmaşi; cu nimic mai prejos, desigur decât cei care i-au zămislit, într-un moment de extaz şi bucurii trupeşti, netributare unei credinţe adevărate ori unei responsabilităţi, cel puţin în stadiul de... cocon!

*

*     *

Aflu în aceste zile de pe Internet, prin bunăvoinţa unui prieten aflat departe de mine, următoarea informaţie “bombă”:

Începând cu luna august, nopţile, planeta Marte va fi cel mai luminos punct pe harta cerească; vizibil – şi cu ochiul liber şi fără măsuri de precauţie!Marte se va vedea cât o lună plină, în această lună. Cel mai bine, planeta Marte se va vedea la 27 august 2008, când se va afla la numai 34,65 milioane de mile de planeta Pământ.

În noaptea de 27 august, la ora 00.30 (26.08.2008, ora 22.30, Greenwich time) urmăriţi cerul – de nu va fi acoperit de nori, răuvoitori. Pe cerul înstelat, se va vedea, ca şi cum Terra are... două luni!

Următoarea dată când planeta Marte va mai trece atât de aproape de Terra, va fi abia în anul 2287.

De ce vă spun toate astea?! Ce legătură are cu... subiecul? Pentrucă, abia peste 12 ani, în 2020, supravieţuitorii cutremurului catastrofal ce ne va lovi în anul 2012 (acelaşi cu cel în care urmează a se inversa “polii magnetici”), vor aduce la cârma ţării un “şef” al cărui nume nu se va mai termina în “...escu”.

De nu mă credeţi, hai să vorbim despre asta, atunci; mulţi, puţini – câţi vom mai rămânea pe această lume mizeră şi nedreaptă! Un conducător, cum se naşte odată la 100 de ani...

STATUL – marele escroc

Că statul, cu rânduielile lui mai mult de neînţeles şi partizane – după cum sunt vremile – este cel mai mare escroc, potenţial, ori în exerciţiu, s-a dovedit şi se va dovedi în anii ce urmează, cu brio!

            Că alţii – înaintaşii noştri şi noi, cei de astăzi, i-am căzut victime nu mai este demult un secret. Că istoria se repetă şi nimic din ce ne-a învăţat nu a fost destul şi nu ne-a protejat, nicicând, este îndeobşte bine cunoscut...

            Se agită “apele” în lumea mafiei retrocedărilor; cele mai multe dintre acestea ilegale, după ce legi precum 112/95 şi 10/2001, cu numeroase alte adăugiri, mai mult sau mai puţin... legale, au lăsat “în stradă”, fără o locuinţă, zeci de mii de familii citadine, care nu au putut să facă faţă intereselor mafiote ale puzderiei de firme de avocatură, specializate în “cumpărarea” drepturilor litigioase şi care îşi împart uriaşele beneficii cu numeroşi dintre magistraţi, cei ce alcătuiesc teribila putere judecătorească, intangibilă şi aşa zis... imparţială!

            Ai cumpărat acum aproape 20 de ani apartamentul în care locuiai, în care domiciliai de multe decenii, pe care l-ai întreţinut şi modernizat, în absolut aceleaşi condiţii cu cei care le-au “preluat” de la stat, dovedindu-te cumpărător “de bună credinţă”; dar de la un vânzător de “rea credinţă” care acum se spală pe mâini şi nici măcar nu răspunde la “chemările în garanţie” ce le reclamă bieţii oameni păgubiţi, minţiţi şi lăsaţi în stradă. Mulţi pensionari sau ajunşi într-o bătrâneţe grea şi mult avansată, când nici măcar să moară în linişte nu sunt lăsaţi – De către cine? De statul nostru drag...

