Home| Bilete de papagal - volumul I| Bilete de papagal - volumul II| Extemporale despre viata| Gemini| Provocarea I| Provocarea II| Ucenicele diavolului| Contact|

DAN MIHOC

EXTEMPORALE

despre

VIAŢĂ

 (roman)

Editura PROXIMA

BUCUREŞTI 2007

Coperta, grafica  şi

tehnoredactare  computerizată         OZANA ŞTEFĂNESCU

Ediţia I,2007

Editura  PROXIMA

Adresa: str. Doamna Ghica nr. 16, Sector 2, Bucureşti

Telefon/Fax: (021)3200545

                              3200661

Toate drepturile acestei ediţii aparţin autorului.

Nici o parte a acestei lucrări nu poate fi reprodusă fără acordul scris al autorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MIHOC, DAN

Extemporale despre viaţă

Bucureşti: Proxima, 2007

ISBN

IMPRIMAT ÎN ROMÂNIA

Tipar: S.C. Proxima Impex S.R.L.

CUPRINS

·    Introducere……………........................................................ 7

·    Extemporal nr. 1: Când se închide o poartă, se va deschide o alta?      .......................................................................... ...11

·    Extemporal nr. 2: Speranţa – „paiul dinaintea măgarului”…………………………………………………15

·    Extemporal nr. 3: Setea de dragoste; „a iubi-iubirea”………………………………..................................21

·    Extemporal nr. 4: O nouă generaţie de sacrificiu? Epoca „de aur” – cu cele bune şi cele rele......................................29

·    Extemporal nr. 5: Un joc de poker.....................................35

·    Extemporal nr. 6: Arta simulării........................................43

·    Extemporal nr. 7: Şahul cu moartea; viaţa – un risc asumat; de bătrâneţe fără tinereţe şi  de tinereţe – fără de bătrâneţe………………………………………………… ...49

·    Extemporal nr. 8: „Epoca” nesimţirilor şi a nesimţiţilor; epoca discriminărilor, a contrastelor şi a imposturii……63

·    Extemporal nr. 9: Unde mai sunt bancurile de altădată?...............................................................................73

·    Extemporal nr. 10:  O stare de fapt: anii pensionarilor cerşetori…………………………………………………….89

·    Extemporal nr. 11: Amintiri de călătorie………………   99

·    Extemporal nr. 12  Din lumea celor care nu cuvântă…..117

·    Extemporal nr. 13: Profeţii despre trecut şi viitor; ciclicitatea în istorie; anii pragmatismului şi ai fatalismului... …………………………………………......123

·    Extemporal nr. 14: Scurtă disertaţie de murphologie….129

·    Extemporal nr. 15   EPILOG: Avem nevoie de schimbare…………………………………………………139

În aceeaşi editură, de acelaşi autor,

urmează, romanul:

„Gemini-trei generaţii”

ce se vrea a fi o frescă a societăţii româneşti, cu evenimente majore, năravurile şi moravurile ei, vreme de un secol… Reflectate, desigur, în destinele unei întregi familii!

Introducere

Motto : 

« Toţi oamenii au fost copii,

dar puţini îşi mai amintesc asta... »

(Antoine de Saint Exupéri)

  clasă de liceu, într-o veche clădire „cu istorie”,               

  cu ziduri groase, ce asigură răcoarea atât de binevenită în aceste zile fierbinţi de sfârşit de iunie, fără a se înlocui marile ferestre duble cu „termopane”- la modă, mai  peste tot în oraşul nostru.

Un liceu cu tradiţii, cel mai bun din Capitală şi din ţară! Cu o sală de spectacole, cu teren de sport, cu o anexă în care funcţionau – temporar – studiouri ale radiodifuziunii publice, de unde răsuna vocea de aur a inegalabilei Silvia Chicoş şi melodiile interpretate de Corul de copii Radio…

În fundul unei imense curţi, o gaură în zid, prin care cei ce hotărau să „chiulească” de la ore, o ştergeau spre Cişmigiul din vecinătate, unde aveau şansa de a întâlni fetele de la Lazăr – şi ele poartă’n poartă cu acelaşi frumos parc bucureştean şi – dacă punga le permitea, să-şi ofere o plimbare cu barca pe lacul artificial, puţin adânc, al parcului Cişmigiu…

Peste vreme, gaura din zid a fost depistată … şi – evident – astupată!

De obicei, mă feresc să particip la întâlnirile aniversare, din zece în zece ani, a foştilor colegi de clasă, cu „bruma” de profesori iluştri, pe care „îngerul morţii” i-a mai păsuit…

De ce? E atât de simplu! Mă copleşesc sentimentele de tristeţe şi amărăciune când văd, cum – şi unii şi alţii – dascăli sau foşti elevi - nu mai sunt printre noi şi ne privesc, poate, de pe celălalt tărâm… Şi nu mai puţin crunta dezamăgire, şocantă, la vederea chipului şi a înfăţişării de ASTĂZI a celor ce, adolescenţi fiind, se pregăteau o dată, de demult, să cucerească lumea şi să lupte cu viaţa, cu încredere şi speranţe ce numai tinereţea le poate naşte şi susţine chiar – uneori – cu pasiune juvenilă.

Cum să asociezi, unei imagini de demult, un păr albit, chiar şi înainte de vreme sau pântecele enorme, rod al unei înclinaţii de nestăvilit pentru comorile gastronomiei, cu tentaţii ce sporesc, odată cu înaintarea în vârstă ?! Ştiţi oare ce deziluzii şi nostalgii se nasc atunci, când te întâlneşti cu chipeşii flăcăi de odinioară?! De nu mă credeţi, încercaţi!

Dar iată că, de data aceasta, nu am putut refuza invitaţia celor ce au depus silinţa să organizeze întâlnirea de 40 de ani de la bacalaureatul ce marca încheierea studiilor liceale. Înfruntând sentimentele, deloc neglijabile, despre care vă povesteam…

Dintre puţinii, foarte puţinii DASCĂLI de odinioară, rămaşi printre noi, am avut marea bucurie să-mi reîntâlnesc dirigintele, din ultimii ani de liceu, cu care soarta a fost mai blândă, şi nu s-a grăbit ni-l ia, pentru totdeauna!

Ne-a întâmpinat în clasă cu enormul catalog, la care nici astăzi nu s-a renunţat, greu „de cărat”, dar generos în rubrici largi, în care se înscriu, ca o fracţie, şi data şi notele bune şi cele rele, şi media pe obiecte şi multe alte „informaţii”, pe care un soft de calculator nu le „înghite”… Sau,  le anulează frumuseţea!

A strigat, cu voce stinsă, catalogul; s-a întristat la rostirea numelui celor absenţi, pe care destinul, implacabil, îi împiedicase să răspundă „prezent”… Sau care, dimpotrivă, aleseseră pribegia!

Apoi, spre surprinderea celor care, în puţine cuvinte şi-au povestit viaţa, cu cele bune şi cele rele, a scos un teanc de coli albe, câte un „pix” şi a rostit tema zilei: „Extemporale despre viaţă”. Secretizate, pentru obiectivitate, prin evitarea înscrierii numelui şi înlocuirea acestuia printr-un număr extras dintr-o bască a unui fost şcolar! Cu simpla rugăminte de a scrie fiecare, câte ceva despre: ce a văzut, ce a trăit, ce a simţit şi cum vede, de la înălţimea anilor, rostul vieţii - trecute şi viitoare.

Promiţându-ne că le va citi pe toate şi pe cele mai deosebite, le va aduna, poate, spre a vedea, în cele din urmă, lumina tiparului, singura în stare să „răspundă” pe măsură acelei provocări pe care o „aruncă” orice coală de hârtie, din faţă!

Nu l-am putut refuza; l-am iubit şi respectat, îl iubim şi astăzi şi cu cuvintele, pe care „sertarele minţii” ni le-a slobozit, am „încropit” acele mici povestiri, care se voiau a fi: „Extemporale despre viaţă”, de trecut, prezent şi viitor. Şi aşa,  a ieşit cartea de faţă; cu multipli autori, cu un singur „culegător” de creaţii, fără pretenţii, care au fost selectate de dascălul nostru, corectate, adnotate şi „ferchezuite” – pentru a fi vrednice de ieşit în lume…

Astăzi, dirigintele nostru nu mai este! Graţie acordului şi sprijinului familiei dumisale, care a descoperit „selecţia” de mici creaţii ale foştilor elevi, am putut să le adun şi să vi le aduc la cunoştinţă şi dumneavoastră…

Eu sunt în toate şi … în nici unul dintre ele! Dar, empatia ce încă pâlpâie în mine, mă face să le simt aproape, să mi le însuşesc şi să vreau să le vadă şi alţii. Cu ochii lor, cu înţelegerea lor şi cu gândul de a se împărtăşi, poate, din experienţa de viaţă a semenilor lor.

Extemporal nr. 1

Când se închide o POARTĂ, se deschide o alta?

u aceste cuvinte m-a întâmpinat, la o recentă serbare a Pomului de Crăciun, organizată la locul meu de muncă, o fostă colegă, care îşi făcuse timp să parcurgă „rândurile” primului meu roman şi care-i plăcuseră mult! Ştiu ce voia să spună; ştiu ce voia să înţeleg – din vorbele ei, care mă cunoştea de mulţi ani… Dar oare, se deschide întotdeauna o altă POARTĂ, înainte de întâlnirea cu cântarul păcatelor şi cheile lu’ Sfântu’Petre?? Nu este asta doar o amăgire, care ne face bine, dar nu ne vindecă de atâtea??...

Un profesor în medicină, care îmi consulta, acum câţiva ani, inima bolnavă, îmi spunea: „Ce vrei, dragul meu; cu timpul, renunţăm la toate şi la tot!”.

Mărturisesc că nu i-am ascultat, pe deplin recomandările; pentru că am dorit ca viaţa mea, să se cheme, încă, VIAŢĂ! M-am ferit, de unele excese, dar am avut grijă ca suma viciilor mele… să rămână constantă, pentru a nu induce dezechilibre, greu de suportat! Şi – cel puţin până acum – pot spune că am reuşit…

O „altă poartă”, ce se deschide poate fi privită şi ca o nouă oportunitate, o rezolvare – fie ea şi temporară – a unei deznădejdi sau al unui eşec, încercate recent…

În timpul tinereţii mele, am „gustat” din plin, trântitul porţii în nas, de către soarta decisă de ursitoarele mele, în noaptea dintre ani…

Am îndurat, cu stoicism: sărăcie şi lipsuri; vremuri de război şi – mai cu seamă - de după  război; primii ani de dictatură comunistă, de sorginte stalinistă; perioade de „glorie” şi mărire, urmate de căderi, nemiloase şi bulversante; tulburări de sănătate şi echilibru psihic, unele dintre ele – din nefericire – ireversibile.

Am dăruit încredere şi am fost înşelat, fără scrupule; am îndrăznit să sper şi m-am trezit dezamăgit şi – de ce nu, uneori chiar scârbit de viaţă. Dar, aşa cum se exprima un şofer de taxi, cu aptitudini de filosof: „Viaţa este o imensă porcărie; dar, din păcate, e numai una; să nu o ratăm!”  Iar răscumpărarea timpului, este în învăţăturile sfinţilor, priceperea de a trăi clipa, fără a rata mereu…

Un poet „al clasei muncitoare” – Teodor Neculuţă, „studiat” în liceu, în anii ’50, la Limba şi Literatura Română scria: „O luptă-i viaţa; deci, te luptă!”

Cu dragoste de ea, cu dor… Manualele de astăzi, care prezintă vedete de televiziune, ziarişti mediocri şi poeţi cu versuri albe, nu-i mai pomenesc numele.

Oare de ce? Nu se ridică la nivelul versurilor din „Moartea căprioarei”, a lui Nicolae Labiş; dar nici la „poporul vegetal” şi „motanul Arpagic” ale unei „descurcăreţe”, atât în trecut cât şi în prezent… Măcar, vechii poeţi cu convingeri comuniste aveau coloană vertebrală…

N-ar fi drept să nu recunosc că mi s-au deschis „porţi” în decursul deceniilor mele de existenţă, pe care am cam obosit să le mai duc în spinare.

Am căzut şi m-am ridicat; nu uşor dar cu încăpăţânare! Am greşit undeva sau cu cineva; am căutat: ALTCEVA, fără a distruge celula de bază a oricărei societăţi, evoluate…

Am rămas total descoperit la capitolul „Linişte sufletească”. Poate, cine ştie, nu am meritat-o! Am vrut să fac bine şi – nu o dată – mai binele a fost duşmanul binelui… N-am aşteptat recunoştinţă, pentru că rareori te întâlneşti cu aşa ceva!

N-am lovit în căzuţi, dar nu înseamnă că, la rândul meu, „căzut” fiind, n-am încasat-o!

S-au deschis, pe rând, şi când le-a venit vremea, porţile unor mari iubiri; cele ale unor noi reuşite în profesie; porţile unor drumuri, în afară pe trei continente, din care am rămas cu amintiri de neşters şi care au reaprins „flacăra” speranţei; porţile unei bunăstări decente, mai demult râvnite şi – cine ştie – poate chiar meritate; porţile înţelegerii şi a unei viziuni, mai apropiate de realitate, asupra lumii in care sunt nevoit să trăiesc; porţile iertării, precum şi cele ale răbdării, fără de care, greu faci faţă provocărilor vieţii de zi cu zi… Poartă, după poartă; un adevăr ce nu poate fi contestat! Aş mânia pe Dumnezeu, dacă aş spune că nu am avut parte şi de bine, că nu am fost ajutat – chiar fără să o cer, de unii sau alţii, cum s-a „potrivit”…

Dar, a fost o POARTĂ, cea mai mare şi mai generoasă, care m-a primit cu încredere şi care îmi îndulceşte acest sfârşit – ireversibil!

A fost: cea a „comunicării prin scris”, când am avut în faţă, provocarea unor coli albe de hârtie, ce se cereau „umplute” cu poveşti mai mult sau mai puţin adevărate, mai mult sau mai puţin reuşite! Şi har Domnului, am izbutit!

Cum niciodată „excesul de recunoştinţă” nu face rău, nu poate fi urât şi nu trebuie să deranjeze, mi-am amintit de magistrul ce m-a îndemnat la scriere, fără a şti Dumnealui, atunci, ce zace în mine; şi fără a şti eu, ce fire şi talent de veritabil poet şi boem, pierdut în zarva dezolantă a lumii contemporane, poseda Domnia sa, la rându-i…

O umilă recunoştinţă şi rememorare a acelor clipe, am încercat a realiza, publicând în volumul anterior intitulat „PROVOCAREA” -2 a unor versuri minunate, din păcate postume, dintre cele ce s-au mai păstrat în familie, după aproape 15-20 de ani, de la momentele creaţiei lor şi aşternerii pe provocatoarele coale albe de hârtie, neatinse până atunci… O bucurie ce nu mi-am putut-o refuza!

Extemporal nr. 2

Speranţa - „paiul dinaintea măgarului”

Motto : 

« Omul îşi caută propria

consistenţă, şi nu fericirea»

(Antoine de Saint Exupéri)

n dicţionar enciclopedic ilustrat, apărut în vechea şi vestita editură „Cartea Românească” „traduce” speranţa prin arhaicul „nădejde”. Textul glăsuieşte astfel: „Este aşteptarea unei întâmplări fericite, unei îndreptări a soartei, aşteptată de cineva ce se mângâie cu gândul că aceasta se va realiza.”

În speranţă trebuie să crezi, pentru a te bizui pe ea. La polul opus, se află pierderea, parţială sau totală a nădejdii în ceva, în cineva, în şansele de izbândă, de mai bine, de viitor…

Citez, cu o anume parafrazare, dintr-un autor ascuns, meşter în frumoase editoriale ale unei publicaţii centrale:

„Graba ultimilor decenii ne-a contaminat şi sufletele, şi trupurile… Abia în clipele de bilanţ, când – osteniţi fiind – poposim după un drum ce ni s-a părut prea lung şi prea anevoios, aflăm răgazul să înţelegem că nu aşa ar fi trebuit să trăim. Şi, cu înduioşătoare tristeţe, ne răzvrătim – desigur, tardiv şi poate chiar inutil – împotriva noastră şi a risipirii, acceptate cu prea multă uşurinţă.

Am ştiut să ne bucurăm de lumina fiecărei dimineţi? Am trăit – oare – fiecare întâlnire de dragoste ca şi cum EA ar fi fost marea întâlnire, aşteptată – poate – întreaga viaţă?”

Am fi putut să dormim mai puţin (n.a. – o viaţă avem, şi pe ea o dormim?!); am fi putut visa mai mult şi mai intens, chiar şi cu ochii deschişi larg! S-ar fi cuvenit să ezităm, şi mai cu seamă să renunţăm, mult, mult mai rar… Şi, de ce nu, să ascultăm mai mult de la cei din jur, fără a pretinde să fim noi, în primul rând, cei ascultaţi!

Să domolim orgoliile şi să iertăm, creştineşte. De multe ori, gândul că nu mai e nimic de făcut, ne răvăşeşte dureros şi retrăim clipele de neputinţă repetată, a celor care n-au mers mai departe şi au preferat a cântări vârstele cu balanţa – de departe, subiectivă – a inimilor noastre, obosite sau chiar slăbite de povara anilor în plus… Puţini realizăm că niciodată nu e prea târziu pentru înţelegere şi bunătate, că un mic sacrificiu personal poate să rezolve o problemă mare.

„Cu speranţa că vom savura o clipă, o „picătură” în plus, ar trebui să economisim mai bine timpul, chiar să încercăm a-l răscumpăra (n.a. vezi învăţăturile Apostolului Pavel).

Să realizăm că veşnica goană către ţinte iluzorii nu face decât să ne apropie sfârşitul.”

Câţi înţelegem, oare, că fericirea – ţelul atât de greu de atins – nu e o destinaţie, ci o cale, uneori tare anevoioasă… Pentru că: timpul nu aşteaptă! Ar trebui să învăţăm – încă de mici – să facem din fiecare clipă trăită AZI, una de fericire, o treaptă din cele fără de număr către scopul final, mult dorit. Pentru că, timpul nu iartă pe nimeni iar „golul visului împlinit” este din ce în ce mai prezent în viaţa ce ne străduim a o accepta aşa cum este…

Pentru că: TOATE TREC! Iubirile se ofilesc, ba chiar se uită; banii – care domină viaţa cotidiană, mai ales atunci când, fie nu sunt de ajuns, fie se obţin cu trudă grea, zboară mai curând aiurea, decât să ne umple buzunarele, ce par a fi … sparte! Numai în filmele dulcege afli câte un „The End” fericit… Copii, în care ai crezut şi ţi-ai pus toată speranţa, cresc şi – inevitabil – pleacă, în drumul lor, sau măcar vor să plece, cât mai repede!

„Se strică „jucării”, se usucă – repetat – iarba verde de acasă, vorbele scad treptat în tărie spre adevărate şoapte şi – tot mai des – spre lungi, lungi tăceri; anii trecători, calcă fără milă peste visurile din tinereţe, ce devin … simple amintiri!”

Speranţa are deci, un conţinut, profund poetic, idealist, dar şi unul deloc de neglijat: cel pragmatic…

Consoarta, care mi-a stat alături – cu totul, sau cu ce mai putea – vreme de peste 40 de ani, obişnuia a spune: „Speranţa – este paiul din faţa măgarului, ce trage la drum greu!”

Dar nu îi contest conţinutul poetic, într-o lume de vis şi aspiraţii.

Când eram tânăr, eram gata să mă îndrăgostesc de o fată, pe care nu o cunoşteam aproape deloc, numai pentru că se numea: SPERANŢA!

În plină tinereţe, la vremea studenţiei, aflat într-o vizită în Marea  Uniune Sovietică, etalonul binelui şi „target-ul” spre care eram „mânaţi” de politruci zeloşi, era să mă îndrăgostesc – fulger – de o delicată şi tânără domnişoară din Leningradul, pe blocurile căruia urmele războiului distrugător nu se şterseseră încă, numai pentru că era  o „nordică”, din altă lume – de necrezut – pentru poporul U.R.S.S. al acelor vremuri şi – fatalitate – o chema – aţi ghicit, desigur, Nadejda (Speranţa – la noi).

Noroc că a doua zi plecam spre casă! Fără a-i spune cu ce tren plecăm, din ce gară şi la ce oră, m-am trezit cu ea pe peron, venită să mă mai vadă şi să mă conducă la plecare. Tot distinsă, chiar frumoasă acum, cu o pălăriuţă cochetă, ce a stârnit invidia membrilor „delegaţiei”; mi-a dăruit o carte, spre amintire… I-am promis să-i scriu, poate să ne mai vedem – dar luat cu viaţa, am uitat-o!

În anii de facultate, o colegă – numită – tot Speranţa – „culegea” note mai mari decât merita – „pe bune” – de la profesorii care, visători, îşi puneau întrebarea: Există oare, cu adevărat, speranţa?

Părinţii mei, ca şi mulţi, mulţi alţii, au sperat „să vină americanii”; să ne scape de CIZMA ROŞIE! Au venit? Ba! Doar ei ne vânduseră, pe nimic (într-un fel, precum privatizările „dubioase” ale zilelor ce le trăim!)…

Şi acum, de au venit, când şi unde au vrut, n-au făcut-o decât pentru interesul lor, de a-şi spori potenţialul militar şi capacitatea de a domina, pe mai departe, o lume strâmbă şi neputincioasă în faţa averilor lor uriaşe cu cifre astronomice şi a unei înzestrări militare, pe măsură…

A fost speranţa anilor ’70-’80, precum că „dictatorul” se va trezi şi va înceta să mai flămânzească un întreg popor, să-l umilească şi să calce în picioare libertăţile fundamentale ale omului, într-o perioadă denumită „EPOCA DE AUR”!? Se spera – neortodox – până şi în dispariţia dictatorului bolnav, ca urmare a suferinţelor ce nu mai puteau fi ascunse; şi regii, se îmbolnăvesc şi mor, nu-i aşa?

A fost să fie decembrie ’89 şi speranţa a renăscut. Dar, ce deziluzii ne aşteptau”

S-au reinstalat la cârma ţării comuniştii şi securiştii; au apărut îmbogăţiţii tranziţiei - cei mai mulţi prin escrocarea băncilor, ale căror datorii au fost preluate de către …popor (fiecare dintre noi, plăteşte la datoria publică şi va mai plăti încă mulţi ani fraudele de la BANCOREX,  care au stat la baza averii de azi a celor din topul celor 350, sau 100 sau 10 potentaţi ai zilei! Ar mai fi: CARITAS, SAFI, FNI, băncile hărăzite a se falimenta, conform unui program bine orchestrat de cei care astăzi – vezi filmul românesc, de excepţie, „TICĂLOŞII” (care nu a fost lansat sau trimis peste hotare, pentru că deranjează enorm pe cei mai bogaţi şi mai puternici oameni ai zilei) se constituie în „oligarhii” – catalogate astfel de către simpaticul nostru preşedinte, obişnuit a vedea paiul din ochiul adversarului, reconvertite periodic în mafii – şi mafioţi ticăloşi… Vezi, dar, nu degeaba se vorbea despre „vechiul sistem ticăloşit”. Înlocuit, mă rog frumos, cu ce??. Dar, numai astfel se câştigă … ALEGERILE! Care bat la uşă…

*

*           *

                                                   „Cum mângâie dulce, alină uşor

                                                           Speranţa pe toţi muritorii!

                                                   Tristeţe, durere şi lacrimi, amor,

                                                           Azilul îşi află în sânu-i de dor

                                                   Şi pier, cum de-o boare pier norii…”

                                         (Mihai Eminescu, „Speranţa”, 1866)

Ca muritor, ce mă aflu, la rându-mi, am lăsat la urmă speranţa de viaţă; la orice popor, aceasta reprezintă principalul atribut al gradului de dezvoltare, civilizaţie, libertate şi bunăstare generalizată.

Acum 6-7 decenii, la 40-50 de ani începeai să îmbătrâneşti, sau chiar erai socotit bătrân; mai elegant spus – astăzi – ajuns la „vârsta a treia”… În ţările dezvoltate ale lumii contemporane, viaţa poate chiar să înceapă – cu adevărat – în cel de al şaselea deceniu, iar media speranţei de viaţă a săltat binişor peste 70 de ani!

Contribuie la acesta atât bunăstarea şi liniştea binevenită la bătrâneţe, modul în care se îmbină munca asiduă cu exploatarea la maximum a timpului liber – pentru refacerea forţelor – la care, se adaugă, şi nu în ultimul rând, succesele în medicină şi industriile  farmaceutice.

Un fost coleg de şcoală, de aceeaşi vârstă cu mine, care  s-a stabilit cu mult timp în urmă în Israel, dar nu-i uită pe românii de acasă îmi spunea, cu nonşalanţă: ”Dacă nu ai AIDS ori SIDA – cum îi spuneţi voi sau un cancer netratat la vreme, totul se rezolvă! Nimănui la noi, la orice vârstă, nu i se refuză asistenţa medicală de mare calitate şi totul pe baza sumelor cu care ai cotizat în întreaga viaţă activă, în cadrul societăţii!”.

Şi tot prietenul meu, adăuga: „La noi, în Israel este o vorbă: până la 70 de ani munceşti cu spor, iar după aceea… începi a trăi din : moşteniri…”. Cele ce-ţi vin, dar şi cele din care mai consumi şi pentru tine; urmaşii se aleg cu ceea ce rămâne, când îi părăseşti  - definitiv…”. Cum să nu crească speranţa de viaţă în atare condiţii?!

Privind aici, în clasă, în jurul meu, la „mâna de oameni” ce-au mai rămas, încerc să nu mă las pradă gândurilor negre, rău prevestitoare… Să nu mă grăbesc să pier, de-o boare, cum pier norii – vorba poetului neamului nostru, plecat nedrept de tânăr şi în plină forţă creatoare…

Suntem nevoiţi a trăi într-o lume a deznădejdilor, o lume blazată, apatică şi uneori imbecilizată, gata să cocoaţe azi pe socluri idoli – ca să aibă ce demola, nu peste multă vreme. O lume a minciunii, generalizate; o lume în care scara valorilor  s-a răsturnat iar piramidele îşi menţin cu greu echilibrul – cu vârful în jos; o lume nebună, nebună, nebună!

Extemporal nr. 3

Setea de dragoste; „a iubi - iubirea”

Motto : 

« Nu dispun de dragoste ca de

o rezervă; ea este, înainte de toate,

 un exerciţiu al inimii mele»

(Antoine de Saint Exupéri)

ând dragoste nu e, nimic nu mai este”, scria regretatul Marin Preda în romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, cu mulţi ani în urmă.

Consoarta Dumnealui, recunoscându-se în personajul Matilda, unul deloc pozitiv, a citit repede cele trei volume ale romanului, insistând asupra poveştii finale de dragoste cu Suzi, l-a aşteptat acasă pe temerarul autor şi i le-a aruncat în cap, de supărare… „Nenorocitule, pe ea ai iubit-o!”. Omul s-a dus la Mogoşoaia, la o locaţie, pentru odihnă şi creaţie a Uniunii Scriitorilor din România; s-a aşternut… la băutură şi – în noaptea ce a urmat – s-a stins, în condiţii suspecte, rămase neelucidate până în zilele noastre (sau, mai ştii, poate că n-au trecut cei 50 de ani, cât îi trebuie Conducătorului, pentru a se permite divulgarea secretelor ascunse cu mare grijă…).

„Tu eşti cel mai iubit dintre pământeni”  - mi-a declarat, la rându-i, ritos, consoarta mea, după lectura aceluiaşi roman şi după ce a reflectat, mai îndelung, la infidelităţile mele repetate, şi cărora, într-o carte anterioară a zilelor noastre am încercat – dar, neconvingător - a le găsi explicaţii, scuze, justificări palide…

Dar oare, ce poţi iubi? Poţi iubi: banii, o floare; o pasăre; un animal de companie; un tablou; o maşină sau chiar şi o motocicletă; o carte; o superbă creaţie muzicală; un sport anume… Sau, de ce nu, dând frâu liber pornirilor narcisiace, te poţi iubi şi admira pe tine, cu trupul tău, cu muşchii tăi, cu achiziţiile tale psihologice (mai rar, ultimile!).

Eu am iubit „IUBIREA”; şi prin aceasta, înţeleg, negreşit, „FEMEIA”! Din adolescenţă, pân’la bătrâneţe, în acest sens lipsind limitele bine sustenabile! Am încercat să-mi potolesc „SETEA DE DRAGOSTE”, o sete cumplită, de n-ai cum s-o potoleşti, la anii maturităţii şi a deplinei virilităţi…

Cred şi am crezut în „sufletele pereche”, la orice vârstă; dar, nu o dată, am căzut în capcanele SIMULĂRII şi ale simulantelor, mai ales, în scopuri nemărturisite – desigur! Nimeni nu e scutit de asta!

Cum frumos scrie Ileana Vulpescu[1] : „… Numai în copilărie omul spune tot ce gândeşte, fără nici o reţinere…” Mai târziu, ne contaminează perversităţile, minciunile, interesele şi egoismul, fără margini – omniprezente în existenţa de zi cu zi…

Şi tot potrivit spuselor doamnei Ileana Vulpescu: „între adulţi, oricare ar fi încrederea şi intimitatea, există zone în care nu comunică şi … zone de suspiciune…”. Oare, în devenirea noastră, „TIMPUL este un anestezic sau injecţie letală?...”

Lumea este şi rămâne „strâmbă, începând cu sufletul omului şi ajungând, chiar, la manifestări sociale…”.

Desigur, nu e bine să te căsătoreşti prea tânăr, fără un minimum de experienţă în viaţă, cu toate formele ei de exprimare. Ba chiar, ajungi uneori să te întrebi – desigur, fără rost – de ce am mai fi conceput urmaşii; doar pentru a ne complica existenţa sau, de ce nu, a o complica, mai târziu pe a lor??