            Se “lucrează”, mână’n mână cu angajaţi ai primăriilor, care furnizează informaţii şi documente unor “inventaţi” sau “căutaţi” urmaşi de proprietari, acele celebre victime ale naţionalizărilor efectuate de comunişti, cu vreo 60 de ani în urmă. Se vorbeşte tot mai des de acte falsificate, chiar cu concursul arhivelor statului şi a unor notari necinstiţi ori superficiali. La care magistraţi, ce nu reuşesc să parcurgă niciodată cele 100 de dosare cu care se prezintă în ziua judecăţii (în care eu nu mai cred de multă vreme) dau verdicte contradictorii, opun dreptul civil comun, legilor specifice, cu adresabilitate clară. Ce contează că a încercat să aducă lumină “în interesul legii” Curtea Supremă de Justiţie, pompos denumită “Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”; dar a uitat să finalizeze motivarea. La care s-au adăugat eforturile îndelungate ale unui Parlament, ce-şi face deja bagajele, dar tot a reuşit să scoată o lege reparatorie, votată chiar şi de potocaliii lui... Zeus; totul însă până la mult iubitul şi stimatul nostru “tătuc” de la Cotroceni!

            Aici – “pas”, în folosul mafioţilor! Refuză promulgarea legii şi o retrimite unui Parlament muribund... Retrimisă unui Parlament pe care nu-l mai interesează nimic decât asigurarea unui nou mandat, în grelele condiţii ale unui “uninominal”, ce va produce în curând efecte hilare...; biata lege este aruncată prin vreun sertar, pe acolo, sortită unei morţi lente, dar sigure!

            Pierzi într-o instanţă, câştigi la următoarea, apoi iarăşi pierzi – până ce se dă un ordin de punere în posesie a altora, şi evacuare în plină stradă a unor oameni ce au crezut în “statul-vânzător” şi care au plătit din munca lor, cei mai mulţi în rate, costul acestor proprietăţi; ce bineînţeles că nu poate fi comparat cu cel al imobilelor din zilele noastre, când pe piaţa imobiliară s-au instaurat: haosul, hoţia şi fărădelegile! Şi peste toate, vine tovarăşul Preşedinte şi ne vorbeşte despre “pericolul unei noi naţionalizări”!? Măi, să fie! Şi asta vă rog să reţineţi: În vreme ce mass-media – care nu este aservită Cotrocenilor ne informează că noul primar general al Capitalei: “doctorul” a anunţat descoperirea a nenumărate dosare ale retrocedării dubioase între coperţile cărora... nu se mai află nici o filă?! Oare câte or fi de pe vremea celorlaţi “conducători” ai raiului retrocedărilor de tip mafiot ce s-a dovedit a fi Bucureştiul meu drag?!

            Nu m-aş lega de “marinarul descurcăreţ”, cum l-a denumit un “clasic în viaţă” al gazetăriei româneşti, undeva prin iarna lui 2005, dacă tocmai dumnealui, cel cu casa din Mihăileanu pe căciulă, pe care şi-a atribuit-o pe când conducea Primăria, profitor indiscutabil al unei stări de fapt pe care azi îndrăzneşte a o incrimina, nu ne-ar fi acuzat pe noi, cei escrocaţi de statul pe care se laudă a-l conduce în calitate de arbitru şi jucător, pe drumul cel bun, că am vrea “foloase necuvenite (?!)”, din cotarea proprietăţilor respective la preţul pieţei; acelaşi cu cel cu care nepoţeii sau strănepoţeii celor dezmoşteniţi de “odiosul regim comunist”, la rândul lor beneficiarii unor apartamente “de la stat”, scot imediat, la vânzare proprietăţile cu care sunt “dăruiţi” de o justiţie oarbă – dar nu în sensul bun al cuvântului! Fără a fi în măsură să anuleze actele noastre de proprietate. Am mai scris despre acesta cu un fel de premoniţie, în cărţile mele anterioare (“Provocarea”, două ediţii, 2006 şi 2007 şi “Gemini – trei generaţii”, 2008).

            Dar nu mă pot opri să-mi amintesc că am facut-o în anii ’91, ’92 – când partidul acela era “democrat” şi avea un oficios pe nume “AZI”... La care, colaboram din când în când, încrezător în politica de stânga a acestui nobil (?) partid... Şi care şi-a deturnat: denumirea, programul, orientarea şi corectitudinea faţă de un electorat amorţit şi derutat...

            De azi, nici nu mai ştiu pe cine reprezintă, de fapt (vezi înţelegerile cu Vadim Tudor şi Gheorghe Becali)... Ori, cine ştie ce surprize ne va mai oferi, în zilele următoare!

            În anii ’90, un anume domn, pe care astăzi îl văd respectabil, mă scandaliza prin sloganul: “m-am săturat de România”... Era de pe undeva de pe meleagurile marelui politician Emil Boc şi se numea Sabin Gherman. Daţi-mi voie, astăzi, să-mi recunosc greşeala din acei ani şi să spun, la rându-mi, şi la anii senectuţii: “M-am săturat de România!” Ţara tuturor posibilităţilor şi a fărădelegilor, care nu mă mai poate uimi prin nimic! Şi să nu mai vreau să-i aparţin pe mai departe...

            Ce a ajuns România:

• o ţară pretins europeană ce-şi vinde pe nimic materiile prime, mijloacele de producţie şi forţa de muncă, ţărilor cu democraţii avansate pentru care a devenit doar o rentabilă piaţă de desfacere;
• o ţară unde se refuză sacrificiile şi munca, ceea ce o face să aiba o productivitate a muncii de 10 ori mai mică decât cea din ţările lumii avansate, vest-europene; şi unde, un sondaj recent arată că cel puţin 25% dintre salariaţi – nu doar cei de la “stat” ci şi cei din companiile multinaţionale, îşi consumă timpul de lucru conversând, cel puţin câteva ore pe zi, pe “messenger”, copilul minune al Internetului, şi irosind astfel cca. 40% din programul de lucru!
• o ţară unde limuzinele ultramoderne sunt expuse în parcări din care au fost, pentru totdeauna, alungate bătrânele Dacii ala babalâcilor;
• o ţară de proşti care se lasă înşelaţi cu creşteri salariale ori ale pensiilor de asigurări sociale ce nu reuşesc niciodată să contrabalanseze creşterea galopantă a preţurilor, taxelor şi numărului incredibil de impozite, încurajată de un guvern de dreapta, cu sprijinul neruşinat al unor partide ce se pretind “de stânga”;
• o ţară cu baroni şi oligarhi, păziţi de haidamaci numiţi “bodyguarzi” şi care-şi apără cu gloanţe proprietăţile ce le-au adunat; împotriva cui? Gândiţi-vă la acel 1907 “din toamnă, până-n primăvară” când tot o guvernare de dreapta a tras cu tunul şi puşca în piepturile goale ale ţăranilor, desculţi, flămânzi şi fără adăpost;
• o ţară în care valorile s-au inversat, polarizarea sociala a creat situaţii disperate şi care merită o soartă mai bună şi conducători puternici, luminaţi şi cinstiţi;
• o ţară din care vrei să pleci şi să nu te mai întorci, decât, cel mult, pentru a-ţi afla odihna veşnică în pământurile strămoşeşti...

Îmi cer sincer scuze domnului din Ardeal: aţi fost şi veţi rămâne un vizionar neîntrecut, de care şi astăzi am avea mare nevoie!

*

*     *

Nu-i cer însă scuze “matelotului” de la Cotroceni, pe care oricum nu l-am votat, care refuzând să promulge o lege prin care se punea capăt mafiei retrocedărilor, a favorizat alte abuzuri, a “patronat” adevărate drame şi mi-a zguduit o existenţă, şi aşa... sub semnul întrebării.

Când, de Sfânta Mărie mică, avocatul m-a anunţat că... mi-a pierdut, în prima instanţă, procesul, prin care îmi apăram proprietatea de o nedreptate, ce se vrea, în stil profund neconstituţional, a fi “reparatorie” pentru o alta, de acum peste o jumătate de secol! Să-i dea Domnul Conducătorului tot “binele” pe care mi-l face, fără a osteni! “Hă, hă, hă, măi frate...”