Da: m-am căsătorit de tânăr şi fără nici o experienţă şi am eşuat, lamentabil; m-am recăsătorit, atât din dragoste, cât şi dintr-un cavalerism total anacronic, având la bază – negreşit – ambiţii personale, spiritul de frondă, egoismul şi… orgoliul nemăsurat. Deşi, nu s-a ajuns la o altă despărţire, copiii fiind o motivaţie deloc de neglijat, am tulburat vieţi, liniştea casei, speranţe, încrederea în viaţă – a altora şi chiar frustrări, cu rezultate, mult mai târziu vizibile…

Şi, aducătoare de rău şi de rele!

Nu realizam – atunci – că pentru copii, viitorii adolescenţi şi tineri, frustrările acelor ani generează, implicit, „excesul de generozitate, aptitudini empatice, de a participa, tot mai intens, la viaţa altora, de a naşte prietenii pasionale şi de a te face „luntre şi punte” spre a fi de un real folos, celorlalţi, din jurul tău…”

Şi vă rog, credeţi-mă: o spun din propria experienţă de viaţă…

Eu nu am revenit, niciodată, la prima dragoste, contrazicând un dicton celebru; de altfel, ceea ce mă caracterizează este că odată ce am tras o linie de final, nici măcar nu mă interesează vechea parteneră, chiar dacă ea se vedea „sufletul meu pereche”. Nu ştiu dacă este o calitate, sau un defect; dar rămâne o trăsătură de caracter, de neclintit…

Am avut trei iubiri – şi mă refer la cele reciproce, nu la cele cu „sens unic”; prima soţie, a doua soţie şi o pretendentă serioasă la „rangul” de următoarea soţie; dar, spre binele meu, n-a fost să fie! Altfel, viaţa ar fi luat alt curs…

Pe prima, am părăsit-o  - pentru că relaţia nu mai avea nici o şansă, pentru cea de a doua.

Pe cea de a doua, au încercat mai multe să mă determine să o părăsesc, cu promisiuni de rai, de lapte, unt şi miere – ce le-am descoperit, nu după  multă vreme, a fi mincinoase!

Am rămas, astfel, vreme de 40 de ani cu o femeie ce a fost nevasta mea – deşi n-a fost capabilă să-şi ţină – nici ea – promisiunile, de a-mi fi alături şi la bine, şi la rău; de a se dovedi o mamă bună şi apropiată de copiii noştri şi de a nu-i implica în furtunile ce ne-au zguduit traiul împreună… Negreşit, nici eu nu m-am priceput să-i capacitez energiile pozitive şi să fac mai multe, chiar şi numai pentru a o ajuta măcar să înţeleagă, unde greşea…

Aceeaşi memorabilă întrebare: Ce are cutare, X sau Y, mai mult decât mine? Pe cine iubeşti, mai mult?!

Scrie, draga  mea Ileana Vulpescu[2] : „Ruptura între tine şi oamenii din preajmă, începe cu nepăsarea, faţă de dânşii” (şi problemele lor – aş adăuga eu!); „… cea adevărată este însă când nu-ţi mai pasă ce cred ei despre tine!”.

Şi, într-un alt paragraf: „… un bătrân restaurator de obiecte de artă m-a învăţat ceva: un obiect de cristal spart se poate perfect lipi, dar când dai cu degetul pe buza lui, nu mai scoate sunetul pe care-l scoate numai cristalul întreg…”

Sau: din cioburi de ulcele, nu se mai fac alte ulcele!

Neuitatul meu tată, plecat atât de tânăr dintre noi, avea o vorbă, ce mi-o repeta la anii când abia îmi dădeau tuleiele mustăţii: „Tată, o femeie este ca o vioară, la care trebuie să înveţi a cânta!” Frumos, dar câţi jertfim timp pentru asta şi perseverenţa de a reuşi, cu adevărat, performanţa…

Citeam, în anii adolescenţei timpurii, pe ascuns, noaptea – sub pătură şi plapumă – „Cartea căsătoriei – cu totul despre sex” şi „Elevul Dima dintr’a şaptea” – ce urma lui „Cişmigiu et Company”. De-ale tinereţii valuri! Azi a năvălit peste suflete şi caractere, multe crude, încă neformate, sexul exacerbat şi producţiile pornografice, ce excită şi aprind imaginaţia, doar cu o simplă apăsare pe telecomanda televizorului ori prin accesarea acelui nemaipomenit INTERNET!

Făcând inutilă (ce păcat!) – lectura…

*

*           *

„Tu eşti prea sensibil – un inadaptat lumii ce te înconjoară; nici măcar nu ştii să te cerţi!”;

„Eşti prea generos şi delicat; ai fi în stare să dai şi haina de pe tine…”;

„Eşti risipitor, nu ţii la bani şi nu te gândeşti la ce ai putea face cu ei…”;

„Tu nu despici firul în patru, ci în 14 şi asta e imposibil de suportat”;

„Tu nu ştii să iei ce ţi se cuvine, nu domini şi mai bine cedezi, decât să-ţi înfrunţi, chiar şi când nu ai dreptate, un redutabil adversar!;

„Te-ai consumat prea mult şi prea repede, dintr-un altruism pe care puţini, sau puţine, îl merită şi preţuiesc… De aceea, „te-ai uscat” înainte de vreme…”;

„Ai fi în stare să te baţi cu cineva, pentru mine? Nu în vorbe, ci cu pumnii!...”;

„Eşti tipicar, exasperant şi greu de suportat – pentru că ai, aproape întotdeauna, dreptate!”

Sunt replici, sentinţe, declaraţii rostite cu voce ridicată, din partea tuturor acelora ce am crezut că mă iubesc; dar, mă înşelam, din nou şi din nou… Ba chiar şi violenţa fizică, nu lipsea din partea delicatelor partenere, mai impulsive şi mai lipsite de discernământ!

„Sexul slab” a rămas doar în poveştile Evului Mediu şi ale Don ’Quijotismului, demult perimat…

Azi femeile profită; ignoră pudicitatea pentru a face loc publicităţii, cu orice preţ; visează cu ochii deschişi, dar de fapt, îşi urmăresc – tenace – ţeluri ascunse, adaptând strategiile şi tacticile, la „target – ul” ce şi l-au impus…

Şi zău, credeţi-mă: cunosc lumea femeilor! Nu fac parte dintre cei ce repetă că „strugurii sunt prea acri!..”

Relaţia mea cu cea de a treia iubire, a debutat nevinovat şi copilăreşte din partea mea, în condiţiile unor necazuri profesionale – ce nu mi se datorau şi în absenţa, tot mai îndelungată, de acasă, a tovarăşei mele de viaţă, călătoare peste mări şi ţări. Spre binele familiei – spunea ea…

Este greu să fii şi mamă şi tată, în acelaşi timp, pentru două adolescente în devenire, ce simţeau – tot mai apăsător – lipsa MAMEI!!

Şi nu e deloc uşor să rezişti unei tinere frumoase, deştepte, cu o voinţă remarcabilă de a câştiga lupta, pentru că „Inima are raţiuni, pe care raţiunea nu le cunoaşte” (Jacques Prevert).

Diferenţa mare de vârstă, dintre parteneri, pentru acele vremuri: un act antisocial şi împotriva naturii, eroda – pe nesimţite, dar cu succes, orice încercare de a o trece cu vederea. Vecinii se scandalizau, cei apropiaţi – în casele cărora lucrurile mergeau, poate şi mai prost – mă condamnau; partidul veghea!

Erau preţuite mai mult: minciuna, făţărnicia, priceperea de „a ţine capacul pe oala, în clocot”, ascunzişurile şi bârfa, întemeiate pe un puritanism, fără acoperire şi anacronic, deopotrivă… Ce urma? Firesc – despărţirea, mai devreme sau mai târziu, pentru salvarea familiei, a copiilor, a moralei socialiste…

Despărţire – ce oricum venea, când solicitantele, în rol principal, vedeau că nu au şanse de izbândă! Sunt multe „lucruri”, regretate azi, când şi retrăirea unor clipe de fericire, naşte doar amărăciune… Să visăm, mereu, la viaţa de apoi?

În fine, credinţa mea că poţi avea şi două iubite, dar şi două familii – deodată – s-a dovedit a fi o utopie; ca „un vis de tinereţe, printre anii trecători…” Azi, îl receptez ca pe un vis urât, în care mai bine nu mă încredeam…

Am intitulat această scurtă „disertaţie”: „a iubi - iubirea”, ca rezultat al „setei neîncetate de dragoste”.

O pot spune, astăzi, la anii mei, cu toată convingerea: de cele mai multe ori „iubim – iubirea”, încercăm a ne domoli cumplita „sete de dragoste”, cea pe care, de nu reuşim să o domolim – dacă nu chiar, satisface – ne golim, pe nesimţite – existenţa!

Ajungem să fim nişte „suflete moarte”; nu învăţăm să descoperim şi să înţelegem, însuşindu-ne universul partenerului de dragoste (orice relaţie, aprofundată şi de durată, cu sentimente adevărate, este o formidabilă experienţă şi o sursă inepuizabilă de inspiraţie, creatoare); nu învăţăm a trăi şi preţui, cum se cuvine, clipa, pe care sigur – o ratăm; fără cale de întoarcere…

De multe ori, nu iubim pe un „EL” sau o „EA”, ci – în egoismul nostru structural – ne potolim – măcar, pentru o vreme – SETEA DE DRAGOSTE, nevoia de iubire!

Este sublim şi totodată un extraordinar noroc, pe care nu mulţi îl au sortit, să se împerecheze şi sufletele partenerilor în iubire…

A rămâne cu cineva, pentru totdeauna, şi la bine şi la rău, „până ce moartea ne va despărţi”, înlocuind atunci un cuplu, o FORŢĂ, cu numai: amintiri, regrete şi căinţă – lipsite de forţa vie, fără de care greutăţile vieţii devin insurmontabile, este o fericire, ce nu e dată tuturor muritorilor acestei lumi…

Într-o lume dominată de dictatură, în anii ’50, marele actor Grigore Vasiliu Birlic, a îndrăznit să-şi ia de nevastă o tânără şi frumoasă studentă la Teatru, care  - neîndoielnic îl iubea, pentru calităţile lui eminente – călcând astfel „în picioare”, perceptele „moralei proletare”…

L-au chemat la Partid, au vrut să-l judece, să-l facă să renunţe… Maestrul Birlic le-a răspuns, cu inegalabilul său farmec de personaj de comedie umană: „Dragilor, n-am ce face, la fel cum… nu mai am ce-i face, cum gândiţi Domniile Voastre, aici de faţă! Dar, zău, credeţi-mă: Ea mă inspiră; îmi redă tinereţea şi aşa – mă mai vedeţi, pe scenă!...” S-a râs, s-a acceptat, s-a „iertat” păcatul. Aferim, scumpe maestre Grigore Vasiliu – Birlic, o glorie a teatrului românesc de acum 50-60 de ani. Azi, aşa ceva, vi se pare  o aberaţie, nu-i aşa? Doar „am câştigat” şi dreptul de a iubi, neîngrădit, iubirea!

Profitaţi, stimaţi concetăţeni, până ce „somnul raţiunii” va deştepta, din nou, monştrii, alungându-ne vise şi iubiri; pentru că istoria şi evoluţia în societate se repetă, devenind – deseori – involuţie…

*

*           *

Nu iubesc petrecerile; de niciodată! Dar, vedeţi, m-am visat la o astfel de „reuniune” mondenă. Bineînţeles, era… tot un vis!

La fel ca în anii de tinereţe, când eram obligat să merg la o „sindrofie” şi când, profitând de lipsa de atenţie a celor ce mă înconjurau, „fugeam” şi mă retrăgeam într-un loc mai liniştit, de regulă lângă o bibliotecă, pe care nu mă puteam opri să o „cercetez”, ba chiar să răsfoiesc câteva cărţi ce mă atrăgeau mai mult, am fugit şi acuma de mulţimea gălăgioasă.

Plecasem, astfel, de lângă o duduie, cu ochi limpezi, cu o privire caldă, ce radia bunătate şi o disponibilitate pentru înţelegere, greu de egalat, care mă fascinase cu răbdarea ce o dovedise în a-mi suporta vecinătatea de om ursuz şi bolnav de singurătate; poate tocmai spre a mă desprinde din mrejele ce – chiar şi, involuntar – mi se întindeau…

A venit însă după mine, în camera ce adăpostea o bibliotecă, unde-mi regăsisem echilibrul de singuratec, speriat de lumea din jur şi veselia – uneori deşănţată – pe care aceasta o etala. Ca la… petreceri! M-a privit cu aceeaşi blândeţe şi m-a întrebat „de ce am fugit de veselia comesenilor din sufrageria apartamentului?” Mi-a spus: „Regret, sincer, că nu-ţi pot promite mai mult, aici şi astăzi; dar eu sunt o femeie măritată, am şi doi copii şi – chiar dacă ar părea că mă distrez dincolo, tânjesc tot după linişte şi singurătate! Ce să-ţi ofer? Înţelegere, vorbe calde de încurajare şi – poate – o posibilă viitoare prietenie, supusă constrângerilor conjugale… de care nu mă pot elibera?!”.

I-am răspuns, topindu-mi fascinat privirea în adâncurile de nedescris ale privirii ei, că mi-aş fi dorit… chiar şi numai atâta!.. N-am apucat să-i aud răspunsul; o „sonerie” de… mobil a sunat, nemilos de repede şi a întrerupt un vis frumos, ce a pierit, „cum de-o boare, norii pier…”

Am aflat, astfel, că nici la vârsta părului nins de vremuri, setea de dragoste nu moare; că nevoia de a simţi, din nou, iubirea, nu ne iartă nici atunci când puterile şi forţele „materiale”, ale fizicului, pălesc… Dar sufletul omului, rămâne tot tânăr, cu năravul de a iubi, iarăşi şi iarăşi, iubirea…

Extemporal nr. 4

O nouă generaţie de sacrificiu?

 Epoca „de aur” – cu cele bune şi cele rele

a,  suntem negreşit o nouă „generaţie de sacrificiu”; pe care, cei ce credeam că ne vor îmbrăţişa şi sprijini să ne ridicăm, fac experimente revoltătoare şi ne cotropesc – în numele unei noi orânduiri sociale, distrugând, furând sau înstrăinând avuţia naţională, rezultatele trudei seculare a unui popor bun, cuminte, răbdător peste poate şi mai ales – uşor de manipulat!

Am trăit anii variantei autohtone a unui stalinism, de care unii dintre conducătorii noştri nu s-au „eliberat” nici astăzi. Despre aceşti ani, cu ororile lor, am vorbit în altă scriere…

Vreau să mă opresc asupra EPOCII DE AUR, o „epocă” ce a durat 25 de ani – între 1965 şi 1989. Când „geniul Carpaţilor”, „eroul naţiunii”, „cel mai iubit dintre conducători” a cârmuit ţara: mult iubitul şi stimatul Nicolae Ceauşescu; de profesie – cizmar prost  şi de vocaţie – mult aşteptatul conducător!

Cel care a reuşit pe mulţi, chiar foarte mulţi să-i facă a vedea, în cel din fruntea ţării, un „despot luminat”, „tătucul de care nu ne putem lipsi”, „marele cârmaci - fără de care nu se poate trăi în România”.

Înclinaţia, fatidică şi profund dăunătoare, ce nu s-a consumat nici în cele aproape două decenii  „de după”, de libertate şi tranziţie la o nouă ordine şi orânduire socială…

Şi care – aduce, uluitor de repede, în fruntea ţării, aventurieri şi însetaţi de putere, care nu vor să mai dea socoteală – nimănui! Tipic pentru un popor credul, debusolat şi resemnat – care a început a preţui „circul” mai mult decât pâinea muncită şi traiul – cu mai puţine griji cotidiene…

Marele „conducător – cizmar” nu a făcut, totuşi, numai rele! A  „pus  biciul” pe cei, veşnic schimbaţi, rotiţi în funcţii înalte, de nu mai ştiau nici ei la ce sunt buni; bătrânul Maurer îl consilia pe marele cizmar chiar în acest fel: „Pune biciul pe ei, Nicule! Altfel, nu rezolvi nimic, nimic în ţara aceasta”. El – care a fost un personaj alogen, „baron” pe viaţă, cu privilegii ce nu i-au fost retrase niciodată pentru că „tovarăşii chinezi” nu conteneau a întreba: „Ce mai face tovarăşul Maurer, bunul nostru prieten?”. Iar, vecinii de la Răsărit, le ţineau isonul! Aşa le convenea.

Sub „biciul” conducătorului, s-au ridicat cartiere şi oraşe noi, s-au realizat linii de metrou, au fost fertilizate nisipurile Olteniei, s-a „clădit” transfăgărăşanul, s-au ridicat baraje, au intrat în funcţiune noi uzine electrice, fabrici şi chiar un fel de supermarket - uri (anii 1968 – 1970).

Se muncea din răsputeri şi cu elan patriotic, nimeni nu cerea week-end-uri şi zile libere, toţi erau supuşi şi controlaţi de Partid – acel uriaş unic partid conducător, cu peste 4 milioane de membri activi! Din trupurile lor, se alcătuiau pe stadioane şi în pieţe, uriaşe portrete ale Conducătorului şi consoartei sale, alături de lozinci ori sloganuri mobilizatoare (de altfel, nu descoperise singur asta: un înaintaş, Carol al II lea, regele României, de tristă amintire, chema străjerimea  ţării, la acţiuni similare…).

Da: s-au realizat multe şi s-a trăit bine la noi, până în preajma lui 1977; totul s-a dat peste cap, după ce Cultul personalităţii, febra demolărilor, persecuţiile după fuga generalului Pacepa, vinovat pentru divulgarea unor mari secrete şi reţele de informatori, din afară, i-au adus conducătorului (şi consoartei dumisale ADI) puteri discreţio-nare de necrezut, dreptul de a vorbi şi hotărî de unul singur, necontrolat, sprijinit de un Parlament de marionete, denumit pompos: „Marea Adunare Naţională” şi apărat de o Securitate de temut, poate cea mai bună şi mai eficace din Europa (lucru care astăzi se uită, cu o condamnabilă uşurinţă…).

Primăvara de la Praga, din 1968 şi sângeroasa represiune ce a urmat i-au permis Conducătorului să se distanţeze de Moscova, să devină un mare patriot, salvatorul naţiunii noastre, simbol al luptei pentru independenţă şi neatârnare. A înşelat până şi SUA şi Marea Britanie, unde a fost primit şi tratat cu cele mai înalte onoruri, ba s-a ales şi cu decoraţii, titluri academice şi cadouri nemeritate…

La început, oamenii trăiau bine: fiecare trebuia, era obligat chiar să muncească şi se găsea de lucru. Aveai o locuinţă decentă – chiar dacă nu erai proprietar; mergeai în concedii la munte şi la mare, fără a flămânzi după aceea; era o egalitate de neuitat, chiar şi cei din Conducerea Superioară fiind urmăriţi, controlaţi şi stresaţi zilnic cu sloganul: „Comuniştii nu au drepturi discreţionare, ba chiar nici un fel de drepturi ci numai datorii!”. Totul era centralizat – la limită; până şi un autoturism, din producţia indigenă, se cumpăra numai cu aprobare, obţinută de la ministrul de resort. Dar, pe atunci nimeni nu murea de foame, nimeni nu era condamnat politic, transformându-se delictele politice în delicte penale ori de drept comun, la care procurorii de atunci – unii, şi azi la posturi – se specializau în a le „fabrica”. Şcoala, de toate gradele, mergea, nu era „submediocră” – cum este deseori  considerată, de către unii dintre conducători, astăzi. Şi mai cu seamă, foarte puţini copii sau tineri rămâneau înafara ei!

Îţi doreai atunci să ajungi la pensie; pe lângă un trai decent, aveai şi dreptul la un paşaport pentru excursii şi vizite, oriunde în lume; statul nu suferea dacă unii dintre aceştia, uitau să se mai întoarcă, deci nu trebuia să le mai dea pensie. Cei mai tineri – nu se bucurau însă de asemenea facilităţi, şi, Doamne, ce se mai muncea, fără crâcneală! Şi fără a cere recompense şi drepturi, în schimb… Ca în zilele noastre!

Totul a ţinut până ce, speculându-se megalomania şi paranoia Marelui Conducător, s-a purces la regimul de exterminare a populaţiei prin foame, frig, teroare. Ceauşescu a fost convins să rupă relaţia cu Fondul Monetar Internaţional, ba – mai mult – să accelereze, bezmetic, plata datoriei externe. Fără a i se dezvălui că, de fapt, FMI nu te mai împrumută dacă îţi achitai toate datoriile, Ceauşescu a fost chiar convins să ceară poporului să strângă, în continuare, cureaua, să accepte înfometarea şi frigul tot mai mare, pentru a ajunge să ne creăm o rezervă, ca… să împrumutăm noi FMI; ceea ce era evident o aberaţie! Înţelegerile secrete de la Malta, mişcările din ţările vecine, dispariţia zidului Berlinului, ce a marcat încetarea „războiului rece” VEST – EST, ostilitatea tot mai evidentă a Moscovei, începuseră să clatine „tronul” Cizmarului ajuns Împărat. „Agenturili streine” – cum le numea agramatul Conducător, lucrau intens şi aveau, deja, scenarii puse bine la punct pentru ceea ce avea să fie botezată „Revoluţia română din Decembrie”, soldată cu mii de morţi şi răniţi, unii schilodiţi pentru tot restul vieţii lor şi cu procesul mascaradă de la Târgovişte, urmat de execuţia celor doi soţi, dictatori. Dispariţia violentă, laolaltă, a acestui cuplu de dictatori, face ca azi, nevestele celor ajunşi – vremelnic – la putere, să ducă o viaţă, fără pretenţii de reuşite în politică şi să-şi consume, timpul liber şi energiile în conducerea, doar,  a unor fundaţii cu scop umanitar! Al căror număr nu-l mai ştie nimeni…

De fapt, pe cei doi Ceauşeşti i-a trădat, neîndoielnic, securitatea română, susţinută necondiţionat de activiştii din diversele eşaloane ale „partidului unic şi conducător”, care acumulaseră mari averi, cele mai multe „pitite” în ţară, sau chiar şi peste hotare, şi de care nu puteau profita aici în ţară, nici ei şi nici urmaşii lor…

Şi – se cunoaşte – „le-a mers”! Dar dacă ar trebui să răspundă – mulţi, foarte mulţi – astăzi ar trebui să fie cei ce înscenaseră revolta şi manipulaseră pe cei de bună credinţă, pentru ca să-şi salveze ei pielea – şi Doamne, ce frică le era de un Ceauşescu, încă în viaţă! – şi să pună mâna ei pe o putere la care jinduiau, de mult…

Avem răbdare: peste 50 de ani se va afla ADEVĂRUL, nu-i aşa??

Ce a urmat reprezintă, în opinia mea, o adevărată tragedie. Scara valorilor s-a răsturnat DEFINITIV! S-a născut o polarizare socială incredibilă, cu uriaşe averi la un pol – pentru foarte puţini – şi o sărăcie generalizată  - la polul opus, pentru milioane de concetăţeni, majoritatea vârstnici, fără nici o şansă de mai bine (dublarea unei pensii, aflate sub medie, astăzi, nu va acoperi nici creşterile la costurile întreţinerii şi specula – de tip mafiot – cu medicamentele…). Se etalează averi, greu de justificat; tineri de bani gata, scăpaţi total din mână, şi care dispreţuiesc munca, sfidează pe cei bătrâni şi săraci, învaţă asiduu cum să fure, sub ochii indulgenţi ai puternicilor zilei. Nu mai există principii morale şi bunăcuviinţă  - decât la puţini (doar cu excepţia celor din mediul rural, unde acestea încă mai funcţionează). Se cultivă: obrăznicia, scandalul, moravurile uşoare; apar – chiar şi în şcoală – drogurile! Bogaţii apăruţi peste noapte îşi apără astăzi proprietăţile  chiar cu puşca; accesul în palatele lor private este interzis şi stăpânii păziţi de bodyguarzi – bine plătiţi! În media, a proliferat corupţia şi se fac chiar şi aici averi, ce nu pot fi „explicate”; în culmea ironiei, se înfiinţează o „Agenţie Naţională de Integritate” (evident, cu ţintă economico - financiară) sortită însă – din start – unui eşec lamentabil… Procesele în instanţe se derulează, cu anii; pedepsele vin doar pentru sărmanii ce fură, te miri ce, de foame!  Principiile morale de peste secole s-au prăbuşit; şcoala, mai ales cea de nivel superior – lasă pe dinafară tot mai mulţi tineri. Se alege drumul pribegiei, în ţările unde forţa de muncă, provenită din România, este plătită mult mai puţin decât solicită… băştinaşii; dar, guvernanţii îşi freacă mâinile de bucurie şi contabilizează banii aduşi în ţară de cei ce-şi vând „puterile şi anii tinereţii”, în contul avuţiei naţionale, ca şi cum ar fi contribuit cu ceva, la aceasta cei ce ne guvernează…

Se privatizează – cel mai adesea, spre a fi demolate, demontate şi vândute apoi drept fier vechi, tradiţionale platforme industriale, păcălind noii şomeri cu acele „salarii compensatorii”, ce se duc repede câtă vreme devin unica sursă de existenţă.

Se înstrăinează „într-o veselie” industrii strategice de interes naţional, dispare treptat, dar în ritm accelerat, „vestita” clasă muncitoare! Se fură până şi dalele de pe marginea canalelor de irigaţii, moştenite de pe timpurile Epocii de Aur şi se desăvârşeşte deşertificarea  mănoaselor ogoare, de odinioară, ale ţării.

Schimbările climatice grăbesc colapsul; oare greşea fiul cel mic al dictatorilor când spunea: „Voi nu veţi fi în stare nici, măcar, să zugrăviţi, ce a ridicat taică-meu în cei 25 de ani”…

„Sistemul ticăloşit” nu poate fi înfrânt, corupţia nu e numai la nivel înalt, ci s-a generalizat, a proliferat şi s-a întins precum râia, pe un om, înainte sănătos. Pe sticla micilor ecrane, seară de seară, se organizează „şezători”, botezate „talk–show-uri”, ce se acoperă, nu o dată, de un ridicol fără margini. Asculţi – şi nu prea înţelegi! Asculţi – şi nu te „luminezi”, ba dimpotrivă – devii apatic şi suspicios. Răsar, precum ciupercile după o ploaie adevărată de vară, tot felul de indivizi, botezaţi „analişti politici”, de imbecilitatea, tupeul, nesimţirea şi impostura cărora, te cutremuri, apuci telecomanda, schimbi postul, şi vrei să-i uiţi cât mai repede! Dar ei perseverează, se cred, chiar, de neînlocuit! Iartă-i, Doamne! Luptele politice interne, ce le pot uşor asemui luptelor între „cocoşi special dresaţi”, îşi pun amprenta pe existenţa noastră de azi şi de mâine, ne spulberă orice speranţă…

Cei 20 de ani de tranziţie, preconizaţi de Silviu Brucan (alias, Saul Bruckner) vor deveni – un secol!

Într-o genială inspiraţie, de moment, actualul locatar din Dealul Cotrocenilor, anunţa „mari adunări populare”, în Piaţa Universităţii din Bucureşti, unde – poate, după o inspiraţie cubaneză de origine castristă – să transmită „maselor” – la care „se întoarce”, mereu – ce merge şi ce nu merge în ţara asta! –

Da, dar de unde răbdarea cubanezilor, care s-au născut, au crescut şi trăiesc  cu „Il leader, maximo!” în conştiinţa cu adevărat colectivă?

Am fost, negreşit, o generaţie de sacrificiu, copiii noştri sunt o nouă generaţie de sacrificiu; nepoţii noştri – vor deveni viitoarea generaţie de sacrificiu. Poate sunt excesiv de pesimist, dar nu văd nici o ieşire din această mascaradă botezată „TRANZIŢIE!” . Să dea Dumnezeu să greşesc eu!

Extemporal nr. 5

Un joc de poker

„Copiii sunt nişte MIZERII,

dar sunt mizerii din carnea noastră…”

(Constantin Noica)

mi place poker-ul; l-am învăţat din copilărie, dar aproape… l-am uitat la maturitate! Nu jucam pe bani, ci pe … grăunţe, boabe de fasole, nasturi în loc de fise, bănuţi din tinichea – fără de valoare…

Aş fi putut să-l trec „pe post de hobby”; dar – nu făcea bună impresie! Aş fi putut apela calculatorul – dar nu are acelaşi farmec, ca atunci când filezi – la infinit şi spre exasperarea partenerilor – cărţile ce le primeşti, în schimbul celor decartate. De obicei – pierdeam; norocul rareori m-a nimerit; nu aveam nici bani de pierdut, nici nesăbuinţa celor ce transformă un joc, într-un periculos viciu. Cu trecerea anilor, partenerii ce-i agream au trecut „dincolo” ori s-au pribegit ori ne-am înstrăinat – cum se întâmplă, oricui, în viaţa ce poate fi şi EA privită drept… un joc de poker!

Nu jucam „la cacialma”; asta se învaţă pe vapor sau în tripourile, cu multiple servicii vizitate de clienţi – uneori, persoane de vază! Dar, nimic nu mă opreşte să.. visez!

Voi povesti un astfel de vis, inspirat – în subconştient – din plăcerea de a juca o dată acest joc de cărţi.

*

*        *

Se jucase o lungă partidă de poker; parteneri: o femeie şi trei bărbaţi (am uitat să vă spun că poker-ul se joacă „în patru”; detest jocul cu „mână moartă”!). Se terminaseră şi „tururile” de onoare, câştigurile se transformaseră în pierderi – dar parcă: tot am mai fi vrut ceva; acolo, la masa de joc şi în acea noapte lungă de iarnă grea!

S-a „născut” o idee: Fiecare dintre partenerii de joc să spună o poveste adevărată, din viaţa proprie şi să câştige cel sau cea, care va culege sufragiile cele mai numeroase!

Cum era şi politicos, în spiritul fair-play-ului ce ne caracteriza – încă – a vorbit, pentru început, Doamna – cum o voi numi în aceste puţine rânduri!

*

*        *

Eu, dragii mei, a grăit Doamna, m-am măritat de tânără, cu directorul meu, mult mai în vârstă, atrasă şi de calităţile lui, dar şi de banii şi situaţia lui – incomparabilă cu a mea, o fată săracă, ce nu oferea decât tinereţea ei…

Ne-a dăruit Dumnezeu doi băieţi frumoşi, pentru care el putea trece, însă, drept … bunicul!