Iubirea moare vreodată?

Motto:

“Inimă, de ce nu vrei

să’mbătrâneşti?

După ce atâta ai iubit

Şi suferit...

Nu înţelegi că de atâta

Amar de vreme,

Dragostea, îşi bate joc

De viaţa ta,

Cu toate că, mai crezi

În ea!

Nu înţelegi că orice

Jurământ

E-o “vorbă goală” pe

Pământ.

Nu vezi cât eşti de

Prost?!”

(romanţă, de largă circulaţie)

Am mai scris despre iubire; ba chiar mi-am permis a scrie despre înclinaţia omului spre “a iubi iubirea”, într-un mod atât de divers, la multitudinea de semeni ai noştri (Dan Mihoc, “Extemporale despre viaţă”, Ed. PROXIMA, Bucureşti, 2007). Cu argumentaţia ce se impunea! Vă invit să le cercetaţi...

Dar iată că, dus pe gânduri fiind şi oprindu-mă lângă mai bătrânul decât mine, biet flaşnetar, ca la un semn magic, dirijat poate de flerul acestuia, papagalul cel frumos colorat mi-a scos un bileţel cu textul din motto-ul tabletei, ghicindu-mi parcă îndoielile şi amarul ce mă făceau în acele clipe de... necontrolat! Şi m-a făcut să mă întreb: totuşi, iubirea moare vreodată? Aşa cum speranţa moare la urmă!

Nu, dragilor, iubirea nu moare; ea poate să pălească, confruntată cu încercări ale vieţii, deseori nedrepte; dar renaşte şi străluceşte din nou, şi din nou! Metamorfozându-se într-un motor, ce continuă la rându-i să meargă, atâta vreme cât mica pompă vitală care este inima îşi mai face datoria şi nu alungă viaţa din corpul material al fiecăruia dintre noi. Tot aşa cum speranţa – moare doar la urmă!

Am trăit mult şi am iubit mult. Am cunoscut vise înaripate şi speranţe, înşelate, ce te descumpănesc pentru o bucată de vreme. Dar nu am încetat a crede că iubirea se va redeştepta şi, cine ştie, va fi altfel, dătătoare de putere, încredere şi noi speranţe.

Nici acuma, la scadenţă, nu gândesc altfel. “Fizicul” refuză să mă mai ajute, nici nu puteam să am parte de mai mult; dar psihicul a rămas trează şi tânăr, încă.

Mi-am făgăduit să reflectez mult mai serios la toate astea. Şi dacă voia Celui de sus va fi generoasă cu mine, să mai pot aşterne pe colile albe, încă nemâzgălite, dar provocatoare, de hârtie, “poveştile” adevărate de iubire, ce nu se pot da uitării...

O nouă carte, desigur, pe care îmi doresc mult să o pot scrie şi să o văd în lumina slovelor tipărite, mai preţioase pentru mine decât orice alte bucurii, mai mult ori mai puţin închipuite. Nu moare ea, oare, speranţa la urmă? Vă promit să nu vă dezamăgesc!

ALMA – MATER: 50

Dacă Soarta va permite, în toamna anului ce urmează voi marca împlinirea a unei jumătăţi de secol de muncă la catedra universitară, unde am parcurs “pe bune” (deci, prin concursuri adevărate şi multă învăţătură) toate treptele, de la preparator, la profesor universitar – astăzi un biet profesor consultant, mai mult onorific, recompensat – încă pentru o vreme – cu salariul minim pe economie! Nu mai adaug şi cei 5 ani de studenţie, pe băncile unei facultăţi a aceleaşi prestigioase instituţii ce se chema “Institutul Politehnic Bucureşti”, cu care mă mândream, fără rezerve!
Am scris mult, zeci de mii de pagini de carte şi articole de specialitate; la care, un hobby de bătrâneţe a adăugat multe alte apariţii editoriale din domeniul beletristicii. În general, bine primite de cei care şi-au făcut timp să parcurgă rândurile aşternute pe hârtie, în zilele cu oarece inspiraţie. Ceea ce m-a încurajat să continui această frumoasă îndeletnicire, deşi păguboasă pentru cei ce se încumetă a o face! Şi fără a aştepta sau pretinde nimic...