A plecat pe cealaltă lume el, eu rămânând o văduvă tânără, dar fără motive a fi … veselă. Erau atunci alte vremuri, cu numeroase constrângeri, bârfa omniprezentă, morala proletară…

Astăzi, deşi nu am ieşit încă la pensie, nu mi-aş găsi un partener de viaţă decât de la  septuagenar, în sus! M-am consacrat celor doi băieţi, care creşteau frumos, se arătau a fi deştepţi – ca tatăl lor  - învăţau mult şi promiteau – mult! Cel mai mare a reuşit în viaţă, a „prins” o bursă în străinătate, şi de atunci nu-i mai aud decât vocea, la telefon; şi nici asta – prea des…

Cel mai mic, a avut un mare eşec în dragoste, din acelea când ni se pare că lumea se sfârşeşte; a făcut o depresie, nu a mai continuat studiile, a lucrat sporadic şi pe bani puţini, sfârşind prin a ajunge… pensionat medical, acum câţiva ani în urmă şi – evident  - în grija şi întreţinerea mea…

Am încercat să apelez la ajutor medical calificat; l-am internat într-o clinică de specialitate, dar am fost profund dezamăgită: îl injectau – excesiv de mult – pentru a-l menţine  într-o aparentă stare de linişte, fără coşmaruri şi accese de furie, în decursul cărora nu se mai putea controla, aproape deloc!

L-am readus acasă; îl îngrijesc eu şi nu pot accepta ideea de a-l vedea transformat într-o „legumă” sau o jucărie”, definitiv stricată, pe care nimeni n-o mai doreşte! Sunt nevoită să-i dizolv „drogurile” – denumite „medicamente” – în felurile de mâncare, pentru că … el refuză să le mai ia. În „lumea” în care trăieşte el, noi suntem nebunii, deşi nimeni nu-l tratează „de nebun”, pe el. De nu le ia, (mai ales la primele semne ale unei noi „crize” – ce urmează perioadelor de „relaxare”) nu mai suportă nimic şi pe nimeni în jur, devine violent, are grave tulburări de comportament, sparge şi strică prin casă, ba chiar… loveşte, fără reţinere, suferind de o „ciclotemie” cronică!.

L-am întrebat, într-un moment de calm – cel puţin aparent – de unde această pornire de a distruge „ceva din casă”, mai cu seamă că sunt lucruri la dobândirea cărora el nu a contribuit, şi care – într-un final – îi vor reveni… Răspunsul a fost halucinant: „Cineva dintre cei care mă înţeleg (?!) m-a învăţat că „te descarci” spărgând ceva din casă, mai cu seamă lucruri la care, cel pe care doreşti a te răzbuna, ţine mai mult… Tu te eliberezi, dar pe el în aduci în pragul… infarctului!”

Halal „amici”; dar, oare, nu se spune: „Cine se aseamănă, se adună; mai ales, la rele!” Să-i ierte Dumnezeu, de se mai poate!

Cum, tot aşa, n-am reuşit să-l fac a înţelege că aşa zişii „prieteni sau prietene”, ce îl ascultă cu o falsă compasiune, se bucură de răul lui, în sinea lor… 

 Un suflet golit, pe moment, de toleranţă şi respect, un „autor” de replici, de neuitat, ce rănesc pentru vecie… După ce trece „furtuna”, redevine docil, tolerant, cooperant…

M-am sfătuit cu o cunoştinţă, mai în vârstă, a cărei soţie fusese în tinereţe, colegă de institut cu mine. M-a înţeles; pentru că – la rându-i – trăise experienţe asemănătoare, chiar la el – printre cei mai apropiaţi. Am crezut că pot să mi-l apropii; i-am telefonat, de câteva ori; odată, mi-a spus: „Şi ce-ai vrea: Să plângem unul pe umărul celuilalt?!” Eu aş fi vrut, chiar şi numai atâta; dar, am renunţat, pentru că sunt, încă, mândră şi pot să-mi duc şi singură „Crucea mea” cea grea!

*

*        *

 Un al doilea partener de joc – de data aceasta un bărbat între două vârste, ne-a depănat „povestea” lui… Care reprezenta, un alt fel de eşec în viaţă!

Greşise, aproape în copilărie, cu prima nevastă, aproape o minoră… Repetase, tot din dragoste şi atracţie sexuală, experienţa cu cea de a doua, ce s-a dovedit a fi geloasă, orgolioasă şi … cel mai rău, foarte certăreaţă; ori el, nici măcar nu ştia să se certe! Având copii, pe care şi-i dorise, şi-i iubea, nu s-a ’ndurat, deşi gonit de acasă, să plece – după alta, definitiv… Dar, a încercat şi alte „experienţe”, unele pornind de la reale sentimente, altele din pură necesitate de evadare, de descărcare psihică… Mărturisea că nu a avut noroc cu femeile; „n-am avut mână bună la ele”, ne spunea… Încetase a mai crede în existenţa „sufletelor pereche”. Timpul erodează, ucide dragostea, transformă sentimente; „când nu mai iubeşti acasă, tot ce găseşti acolo, când revii, pute… a urină de cal” – scria Marin Preda.

Partenerele, ce s-au perindat, nu urmăreau decât să-l despartă de soţie, să-l îndepărteze de copii şi – cel mai grav – să-i pornească pe aceştia împotriva lui; ba chiar să-l alunge iarăşi, să-l vrea plecat de acasă, nebănuind ce privaţiuni le-ar fi aşteptat; tinereţea este… vindicativă!!

În primii ani, munca l-a ajutat să treacă prin cele mai grele situaţii; să-şi vindece – cel puţin în parte – rănile sufleteşti, ori sechelele acestora. Nu totdeauna, cu succesul scontat!

În anii începutului de bătrâneţe, starea sănătăţii, vârsta şi renunţările tot mai dese, l-au îndepărtat -  definitiv - de credinţa într-o parteneră de viaţă aşa cum – poate – ar fi meritat! Au rămas amintirile, din care chiar şi clipele de iluzorie fericire se retrăiesc …cu amărăciune!

Munceşte şi astăzi, şi o va face cât îl vor mai ţine puterile; dar, liniştea sufletească, mulţumirea sufletească nu pot fi suplinite numai de către succesele profesionale, ori satisfacţia de a realiza, încă, ceva! Nici el, nu juca „la cacialma”, fiind lipsit de tupeul şi nesimţirea celor ce practică acest „sport” – chiar şi în alte domenii ale diversităţii de palete ale fenomenului, denumit VIAŢĂ!

*

*        *

Lăsând-mă pe mine, cel din urmă, s-a pornit să vorbească cel de al treilea. Nici el nu părea, prea vesel, din nefericire.. A fost o seară tristă.

Mie – copiii ce i-am crescut, ajutat şi îngrijit, chiar mult dincolo de vârsta maturităţii, mi-au pricinuit mari necazuri, multe din ele – pe care, cu siguranţă, ei le-au uitat!

Am tot doi băieţi, foarte mult apropiaţi de vârstă. Unul, mai studios, mai ambiţios şi energic, a avut şi are realizări frumoase. Este un perfecţionist, este un bun profesionist – dar, în egoismul ce-l domină, în egocentrismul ce-l macină, nu a fost în stare să facă pe nimeni să vrea a-i fi partener de viaţă, şi la bine – şi la rău!

Este risipitor, dezordonat, nechibzuit şi a tocat, destul de repede, o mică avere moştenită, cu care putea să îşi schimbe în bine viaţa… Ce mai contează că au succedat noi deziluzii, eşecuri şi numeroase depresii?!

Cel de al doilea, foarte comod, gata oricând la odihnă, somn şi … prelungite vacanţe, cu greu se va adapta exigenţei vremurilor ce au venit, în care munca începe a nu mai avea limitele de altădată şi a început a se  muri, chiar şi din surmenaj, peste suportabilitate… În schimb, este ordonat şi săritor, la nevoile altora!

Trăsăturile de caracter nu se mai pot schimba. Soluţia de a-ţi găsi partenere, chiar şi prin „furtul” acestora de la prietenul sau chiar fratele bun nu-i face cinste nimănui şi lasă răni ce nu se vor închide …

Există, desigur, sunt convins, şi steaua lui norocoasă, chiar dacă nu s-a aprins, încă; dar numai ursitoarele ştiu ce i-au ursit, la naştere!

Şi unul, şi celălalt îşi caută – şi găsesc – tot felul de scuze pentru tot ce nu e cum se cuvine! O analiză lucidă şi nepărtinitoare, mai multă toleranţă şi răbdare, ar putea face să se apropie sufletele lor mult încercate, iar unirea lor le-ar întări în lupta cu încercările grele de viaţă…

Şi nu în ultimul rând, mi-ar reda, la rându-mi, încrederea şi puterea  de a mai trăi încă, fără a aştepta recunoştinţă şi dragoste adevărată, pentru asta fiind … prea târziu!

*

*        *

Se făcuse târziu, în noapte; simţeam cu toţii oboseala de peste zi… venise şi rândul meu… Ce-am făcut? Ca la poker, la potul cel mare, la care nu ai cu ce concura, am spus, senin: „Eu decartez!”

Fără a nu promite însă, că într-o scriere ce se va numi, poate, „Gemini – trei generaţii” – şi pe care mi-am propus să nu o ratez, voi spune poveşti adevărate, ce nu puteau însă încape în acele mici istorioare, povestite, ad-hoc, la o partidă de cărţi de joc…

Dar, cum nu le puteam rămâne dator, fără nici  o vorbă de la mine, le-am spus o scurtă istorioară, auzită de la altul:

„… Un tată, supărat pe faptele şi vorbele nesăbuite ale fiului său, a decis să bată câte un cui, în tocul de lemn al uşii, pentru fiecare dintre acestea, sau – cel mai adesea – pentru cele care l-au durut, cel mai mult…

Când s-a umplut tocul de cuie, de nu mai găseai loc să baţi un altul, l-a chemat pe flăcău, i le-a arătat şi l-a dumirit în ce privea rostul lor!

Ruşinat peste poate, fără a simula regretele, acesta a promis să-şi îndrepte greşelile şi să-şi strunească vorbele rele şi necugetate… A cerut  în schimb ca, pentru fiecare faptă sau vorbă bună, ce mergea drept la inima părintelui necăjit, să fie scos câte unul dintre acele cuie.

Când, peste o vreme – nu ştiu exact de câtă vreme a fost nevoie pentru asta – n-a mai rămas în tocul de lemn al uşii nici un cui, l-a văzut pe tatăl său tot supărat, cu lacrimi în colţul ochilor, pe care se străduia a le ascunde. „De ce oare mai eşti trist şi vrei să plângi, tată?” a întrebat feciorul. „Doar nu a mai rămas nici un cui înfipt acolo?!”

„Da, dragul meu – a răspuns tatăl. Într-adevăr, cuiele nu mai sunt acolo, dar SEMNELE lăsate de ele au rămas şi nimeni nu le poate şterge…”

„Cel mult, să ne ferim de a avea de ce să batem iarăşi un cui nou!”

Şi, ca să închei, vă voi spune o altă povestioară, de provenienţă orientală: „O mamă este chinuită, peste poate, de fiul său. Nu peste multă vreme, nemairezistând, ea pleacă la cele veşnice… Pentru a fi sigur că a murit, feciorul îi scoate… inima din piept, dorind să o îngroape în alt loc, de nimeni altul ştiut… Şi o duce, într-acolo, în palme!

Dintr’odată, inima prinse a zvâcni  şi a-i vorbi: „Urmează un prag ascuns, fiule… Fii, te rog, atent să nu te împiedici, să cazi şi să te loveşti…” Grija mamei, nu pierise!

Promit celor nemulţumiţi că nu au „ascultat” şi „poveştile mele adevărate”, că cea scriere nouă, ce va completa cugetările mele despre lume şi viaţă, de până acum, se va face, cu voia bunului Dumnezeu şi cu păsuială, de la îngerul morţii, pe răbojul căruia suntem cu toţii…

Nu cred că mai este nevoie să vă spun, că şi desemnarea unui câştigător s-a amânat… Şi tot aici, s-a terminat şi visul meu!

Extemporal nr. 6

Arta simulării

a   fel de bine, aş fi putut intitula scurta mea scriere: „Arta simulării şi a disimulării”…Dar, ce înseamnă simularea?

Extrem de multe: de la „Mirceo, fă-te că lucrezi!” – de la show-ul „Revoluţia română în direct”, din Decembrie ’89, la simularea „râvnei” aleşilor, la simularea naţionalismului şi a convingerilor religioase; de la simularea – într-o promiţătoare „afacere” de dragoste, până la simularea grijii pentru cel sau cea, de pe urma cărora poţi să te îmbogăţeşti, printr-o moştenire importantă; de la grija pentru traiul semenilor tăi, la culmea – poreclită: „întoarcerea la poporul suveran” – pe care – de fapt – îl desconsideri în sinea ta, dar nu pregeţi, a-l păcăli iarăşi…

            De aceea mi-am propus să scriu, în anii ce vin, şi o carte, pe care o voi intitula „Ghidul simulantului contemporan!” pe care o voi dedica celui mai mare om din ţară.

Oprindu-ne numai  la aspectele juridice ale „simulaţiei”, un dicţionar – mai vechi, este drept – dar tot cu pretenţii de „enciclopedic”, subliniază că aceasta poate îmbrăca diverse forme: ficţiunea, deghizarea şi interpunerea de persoane, în interes personal.[3]

Un mai vechi „dicţionar enciclopedic – ilustrat” – aflat în biblioteca mea şi tipărit de Societatea „Cartea Românească”, între februarie 1926 şi noiembrie 1931, în numai 7500 de exemplare, pe hârtie specială, fabricată de Letea (n.a. – vedeţi, prieteni, cât se muncea atunci, să vadă lumina tiparului, o carte?!) legând noţiunile de „simulare”, „simulacru” şi „simulaţiune” este mult mai generos în abordarea fenomenelor  - de tip „SIMULARE” – executanţii fiind, desigur, SIMULANŢI (SIMULANTE)…

Se scrie, acolo, alb pe negru: „a simula înseamnă a căuta să se arate ca un lucru real ceea ce nu e”: „a arăta contrariul de ceea ce se simte sau este, în realitate; a face să pară ce nu e, a se preface” (n.a. – la un loc, MINCIUNA cu pretenţii de adevăr, vândută, ca atare, celor săraci cu duhul, „prostimii” contemporane şi celei viitoare…).

Cred, desigur, că fiecare poate să plângă, „măcar o dată, măcar o dată’n viaţa lui”; dar să plângi „la comandă”, în momente televizate sau înregistrate pentru a fi televizate (n.a. – „cu televiziunea, aţi minţit POPORUL!” – vă amintiţi cred, încă) este de-a dreptul dezonorant şi condamnabil!

Într-un viitor „ghid al simulantului”, sper să pot dezvolta, aşa cum simt şi îmi doresc, aceste idei „incitante”!...

*

*        *

Cine pretinde că nu a avut parte, în viaţă, de cel puţin o întâlnire cu simulanţi, se amăgeşte, ba chiar „se’mbată cu… apă rece!”