Am pregătit zeci de mii de studenţi; din care cei mai mulţi au astăzi, la rândul lor, copii studenţi. Am îndrumat sute de profesori, ce se încumetau a promova gradele didactice şi concursurile de titularizare pe post, din învăţământul preuniversitar de specialitate; ajungând cunoscut în multe colţuri ale ţării şi bucurându-mă, încă, de stima şi prietenia unora dintre ei. Am îndrăznit să conduc şi să coordonez studii doctorale în domeniul sistemelor automate, cu destul succes.

N-am refuzat nicio sarcină suplimentară în şcoală, prestând multe activităţi şi ore neretribuite, doar pentru a acoperi sarcinile unei catedre în creştere. Am elaborat planuri şi programe de studiu, am lucrat în organe ori instituţii centrale cu rol de conducere şi coordonare a învăţământului superior. Am studiat, am cercetat, am ascultat şi am învăţat multe; din păcate, nu toate fructificate la locul meu de muncă... Mi-am desfăşurat cea mai mare parte a activităţii în anii dictaturii comunisto-securiste şi în acei ani ce se doreau a se chema “Epoca de Aur” (n.a. de aici şi intenţia de a scrie un roman de amintiri, pe care l-aş putea intitula “Slujbaş la stat, în “Epoca de Aur””). Ani în care nu exista noţiunea de “week-end”. Sâmbăta se lucra, în zilele de Duminică se organizau “muncile voluntare”. Durata concediilor se reducea tot mai mult, cele mai multe rămânând în stadiul enunţat, doar “pe hârtie”... Dar m-am bucurat şi de colegi dintre cei mai buni, care mă ajutau să-i ignor pe “cei răi”.

În casă, am pornit-o “de la lingură” şi fără urmă de răsfăţ; de pretenţii – nici că putea să fie vorba! Am adunat multe, am umplut casa cu lucruri dorite, multe nefolositoare astăzi, dar muncite, pe care acum ar trebui să le arunc în stradă, când voi fi – la rându-mi, aruncat în stradă, de către un regim la instaurarea căruia am contribuit, şi pe care l-am crezut, cu naivitate, mai bun. Nu zic că nu e bun; este chiar foarte bun, dar pentru din ce în ce mai puţini semeni ai mei... Oricum, nu-i invidiez!

Nu mai îmi permit “planuri de viitor”; nu mai cred în nici un politician ori conducător; starea de apatie este copleşitoare; teama de sărăcie – pe care am cunoscut-o (din plin) în copilarie şi în adolescenţă, dar nu o mai vroiam repetată – pune stăpânire pe mine, tot mai mult. Să mă plâng de nenoroc? Nu-mi vine, în niciun fel; şi nici nu ar rezolva nimic!

Mi-am propus să mă mai bucur, doar, de fiecare zi în care mă trezesc şi văd lumina soarelui, în locul celei artificiale din miezul nopţilor mele. Şi în care, nu am ajuns încă: fără un acoperiş deasupra capului, fără vlagă, un real handicapat, povară pentru cei ce ma înconjoară! Şi poate încercând a mă mai încrede într-un Dumnezeu, chiar dacă e la fel ca cel din profundul film “The children of a lesses God”! Din ţara Marelui Licurici...

*

*     *

Se făcea că întâlneam, din nou, bătrânul flaşnetar al zilelor mele, de demult. Am cerut “domnului papagal” un bileţel, încurajator... Ce mi-a “scos” năstruşnica pasăre? Un “ravaş” în care scria:

“Şi la ce ţi-au folosit toate astea? Cu ce te-ai ales după o viaţă de trudă? La ce bun atâta... carte!? Nu vezi domnia prostiei ce te înconjoară şi te sufocă?!”

Le văd, mister Papagal; dar, vai de ţara în care urmaşii nu au învăţat şi nu ştiu să-şi respecte şi să preţuiască, cum se cuvine, înaintaşii. Care, nu numai că le-au dat viaţă, dar au muncit, şi suferit, şi răbdat pentru ca viaţa lor de astăzi să fie o cu totul alta! De pierdut, vor avea numai ei! Aleluia, copiii mei!

Căldură mare – “monşer”

Motto:

“Vin ai noştri, pleac’ai noştri,

Pleacă ai noştri, vin ai noştri,

Noi rămânem tot... ca proştii

Mama lor de hoţi!”

(din repertoriul artistului Victor Socaciu)

Gradele “generalului Celsius”, tot mai multe, ne-au pus la grea încercare răbdarea şi nervii – atât nouă, cât şi vieţuitoarelor ce ne întovărăşesc existenţa efemeră!

Te culci cu gândul la răcoarea mult visată şi te trezeşti sub razele aceluiaşi soare arzător şi nemilos; pe la prânz – “mintea” nu-ţi mai merge. Asculţi recomandări peste recomandări, afli “la ştiri” aceleaşi minciuni despre gradele unei călduri toride, spre a se evita distribuţia gratuită de ape minerale ori reducerea programului de lucru. Cine are instalaţii de aer condiţionat bagă mâna adânc în buzunar şi se pregăteşte a face faţă unor sume exorbitante, de plată la distribuitorii de energie electrică. Sau, mulţi alţii, folosesc paleative gen ventilatoarele, care pun în mişcare acelaşi aer stătut şi încărcat de umezeală ce nu-ţi uşurează existenţa, ba chiar îţi primejduieşte starea de sănătate!

Cei cu dare de mână şi toţi aleşii neamului, cei care au trudit din greu pe culuarele ori la bufetul nelipsit din toate instituţiile ce reprezintă a nu ştiu câta “putere în stat”, îşi fac bagajele pentru a gusta din răcoarea de la munte ori pentru a profita de briza şi valurile înspumate ale mării, în care merg să se bălăcească şi să facă hilare declaraţii politice, “la cald”...

Bătrânii – pensionarii cerşetori ai acestei ţărişoare, rămân acasă, în întunericul pe care se străduiesc a-l face acasă, cu iluzia că... aduc răcoarea în casă! Cei tineri, dar neavuţi, cerşesc bani de la “babaci”, pentru a profita şi ei, cât de puţin, de zilele unei vacanţe mult aşteptate...

Pe câmp ţăranul care cântă: “Dimeneaţa pe răcoare, eu stau cu faţa la soare”, este nevoit să-şi îngrijească nişte culturi şi aşa destul de sărace şi să-şi termine zilele mai repede; toţi cei de la ţară arătând cu 15-20 de ani mai bătrâni decât sunt în realitate! Amintind de iobagii de pe vremuri, la discreţia “rechinilor” din lumea nebună de astăzi; resemnaţi, izolaţi, incapabili să înţeleagă versurile poetului din “Împărat şi proletar”, şi, de ce nu, “Internaţionala” de mult uitată... Dar... atâta de actuală! Beneficiarii unei libertăţi dobândită cu sânge de tineri nevinovaţi, ce nu-şi imaginau că vor deschide cutia Pandorei şi vor da liber la prăşit şi propăşit, unor “fiţoşi” – străini de neamul şi de limba românească. Care ne sfidează şi care murdăresc totul în jur, făcându-ne să trăim urât libertăţile cucerite în acel sângeros decembrie ’89. Unii mai speră în “mai bine”; cinste lor! Alţii apucă drumul străinătăţilor, unde – deşi nu le este deloc uşor – se bucură de o răsplată mai dreaptă pentru munca şi valoarea lor; tot cinste lor!