Iubim, de multe ori sincer, adevărat, cu pasiune şi ne place, sau nu ne place, aflăm curând sau mai târziu, că am greşit, că         ne-am înşelat; că „celălalt” sau „cealaltă” simulau, urmăreau un scop ascuns, minţeau cu convingere şi abilităţi de persuasiune nebănuite, pentru a câştiga: un soţ; un partener… mai durabil; un avantaj material, de loc neglijabil; o funcţie importantă; ori averi prea facil adunate… Se minte şi la judecată, unde se cumpără cel ce se lasă cumpărat; se minte până şi în Biserică, în Casa Domnului, unde cuvioşenia, cucernicia şi umilinţa – etalate „sezonier” ori conjunctural, sunt fabricate în aceleaşi „ateliere” ale minţii, guvernate de forţe, negreşit malefice… Se minte – generalizat!

Se minte şi în şcoală, în anii de formare a caracterelor şi deprinderilor temeinice – prin educaţie.

Se minte când se spune că suntem cei mai buni din lume, sau măcar, din Europa Unită.

La fel cum se minte, când „genii” inspirate politic, susţin „verdicte” nedrepte, ce plasează instrucţia, educaţia din ţara noastră, la nivel sub-mediocru, fără argumente convingătoare…

Se minte, copios, în politică, în treburi legate de dreapta cârmuire a ţării noastre!

„Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelei?

N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi,

În aplauzele grele a canaliei de uliţi,

Panglicari în alte ţări, care joacă – ca pe funii,

Măşti cu toate – de renume – din comedia minciunii?

Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,

De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?

Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,

Ce îşi râde de-aste vorbe, îngânându-le pe ele!”

(Mihai Eminescu – „Scrisoarea  III”, Editura pentru literatură,

 1961, Bucureşti)

Iubesc aceste versuri – de neuitat – dar, adaptând poezia la zilele noastre, aş zice „politicianul” – în loc de „liberalul”, precum şi „Golden Blitz” – alături de … cafenele! Greşesc, oare, atât de mult?

De-l cheamă: „democrat – popular” – ce ascunde afaceri dubioase; „liberal” – cu averi acumulate pe căi necinstite, sau cel puţin – la limita legilor strâmbe, tot de ei făcute, „social – democrat” – numai cu numele, cu baroni locali şi lipsiţi de suport popular de marcă, ori „extremişti cu pretenţii de creştin – democraţie”, specializaţi în a specula spiritul patriotic şi mândria naţională a unui popor religios, tolerant, cuminte şi credul, dar atât de greu încercat – de veacuri – toţi la un loc fac o „gloată politică”, care „juisează” la apariţia pe sticla micului ecran, îşi etalează valori false de conducători, şi măcar „analişti  politic” – lipsiţi de har şi clarviziune, dar care râvnesc la funcţii, sinecuri, pensii de serviciu şi … respect public, pe funcţii de „guru” circari!

Şi tot Poetul neamului nostru, în „Scrisoarea a II a” glăsuieşte:

„Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi,

Care-ncearcă, prin poeme, să devină cumularzi,

….

Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste,

Ei încearcă să le treacă, prin protecţie de fuste…”

……….

„De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva,

Oamenii din ziua de –astăzi să mă’nceapă lăuda!

Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură,

Laudele lor, desigur, m-ar mâhni peste măsură”

*

*        *

Unde ne sunteţi voi, cei gazetari de astăzi: „nesimţiţii”, „găozarii”, „păsăricile”, „ţiganii…” – să vă ascuţiţi limba, să faceţi să triumfe adevărul, izgonind definitiv simulanţii – ce ne sufocă, din ce în ce mai mult!

Pentru că, de-asta avem nevoie; nu de investigaţiile unor crime – în direct; nu de manele şi divertisment tip „kitch”; nu de „excrementele zilei”, adunate, umflate, gogonate şi înapoi la lume date…

*

*        *

„Secolul XXI va fi unul religios, sau nu va fi deloc” (André Malreaux)…

Sunt sentimente religioase adevărate sau tot… simulacre, pentru a înşela buna-credinţă a celor proşti, dar mulţi?? Să fie BISERICA doar un REFUGIU în vremuri de  restrişte, ori să-şi ia în serios rolul de promotor, de factor de echilibru în viaţă, dătătoare de speranţă pentru VIITOR?

Cred în Domnul Dumnezeul nostru, atotputernic şi a toate - iertător. Dar nu accept constrângerile – nici din această parte a vieţii mele, numai de TEAMA unei pedepse divine! Fiul Domnului a propovăduit IUBIREA, nu FRICA de mânia Celui de Sus! Doar apostolii lui au încercat să o acrediteze, în Cărţile Sfinte, de căpătâi, ale Bisericii noastre.

„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor  va fi Împărăţia Cerurilor”; cine nu cunoaşte această frază, omniprezentă în tot ce se cheamă – încă – a fi „religie creştină”…

Mi s-a explicat, că prin cei „săraci  cu duhul” se doreşte a se înţelege, „cei fără de păcate”; eu însă am păcătuit în viaţă – de voie sau nevoie; deci … nu sunt „sărac cu duhul”; nu contenesc în a căuta adevărul pe calea descoperirilor succesive, nu prin acceptarea, fără obiecţii, a unor dogme, a unor norme sau reguli ce sfârşesc prin a omorî  individualitatea, personalitatea şi urmăresc – mai mult sau mai puţin, printr-o nouă „simulaţiune” să ne transforme într-o „turmă”, ce-şi caută un păstor, un „tătuc” pământean, fie el şi un trimis al Domnului, cum a ajuns a se crede, un „războinic al luminii..”

Cine uită că am mai avut un prooroc, la Maglavit?!

*

*        *

Vorbele, cugetările sunt multe şi izvorul lor – de nesecat.

Devreme ce aş voi să scriu o carte, cu această temă, îmi iau libertatea ca AICI şi ACUM, să mă opresc, cu sau fără voia dumneavoastră….

Extemporal nr. 7

Şahul cu moartea; viaţa – un risc asumat; de bătrâneţe fără tinereţe şi de tinereţe  - fără de bătrâneţe

                                                                                    „Nu credeam, ca vre-odată,

                                                                                    Să învăţ, „cum a muri”.

                                                                                    Nici ca iarăşi să renască

                                                                                    O speranţă de-a trăi!”

(S. CĂLIN – „Apus”)

ncepem a muri din clipa în care ne naştem, slobozind un „ţipăt” mai mult sau mai puţin tare, după puterile – de atunci – ale fiecăruia. Un viitor sinucigaş, pe nume Cesare Pavese, scria: „Există o singură plăcere, aceea de a fi viu; tot restul e mizerie!”

Nu demult, rupându-se rama de la ochelarii de distanţă (am fericirea de a avea nevoie şi de aceştia, dar şi de alţii – pentru lucru!) am fost la un centru privat de optică, nu departe de locuinţa mea. Spre surprinderea mea, pentru profesionalismul de care dădeau dovadă, doamnele de acolo nu m-au lăsat până ce nu am făcut un nou control, calificat, executat de o distinsă doamnă, fost profesor la Medicină şi – deşi la pensie - în excepţională putere de muncă. Mi-a refăcut – în totalitate – reţeta de la o altă … aşa zisă… „mare specialistă” şi – corectându-mi dioptriile şi selectând tipul potrivit de lentile, mi-a spus: „toată viaţa aţi avut nevoie de lentile cilindrice, nu ca cele pe care le-aţi folosit!”.

I-am ascultat recomandările, m-am conformat şi din acea clipă, văd viaţa… „cu alţi ochi”! Dar moartea, cu aceeaşi dinainte!

De ce spun „şahul cu moartea”? Pentru că am „jucat” mai multe partide de şah cu Doamna cea cu coasa, pe care, până acum, le-am câştigat; sper să nu câştige dumneaei, prea curând, pe una dintre cele ce inevitabil urmează…

Rememorând spusele lui Jean Jacques  Rousseau: „Când nisipul se scurge din clepsidră, începem să vedem mai bine prin ea”, nu pot să nu rememorez, la rându-mi, cele mai importante dintre aceste „partide” de şah imaginare…

O primă experienţă a fost în copilărie, când numai intervenţia salvatoare a unui medic, refugiat la noi din Polonia cotropită de fascişti, şi care poseda câteva fiole de penicilină – marea descoperire a lui Fleming (şi pentru care acesta a primit premiul Nobel în domeniul medicinei) a reuşit să mă readucă la viaţă, luptând cu o dublă pneumonie, în formă avansată… Şi cu febră de 42 ⁰ C!

A doua partidă cu Doamna moarte am câştigat-o în adolescenţă, când nu am reuşit să mă urc într-un autobuz hodorogit, care s-a răsturnat nu departe de Poiana Braşov – în locul numit „Pietrele lui Solomon”!; pe atunci, eram încă pionier…

Cea de a treia, s-a jucat într-o banală sală de operaţii din Spitalul Militar Central, unde am suportat o intervenţie chirurgicală  ce s-a prelungit mai mult decât se preconiza, am pierdut mult sânge, eram aproape de pierderea cunoştinţei, iar „echipa de intervenţie” nu avea: nici anestezist, nici flacoane de sânge – grupa B III – pentru transfuzie….

Şi aici, intervin premoniţia şi irealul: în noaptea de dinaintea acestei intervenţii, l-am visat pe tatăl meu, decedat cu 25 de ani în urmă, la numai 50 de ani de viaţă şi după o scurtă suferinţă. Se făcea că urma să urc un drum lung şi piepţiş spre locul unde mă aştepta. Nu se putea cu piciorul, ci numai cu o telecabină. Dar, fatalitate, eu n-am mai încăput! Tata mi-a strigat: „Nu te necăji băiete, o să vii tu, dar mai târziu!” Să vă mai spun că telecabina         s-a prăbuşit!??

A fost şi o altă partidă câştigată de mine – cea de a patra? Desigur! 

Un avion care mă aducea acasă, de pe pământuri africane, a fost surprins de o puternică furtună de iarnă, deasupra oraşului Budapesta şi a efectuat o spectaculoasă  cădere, necomandată, de câteva sute de metri… dar, nu a căzut! Ne-au căzut doar nouă paharele şi farfuriile, de pe micile tăviţe ce cuprindeau … masa de seară, ce ar fi putut fi şi… ultima!

A mai fost vreuna? Desigur! A mai rămas „aţă” pe mosor…

Ajuns la un control de rutină la cardiolog, dar simţindu-mă ameţit, parcă „pluteam”, m-am trezit îmbarcat într-o maşină de salvare, venită cu greu prin blestemata aglomeraţie din scumpa noastră Capitală europeană (?!) şi care m-a „descărcat” la secţia de urgenţe cardiologice a aceluiaşi Spital Militar Central, de care aparţineam. Unde am aşteptat mult, poate mult prea mult pentru o urgenţă, până ce un vestit profesor – general din armată – a catadicsit să spună: „Să vină şi cel cu fibrilaţia…”. Acela eram eu! Un spital în totală decădere, cu rezerve în care se înghesuie câte 7-8 pacienţi – atenţie: bolnavi de cord! – fără aer, fără personal auxiliar devotat, fără toalete (una la 50-60 de pacienţi!), aflate la etajul superior al unei clădiri fără ascensor şi unde ajungi numai purtat pe o targă şi clătinat de bieţi doi soldaţi, care practică un „culturism” negândit, în strădania lor de a nu „vărsa” pe trepte „preţioasa încărcătură”… Şi unde, nerezistând mai mult de 3 zile şi plecând urgent acasă, mi s-a spus, cu nonşalanţă: „Nu fibrilaţia atrială era periculoasă, ci ventriculul stâng al inimii dumneavoastră, care poate … exploda (!!) oricând…” Asta, aşa de încurajare, şi numai după ce „umblasem” bine la buzunarele halatelor largi ale celor ce mă aveau „în grijă”…Nu peste multă vreme am aflat (deşi… nu trebuia!) că marele specialist a rostit şi o „sentinţă”: „Acest om, mai poate trăi: două zile, sau doi ani; cum îi e sortit!”

Mărturisesc că, fatalist fiind, am avut curajul să renunţ, la internarea în acel spital, pentru mai multe zile, încurajat tot de un vis, din prima zi de internare!

Se făcea că, mergeam alături de soţia mea, decedată cu câţiva ani înainte, iar la un moment dat, nemaiputând ţine pasul cu mersul ei vioi, am rămas în urmă… S-a întors şi mi-a spus: „lasă, nu te grăbi, dacă nu poţi; eu am să te aştept, oricum, la capătul drumului!”. Am realizat că voi scăpa şi de data aceasta, deci să las să „lucreze” pozitiv psihologia bolnavului de cord şi să lupt pe mai departe, pentru viaţă! Şi – nu am greşit!

Mărturisesc că, deja, am trăit cu 20 de ani mai mult decât tatăl meu, victimă a anilor ’50 , cei de instaurare a primelor forme ale dictaturii comuniste în ţara noastră, vândută de marile puteri occidentale, cu nonşalanţă, imperialismului sovietic, fără… drept de apel!

Am avut un coleg, extrem de simpatic şi optimist, care m-a întrebat, o dată: „Spune, ţie îţi place să te duci la cimitir, Sâmbăta sau Duminica?” „Nu – am răspuns, categoric!” „Ba mie îmi place” – a răspuns colegul. „Este acolo atâta linişte, ciripit de păsărele, iar eu mă gândesc: ei – sunt acolo, dar eu – sunt încă aici!”. Azi, peste ani, îl înţeleg…

Când şi-a schimbat numărul de înmatriculare la Dacia lui, a primit – de la calculator – un număr cu terminaţia „PPH” şi nu-i găsea nici o asociere cu el şi viaţa lui, mult muncită.

L-au „lămurit” urgent prietenii: „Măi, deştept a fost calculatorul acela, al poliţiei rutiere. Doar tu: ai fost şi rămâi pentru toţi: „Puiu Popescu - Haiosul!”. Peste puţină vreme, s-a dus şi el  la locul de odihnă veşnică…

La loc cu verdeaţă şi ciripit de păsărele!

Mărturisesc eu că nu mă pot opri, ori de câte ori ajung la locul de veci de la cimitirul Belu din capitală, unde se odihneşte soţia mea, de aproape 6 ani, să citesc numele şi vârsta la care au murit vecinii ce „mă aşteaptă” acolo; şi – fatalitate – marea lor majoritate nu au atins numărul de ani de care am avut parte eu! Vedeţi de ce nu îmi plac cimitirele? Să fie asta o pură întâmplare, sau un dar din partea sorţii? Cine poate să ştie?! Pentru un „boşorog” calificat astfel, nu de mult, de unele fiinţe din preajmă şi care, în plus „şi-a trăit traiul, şi mâncat mălaiul”.

Şahul cu moartea – poate continua, deşi, inevitabil, victorioasă – în cele din urmă – va fi MOARTEA!

Îmi amintesc, obsedant, o scenă dintr-un film bun: după o discuţie aprinsă între mama – în etate – şi fiica sa, acestea se retrag (cel mai înţelept cedează. Şi înţeleaptă s-a dovedit a fi mama!). Rămasă singură în bucătărie, cu o cafea în faţă, fără a putea închide ochii, pe mamă o prind zorile la un colţ al mesei din bucătărie, cu ochii înceţoşaţi şi cu o tristeţe, greu de ascuns… Trezită, după un somn liniştit, fiica vine în bucătărie, tot după o ceaşcă cu cafea; se miră, şi întreabă, aşa, într-o doară: „Aici ţi-ai petrecut noaptea? Nu puteai să dormi şi tu?!”

Replica bătrânei mame: „Draga mea, niciodată să nu laşi un OM BĂTRÂN, singur cu gândurile lui negre…” Numai că asta nu se învaţă la şcoală!

*

*        *

De unde şi până unde: „bătrâneţe, fără de tinereţe”?

Pentru că „vremile fiind” – cum zice cronicarul – „asupra oamenilor”, „iar nu oamenii asupra vremilor” de multe ori copilăria nu e pe deplin fericită; mulţi trebuie să ne trezim, la realitate, mult prea dureros, să ne confruntăm cu lipsuri, cu greutăţi, să muncim pentru casă – încă de mici; să suportăm necazuri, privaţiuni sau violenţele ce ne-au fost sortite. Se topesc, în neant, anii de copilărie şi de adolescenţă, lăsând în urmă frustrări pentru tot restul vieţii, „consumându-ne” înainte de vreme, devenind neîncrezători şi suspicioşi, făcând loc complexelor analizate de Freud, de cele mai multe ori de nevindecat…

Generaţia noastră a fost cu adevărat o generaţie de sacrificiu; ne-au fost furaţi cei mai frumoşi ani de viaţă; am cunoscut frica, teama, s-a diluat încrederea în noi; am suportat constrângeri de tot felul şi am învăţat – mult prea devreme -  să renunţăm… Ori renunţarea, nu înseamnă un pic de… moarte?! Un mic pas înainte, către sfârşit?

Privesc astăzi la copiii mei, la copiii altora, mulţi răsfăţaţi fără măsură şi scăpaţi din mână. Dintre care, puţini doar reuşesc să găsească drumul cel drept, gustul pentru munca adevărată, spiritul civic şi respectul pentru semenii lor, şi cu atât mai mult pentru cei cu părul nins de vremuri, griji, muncă extenuantă şi lipsuri insurmontabile. Ei să fie – oare – viitorul ţării mele??

O generaţie la care privesc şi nu o mai pot înţelege; pentru că nu zburdălnicia, şotiile, pretenţiile, dorinţa lor de petrecere mă deranjează ci: superficialitatea, uşurinţa, derogarea de orice îndatorire şi egoismul multora dintre ei, de-a dreptul revoltător!

*

*        *

                                                                              „Bătrâneţea nu înseamnă

să furi ani de la viaţă, ci să             

      dai viaţă anilor”

 (acad. prof. Ana ASLAN)

De ce: tinereţe fără bătrâneţe? De câte ori nu auzim expresia: să îmbătrânim frumos! Numai că nu toţi reuşim asta… Oricum, nu depinde numai de noi!

În „Autoportret într-o oglindă spartă”, scriitorul şi filosoful Octavian Paler scria: „… bătrâneţea e o haină, într-adevăr uzată! Numai că… n-am alta. Nu-mi pot permite, azi, luxul de a fi mai pretenţios. Trebuie s-o port pe asta, dacă mai vreau să prind noi dimineţi. Există un singur AZI! Restul – este trecut!...”

Şi, în alt loc: „La bătrâneţe mă voi feri de patru gafe:

1)      Nu mă voi plânge  că nu mai sunt tânăr;

2)      Nu voi da sfaturi, nimănui;

3)      Nu voi invoca – mereu – experienţa mea;

4)      Şi nu voi povesti, de  o sută de ori, acelaşi lucru…”

În ce mă priveşte – bătrân astăzi, la rându-mi – nu mă pot lăuda că am evitat aceste gafe, poate doar cu excepţia ultimei dintre ele, unde cifra sutelor a fost înlocuită, în cazul meu, doar cu una a zecilor…

Nu odată, am încercat să mă conving că în fiecare dintre noi sălăşuieşte un înger; poate – chiar – un copil mare! De aceea, unii dintre semenii mei, ajunşi la bătrâneţe, mor tot copii: mari, nepervertiţi şi creduli nevoie mare!

Trădăm tinereţea când ne copleşesc amintirile, mai ales cele frumoase, pe care încercăm a le trăi cu intensitate, uneori chiar cu disperare. Dar, vai, tot potrivit maestrului Octavian Paler: „Nu există fericire, de care să îţi aminteşti fără tristeţe…”

De cele mai multe ori învinge singurătatea, pe măsură ce forţele – în special cele fizice, scad vertiginos; oricât de mult am încerca şi am dori să reluăm îndeletnicirile de odinioară…

Marea actriţă de cinema Greta Garbo, care a jucat în 13 filme devenite celebre, s-a izolat în casa sa vreme de peste 50 de ani încă, până ce a plecat dintre noi… Marele tenor, Luciano Pavarotti, ce şi-a trăit ultimele zile la cei  71 de ani, s-a închis tot în casă, în oraşul natal Modena (Italia) rezumându-se la a juca partide de cărţi cu prietenii cei mai apropiaţi, în aşteptarea morţii. Mari scriitori precum I.L. Caragiale, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Marin Preda – şi mulţi alţii, au murit în singurătate, când au obosit să mai lupte…

Se cunoaşte că marele nostru I.L. Caragiale, cel care a „fotografiat” atât de bine lumea anilor săi, cu un talent inegalabil, astfel încât multe din scrierile sale  faimoase sunt…  în actualitate, nu a fost un vizionar, un proroc, un profet, ci doar un extraordinar observator şi analist al moravurilor  societăţii româneşti, cu balcanismele sale de nevindecat!

La 50 de ani, scârbit – fără cale de întoarcere – el a părăsit ţara şi nu a mai vrut să audă de România!

Nici geniul muzicii – Ludwig van  Beethoven, nu s-a putut bucura de sunetele magnifice ale „Odei Bucuriei” – devenită imnul Europei Unite (dar, la care, precum şi la alte simboluri, în curând se va  renunţa) pentru că geniul muzicii surzise. A fost nevoie să fie întors, cu faţa la publicul în delir, care nu contenea să-l ovaţioneze! Şi abia atunci a realizat că a învins!

Încercăm să mimăm tinereţea, „să dăm viaţă anilor”, fiecare prin mijloacele şi posibilităţile noastre. Dar oare, reuşim cu adevărat? Niciodată tinereţea nu se va întoarce, chiar dacă un crăişor, precum cel din Primăverii, se înconjoară de partenere  necoapte, se amăgeşte – pentru că nu are oglinzi bune în casă – şi se făleşte cu ceea ce nu a avut, poate, îndestulător, la vremea tinereţii adevărate. Desigur, nici eu nu am fost departe de asemenea isprăvi, cu mulţi ani în urmă; dar, la vârsta „crăişorului” mă potolisem, de mult… Realizam ridicolul situaţiilor!

Se spune, se scrie: „Niciodată nu e prea târziu!” Doar că graba nebună a ultimelor decenii, a contaminat până şi sufletele, ne-a deformat caracterele. Nu realizăm că, astfel, ne gonim fără încetare propria existenţă, golim de conţinut gândurile şi faptele noastre, ne apropiem, vai nouă, cu o stranie bucurie, de moarte…

Numai TIMPUL se încăpăţânează să zboare nestingherit, trezindu-ne uluiţi cum ajungem a privi înapoi, către cei care am fost…

Cu greu, aflăm răgazul să înţelegem, cu adevărat, că nu aşa ar fi trebuit să trăim.

Dar: „… nu e niciodată prea târziu pentru bunătate… Generozitatea nu expiră nicicând!...”

„Vârstele nu iartă, dar ne amintim de asta numai atunci când povara anilor devine prea copleşitoare ca să mai solicite un drept la recurs…”. „… La capăt de drum, înţelegem amar de târziu, că n-am trăit, ci ne-am mulţumit doar să supravieţuim …” Şi atunci, nu se mai poate face NIMIC! Mortua est…

Nu vreau să se creadă că, personal, nu aş dori să existe o „viaţă de apoi”…

Dacă lumea de apoi şi raiul, mult dorit, nu ar fi, moartea n-ar fi decât  o „teribilă farsă”.

Tot aşa cum, „dacă un DUMNEZEU nu există, moartea este o teribilă eroare”!

Cine uită vorbele marelui Emil Cioran: „Medicina ne-a furat… moartea şi a făcut din noi nişte veşnici  muribunzi!”

Se vorbeşte astăzi, tot mai mult, despre misterioase „emisii luminoase”, originare chiar din „structurile” ADN care pălesc – nu dintr-o dată – făcând astfel din „moartea fizică”  un proces, cu evoluţie treptată în timp! „Lumina  lăuntrică” – cea care poate să genereze acele mult disputate contururi luminiscente ce „impresionează” pelicula fotografică, la „decesul material, fizic, al omului, părăseşte, definitiv corpul nostru, numai după trei zile…

Iată – de altfel – ce poate alimenta, în continuare, acel „paranormal” – mult discutat şi nu o dată blamat!

TESTAMENT[4]

M-am trezit, pe nesimţite

            Era „Doamna” – cea cu „şahul”!

După luptele-i pierdute,

            Va veni curând şi… „mat-ul”!

„Nu credeam, ca vreodată,[5]

            Să „învăţ” cum a muri;

Nici ca iarăşi să renască,

            O speranţă de-a trăi!”

Şi când pentru mine, o dată,

Nu va urma  vre-un „mâine”,

Goniţi tristeţi, amărăciuni,

Uitaţi „pomeni şi ’nchinăciuni”!

Nu faceţi – lucruri fără rost,

Ce obiceiuri, datine, v’arată…

Nu spuneţi: „Dumnezeu să-l ierte”,

Ci doar, „să-l bine odihnească”;

Iar – ce pe lume, n-a avut,

„Acolo’n cer să-i prisosească”!

Mi-am propus în aste rânduri,

            Să vă spun ce îmi doresc.

Când cea – „aţă”, de pe „sculuri”,

            Se va rupe-n chip firesc…

La moartea mea,

            Nu va cădea o stea.

Duşmanii, mulţi, puţini, vor jubila!

            Dar, asta-i altceva…

Nu plânset am a vă lăsa,

Devreme ce-am decis …să plec!

Poate – doar numai ruga mea,

Din gânduri – care mă petrec…

Desigur, nu-s un „nepătat”,

            N-am astfel de pretenţii…

Oare cea cale către iad,

            Nu-i plină de … intenţii?

Nu voi „iertare de păcate”,

            Nici mâinile – legate;

Cumva, să-mi fie dezlegate,

            De altul, alta – cu mai mari păcate…

Ridice piatra, numai de-i dă mâna,

Cine-a gustat din mătrăguna,

Mizeriei – de-i zice VIAŢĂ!

Nu voi „cântec de îngropăciune”,

Doar „Liliacul” să răsune,

Şi să răzbată, prin fereastră,

            Ca şi cea pasăre măiastră,

Făcând-o să se înfioare,

Chiar şi pe cea „ciocănitoare”,

Ce încă nu credea… că moare!

La mine, de veţi căuta iertarea,

  Cereţi-o: de la Cel de Sus!

Deşi, s-a aşternut uitarea,

         Atâtea au rămas de spus…

Când fapte, vorbe ce cad – grele,

         Pe drept, nedrept sau la’ntâmplare,

Ar trebui să ştie, fiecare:

         Din cioburi, nu mai faci ulcele!

Nu voi coşciug, straie, bogate,

         Nici fine perine sub cap,

Nici „măcelari” ce trupul să mi-l taie,

         Să afle: „Ce i-a venit de hac??”

La căpătâi, în loc de pernă:

         Vreau cărţi, hârtie, pix sau pană,

Un telefon, bine chitit,

         Şi ochelarii – „de citit”!

Ce face oare, mortul,

         Cu ochelarii – aţi ghicit;

De ce vrea oare telefonul?

         Ca să termine… de vorbit!

Şi să anunţe: „m-am trezit”…

Nu vreau slujbe, parastase,

         Ce curând, devin „chiolhanuri”!

Nu voi lacrimi, de faţadă,

         Lumea, de prin-jur să vadă…

Nici casete, de… paradă!

Şi dacă s-o „opri” cea pană,

         Ce aleargă astăzi, zgâriind hârtia,

Las vouă grija şi tăria,

         Să faceţi „scrisul” meu s-apară!

Vreodată, peste anii ce urmează,

         De-o fi să am urmaşi, de vază,

Ce nu-i cunosc, ci numa – i „intuiesc”,

         Să vadă „scrisul” şi să ştie: că-i iubesc!

De „dincolo”, voi şti să-i preţuiesc…

Pentru unii, am fost mentor;

Pentru alţii „îndrumător”

Pentru cei din casă, însă,

         Un „obiect” folositor;

Aşteptându-mă… să mor!

De-ar fi fost mai tineri, poate,

Aş „înghiţi” a lor porniri;

Şi le-aş fi spus, dincolo de toate,

         Ce mult tînjeam de caldele iubiri,

Din’nuntru, nu din cele de afară…

 Nu „rupeţi” casa’n două, la’mpărţeală,

         Cercaţi a fi alături, frate, soră,

Păstraţi agoniseala, cea cu trudă adunată

Nu hotărâţi prea multe, la iuţeală!

*

*      *

Şi pentru voi, un ultim  sfat de bine:

De se’nchide-o poartă – mâine,

O alta, sigur, vă va da bineţe,

În geana altei dimineţe!

Extemporal nr. 8

„Epoca” nesimţirilor şi a nesimţiţilor;

 epoca discriminărilor, a contrastelor şi a imposturei

u cu mult înainte de a fi pus în situaţia să răspund provocării „dirigului” nostru de altădată, Dumnezeu să-l odihnească, de a scrie ceva – orice, dar „să fie … de noi(!!), mi-a căzut în mână cartea „Ghidul nesimţitului”, scrisă de Radu Paraschivescu şi publicată în Editura Humanitas, în anul precedent.

M-a impresionat în asemenea măsură, încât în această „compilaţie” a mea, vă voi servi multe idei din această minunată carte… nemulţumindu-mi astfel profesorul… Cu atât mai mult cu cât, nu de mult, noi, cei din această ţară, nu trăiam vulgar şi în vulgaritate; ba chiar, astăzi, ne şi lăsăm conduşi de aleşii vulgului – desigur, nu în sensul peiorativ ale etichetării ce mi-am permis-o!