Alţii, rămân aici să lupte cu promisiunile sforăitoare din campanii ale hăhăitorilor ce se cocoaţă în scaune ce nu li s-ar cuveni. Sperând să schimbe ceva în bine; tot – cinste lor! Dar cum campaniile sunt la 4-5 ani interval, ajung să îmbătrânească sperând şi amăgindu-se, pentru a nu... claca! La rândul lor...

Trec zilele, trece canicula, vin inundaţiile nemiloase ce-i încearcă tot pe cei mai amărâţi dintre semenii noştri; apoi – din nou canicula, făcând să crape un pământ secătuit, ce nu mai ştie să reţină apa... Şi care, zău de înţeleg: cum de ne mai suportă?

Aceste ultime zile de domnie a mult gradatului Celsius, a înfierbântat peste poate şi minţile politicienilor de prin rang, care s-au văzut nevoiţi să revină la “cuiburile” lor. Şi – să vezi şi să nu crezi: se prefigurează alianţe hilare, contra naturii, în care un democrat îşi dă mâna cu un extremist – de dreapta, ori de stânga – numai de dragul unui nou “ciolan”, dând cu mucii în fasolea neamului!

Alianţe în care socialiştii găsesc multe în comun cu conservatorii, de soarta cărora sărmanul poet Mihai Eminescu, vajnic luptător contra liberalilor făţarnici ai zilelor sale, s-ar răscoli în mormântul de la cimitirul Bellu, din Capitală. Zile în care mă întreb: cu ce ne vom mai încălzi la iarnă, după ce un preşedinte inventiv a ajuns să compare divizarea coreana în “de Nord” şi “de Sud”, cu divizarea României Mari în: România şi Moldova, straşnic apărată la piept, şi vegheată de Ursul cel Mare de la Răsărit (Oare, numele preşedintelui acestei Supraputeri nu vă spune nimic de-l veţi traduce în limba noastră?)

Dar: cine s-a luat la trântă cu marile furtuni de pe mările şi oceanele lumii planetare, ştie – poate? – să doboare şi Ursul?! Fără a angaja însă “pielea” noastră – care poate nu am fi grăit chiar aşa! Indiferent câte voturi am mai vrea să adunăm!

Dragi cititori,

Am reunit în acest mic volum – pe care-l consider doar “volumul I” – o serie de scurte pamflete, cele mai multe cu obiectiv de politica internă, aşternute pe hârtie în intervalul martie-septembrie 2008, atât în Bucureşti cât şi în frumosul Runcu din Dâmboviţa, în zilele în care... am fost “lăsat” să scriu! Pentrucă, inspiraţia fuge de agitaţie şi întâmplări nedorite, unele marcându-ţi liniştea interioară zile în şir... Dar, tot e bine că m-am dovedit încă tenace şi în stare de a continua materializarea pasiunii mele pentru scris, neostenit...

Multe alte pamflete, reunite în ciclul “Bilete de papagal”, cu care le asemuişte unul ce vrea să vadă chiar şi prin geamurile mânjite cu “zoaiele politicii româneşti contemporane” ar fi, desigur, putut să urmeze. Le voi reuni – poate – într-un volum II, dar numai după ce voi realiza mai vechea dorinţă de a scrie romanele la care m-am gândit şi pe care chiar îndrăznesc a le anunţa.

În aceeaşi editura, de acelaşi autor, urmează romanele:

·        Iubirea nu moare

·        Slujbaş la stat în Epoca de Aur

Alte apariţii editoriale datorate autorului:

1)      “Provocarea I”, Editura PROXIMA – Bucureşti, 2006

2)      “Provocarea II”, Editura PROXIMA – Bucureşti, 2007

3)      “Extemporale despre viaţă”, Editura PROXIMA – Bucureşti, 2007

4)      “Gemini – trei generaţii”, Editura PROXIMA, Bucureşti, 2008.