Marele scriitor şi filosof Octavian Paler declara, într-una dintre ultimele sale apariţii televizate: „Aşa cum există o Americă RETRO, şi una METRO, există şi o Românie retro şi una, în rapidă devenire, METRO – cea care dezumanizează…”

Voi aborda pe scurt subiectul omului de rând nesimţit şi a nesimţirilor sale; cel care nu vede coşurile de gunoi de pe străzile oraşelor, cei ce „clădesc” gropi de gunoi pe margini; cel care dă foc la păduri şi mirişti – cu tragice consecinţe – din nepăsare, ori chiar din amuzament; cel care sparge cu pietre termopanele din ferestrele tramvaielor, autobuzelor şi chiar ale trenurilor Inter City – gen „Săgeata albastră”; cei care te calcă în picioare la o intrare sau la o ieşire dintr-o încăpere – bărbat, femeie, bunic sau bunică – nu contează pentru ei! Cel ce nu respectă odihna concetăţenilor şi-şi etalează boxele, bogate în decibeli; cel care a uitat să lase pe cineva să iasă dintr-o parcare auto sau care nu ştie ce înseamnă să cedezi un loc, într-un mijloc de transport în comun, unor vârstnici, bolnavi sau persoane cu dizabilităţi – atât de multe în zilele noastre.

O scenă reală, dintr-un modern autobuz RATB cu care          s-a dotat capitala, sună astfel: O bătrânică, pe care stilul sportiv de conducere al şoferului, o face să nu se mai ţină pe picioare, se adresează unui tânăr imberb, ce ocupa un loc şi se făcea că priveşte pe fereastră : „Dragul meu, eu la vârsta ta, mă ridicam imediat şi cedam locul celui în nevoie…” „Da – răspunde senin imberba creatură. Şi la ce ţi-a folosit? Nu vezi în ce hal ai ajuns?” No comment!

Suntem înconjuraţi de nesimţiţi şi nesimţitori; numărul lor ne copleşeşte, de-a dreptul. Emanciparea, aşa zisa democraţie a îmbolnăvit, la scară generalizată, o naţiune, ce avea bun simţ şi tradiţii – mai ales în lumea satului – atât de nobile şi demne de laudă!! Şi, oricum, exemplele nu se opresc aici; cu atât mai mult cu cât chiar oficialităţile tolerează – şi astfel încurajează, comportamentele nedemne şi reprobabile ale semenilor noştri, cu care suntem nevoiţi să convieţuim! Ce să facem: să emigrăm cu toţii?!

Smerenia – cu alte cuvinte modestia – este singura ce face „casă bună” cu valoarea individului. Smerenia + generozitate + înţelepciune (fie ea nativă, fie dobândită) = adevăratul OM!

Această simplă „ecuaţie” ne guvernează existenţa pământeană. Tuturor, şi din’totdeauna!

Lipsa de modestie, lauda de sine, făţărnicia şi egocentrismul sunt „armele” cu care unii, vor să înşele pe alţii, pentru a-şi atinge scopurile…

În lumea modernă contează – mai mult – ceea ce se vede, decât ceea ce este”, declara ritos profesorul universitar Petre Roman, într-o emisiune de la o televiziune privată, cu rating bunicel…

În antiteză cu spusele Crăişorului de Primăverii (el, personal, de altfel cu o educaţie aleasă, mult cultivată!) am să povestesc, o scurtă istorioară, ce mi-a adus-o pe calea undelor, Radio ROMÂNIA ACTUALITĂŢI, într-o dimineaţă de primăvară…

Vă invit încă de la început să nu râdeţi, deşi este vorba de o… păţanie a doi îngeri ai domnului, rătăcitori pe planeta PĂMÂNT! Iat-o: Osteniţi de mers, doi îngeri – unul bătrân, celălalt tânăr -  încearcă a poposi la casa unui bogătaş. După ce se codeşte vreme lungă, bogatul îi lasă – doar cu un codru de pâine şi o cană de apă, pentru o noapte de odihnă, în beciul conacului său, cu zeci de camere, cele mai multe neocupate… Noaptea, îngerul cel bătrân, descoperă o deschizătură în perete, unde bogătaşul îşi îngropa averile şi o astupă, ca să nu mai ştie unde se ascunde banul – ochiul necuratului!

A doua zi, după un drum la fel de lung şi obositor, nu întâlnesc decât bojdeuca unui om sărman, dar pâinea lui Dumnezeu, la suflet! Acesta împarte cu ei puţina hrană ce se găsea în casă şi îi culcă în patul lui, el mergând să doarmă pe prispă… Trezindu-se, dis – de – dimineaţă, îngerul cel tânăr îşi găseşte gazda şi mica lui familie, plângând din răsputeri. Ce se întâmplase? Peste noapte, le murise vaca, singura lor sursă de hrană – ca şi pentru viţelul mic şi speriat, şi flămând… Au plecat îngerii, mulţumind, ba luând şi câte ceva în desagi, de la omul cel bun. S-a mirat mult îngerul cel tânăr şi l-a întrebat pe cel bătrân: Dar oare e drept, ce-ai făcut? Puteam să-l răsplătim, să-i dăm ceva bani de cheltuială, să treacă peste necaz; ba chiar, să-l facem un om bogat, pentru că o merită cu prisosinţă! Stătea în puterile tale să faci o „MINUNE”!!

„Nu totdeauna este ceea ce se vede” – îi răspunde înţeleptul înger bătrân, mirându-şi ucenicul… „Dar, de ce, înţeleptule?” – a mai întrebat acesta.

„Astă noapte – dragul meu – îngerul morţii a venit să le ia copilul, singura lor nădejde, de mai bine! Şi eu, i-am dat în schimb vaca; lucru pe care ei nu trebuiau să-l afle; se va schimba, în bine, destul de repede şi viaţa lor.”

„De aceea, nu a mai fost nevoie de o nouă minune, pentru a le aduce bogăţia în sărmana lor bojdeucă…”, a adăugat bătrânul înger.

S-a dumirit ucenicul de înger că: nu contează ceea ce se vede, ci, mai ales, ceea ce este! Socotiţi, dumneavoastră singuri, care este adevărul, în aceste „aparente spuse contradictorii”, dar sustenabile, în lumea contemporană – deopotrivă.

*

*       *

Scrie, în aceeaşi carte, remarcabilul Radu Paraschivescu: „… Inflaţia de matahale 4x4: Mitsubishi, Nissan, Toyota, Hyundai ş.a. a permis rebotezarea mândrei noastre ţărişoare cu un nume oriental şi aluziv, mirosind a trecut îndepărtat. Căci, dacă Japonia de demult se numea „Cipango”, România de azi a devenit „Jeepango”… o ţară unde insinuarea pe contrasens e semnul de castă al unei noi pături sociale, mai egală decât egalii…”

Iar maestrul Octavian Paler, parcă în completarea acestor idei, spunea: „Trăim în era ticăloşilor inocenţi, grupaţi într-un sistem ticăloşit. Nimeni nu se recunoaşte vinovat, iar actul de justiţie nu are finalitate, aproape întotdeauna…”

Sunt patru puteri în ţară: cea legislativă, executivă, judecătorească şi evident – mass media, cu precădere televiziunile mult prea numeroase şi presa!

  După spusele scriitorului Radu Paraschivescu: „Parlamentul este marea arenă a nesimţirii politice”. Fie el unicameral, fie bicameral, ales chiar şi prin vot uninominal – cu meşteşugite amendamente ce convin doar partidelor „conducătoare”, parlamentul nu se mai bucură de credibilitatea poporului, unii dintre oameni regretând chiar… acea renumită Mare Adunare Naţională! Desigur, o stupiditate…

„Trişul, potlogăria, abuzurile şi furtişagul au devenit reperele nesimţitului politic”. Ca în „Ferma animalelor”, descrisă minunat de Orwell, în momentul în care porcii preiau conducerea… Din această zgomotoasă „galerie” nu lipsesc nici reprezentanţii executivului – unii, magnaţi ce şi-au uitat obârşia, alţii adevăraţi escroci, încă nedovediţi; nici cei din magistratură, care pe lângă uriaşele pensii de serviciu, şi-au însuşit, pe căi necurate, considerabile averi – dar pe care nu le vor lua pe cealaltă lume; nici ziariştii, fie incapabili, fie linguşitori racolaţi de unul sau altul, la fel de nesimţiţi ca şi restul celor puternici, astăzi!

„Conturul” lui (n.a. – al politicianului de astăzi) trebuie să se imprime pe toate „discuţiile serioase” despre identitatea naţională şi brandul de ţară… Exponenţii acestei categorii îşi dispută supremaţia în popularitate cu vedete” (n.a. mai nou, VIP-urile de la televiziunile particulare, unde emisiunile se pot cumpăra, ca să devină magnaţii şi patronii postului, mândri nevoie mare la volanul câte unui 4x4, deşi n-au depăşit anii copilăroşi ai tinereţii şi nu se ştie ce coeficient ar „scoate” la un test sever de inteligenţă…).

Se preiau, într-o veselie, trăsături, comportamente, hobby-uri şi tupeu de la vedetele sportive sau cele din domeniul artelor „uşoare”, cu iz de kitch!

„În timpul liber, nesimţitul politic este tenor în corul bisericesc” (n.a. sau -  îmi permit să adaug – ctitori de lăcaşuri sfinte, botezători, naşi de profesie, ce fac scurtă la mână de atâtea închinăciuni…). Ce contează că totul sună fals, că sfidează bunul simţ şi credinţa străbună; că promisiunile sună mincinos – şi se dovedesc mincinoase! Să le fie bine lor, cei puţini, dar care au acaparat puterea şi ne spurcă vieţile, şi aşa mult încercate în anii trecuţi!

Un fost ofiţer, cu mâna la un imaginar chipiu, ne ura „Să trăiţi… bine!” Nu ştim la cine se gândea… în campania electorală de atunci în care strălucea şi sucea minţile multora… Pentru ca, peste puţină vreme, apostrofat de o galerie, la un meci de fotbal, mai greu de „controlat” să strige, nervos: „O să trăiţi, mai bine, când… veţi munci ca cehii!”. Aferim, stăpâne, dar de ce nu glăsuiai mata aşa şi când manipulai poporul – la care-ţi place să te întorci, uitând că 75%, din 40% ce s-au exprimat este o susţinere… dezastruoasă şi iluzoriu doar solidă! Absenţii nu te voiau, dar nu apăruse încă alternativa.

Ca să nu vorbim şi de grija pentru binele „pensionarilor cerşetori”, despre care, un alt extemporal vorbeşte mai pe larg! (Mi-a şoptit cineva!).

N-am inclus, dinadins, şi cea „de a cincea putere -  BISERICA” – care într-un stat laic, dezvoltat joacă un rol formidabil. Am mai spus-o, şi în alte scrieri ale mele: Nu am de ce să cred în interpuşii dintre Dumnezeu şi mine!

Mai ales, în aceste zile, când se redeschide cutia Pandorei spre schizma religiilor proclamându - se „primatul bisericii catolice”, condusă din Cetatea Papală, lovind nemilos în alte culte şi credinţe, fie ele şi ortodoxe sau greco-catolice… Să fi ajuns setea de putere şi avere atât de mare încât să ia minţile, până şi la Vatican??

În naivitatea ce mă caracterizează, deşi nu mai sunt de mult tânăr, închei tot cu un „basm”!

Se spune că era, pe timpuri, o împărăţie, unde domnea  - fireşte! – un împărat bun şi drept, unde oamenii trăiau bine, munceau şi se veseleau, după caz… Vrând să vadă şi dincolo de zidurile palatului împărătesc, el cere să se deschidă larg porţile şi să vadă, cu ochii săi, cum trăiesc şi ceilalţi supuşi ai săi.

Afară, mulţime de oameni în zdrenţe, flămânzi şi care-şi plângeau morţii de foame…

Supărat tare, se întoarse împăratul în palat, porunci să se adune bogătaşii în sala tronului şi le cere să facă ce trebuie, ca în împărăţia  sa, sărăcia şi foamea să dispară…. Despre care până atunci, nimeni nu-i vorbise!

Peste o vreme, a repetat ieşirea în popor şi s-a mâniat foarte, văzând că nimic nu s-a schimbat! Adunând, iarăşi, pe cei bogaţi le-a vorbit: „Aveţi averi uriaşe, cu care vă puteţi ridica palate şi morminte din aur; dar sunteţi răi, nesimţitori şi nemiloşi, cu semenii voştri! Poruncesc ca mâine, pentru fiecare om din popor ce va mai muri, din foame şi lipsuri, să fie luat capul câte unuia dintre voi!”

De atunci, nu au mai fost cerşetori şi muritori de foame, în împărăţia peste care domnea…

În loc de mincinoase „ţepe în pieţe” (ţepele – ni s-au tras, din păcate, tot nouă!!), sau „execuţii pe stadioane”, sau „închisori de mafioţi şi oligarhi”, aşa ar trebui să facem şi noi cu cei primii 10, primii 100 sau primii 300, care au mâinile pătate (desigur, nu toţi) şi care aduc, iarăşi, la disperare, un popor ce merită o soartă mai bună. Azi, şi nu peste decenii, sau veacuri viitoare! Când, oricum, noi cei de azi, nu vom mai fi… Iar vieţile se curmă repede şi pe negândite!

*

*       *

„Oameni, puţini; restul – POPULAŢIE”, declara odată îndrăgitul actor Gheorghe Dinică. Un OM adevărat, a fost maestrul meu de suflet: scriitorul Octavian Paler.

A plecat fulgerător de repede şi discret, sărac şi cu modestia ce-l caracteriza (avea o pensie de 600 de lei noi). Feciorul Domniei Sale, venit la înmormântare pentru a-l petrece pe „ultimul drum” a grăit aşa: „Nu vor trece nici două săptămâni, şi va fi uitat, de cei care se întrec astăzi în a  se arăta atât de afectaţi, de această pierdere…”. Ce dreptate a avut: doar un singur realizator TV, care i-a fost aproape, şi care-l admira, şi care-i cunoscuse bine meleagurile natale, din Ardeal, nu a uitat să ni-l readucă în memorie, în ziua în care OMUL Paler ar fi împlinit 82 de ani… Dumnezeu să-i dea tot de ce nu a avut parte pe acest pământ!

Zilele trecute, s-a stins din viaţă şi Întâi Stătătorul Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul Patriarh Teoctist. Cu toate păcatele sale şi greşelile, de care nimeni nu e scutit în viaţa asta imprevizibilă, a fost cel ce a ţinut, laolaltă, pe mai marii Bisericii şi a învins vanităţile, schizma, sciziunile, previzibile, de multă vreme…

Un conducător, huiduit atunci când a venit în faţa aleşilor neamului ca să condamne comunismul (cine, EL?!), cel care a pus un străin de neam şi ţară, cu trecut cel puţin discutabil, să întocmească un raport „în problemă”, a citit fraze ce condamnau, destul de nemilos, pe Capii Bisericii Ortodoxe Române: părinţii Patriarhi Iustinian şi Teoctist. Cum de a îndrăznit oare, de faţă cu Prea Fericitul Teoctist căruia, nu se ştie de nu i-a grăbit astfel sfârşitul… Şi aşa, avea inima greu încercată.

Când Patriarhul nostru s-a dus „la cele veşnice”, a venit tot dumnealui, acum smerit (!?), să-i atingă sicriul, să fie fotografiat, filmat, televizat în direct! A doua zi, chiar l-a decorat cu cea mai înaltă distincţie – „steaua României” şi, în „premieră mondială”         i-a citit, la căpătâi (!!) decretul de acordare a înaltei distincţii, ce tocmai îl iscălise!

Cum de a îngăduit „steaua” de „Conducător” a lui o asemenea blasfemie?! Nu-i nimic: Dumnezeu nu uită şi dă, în cele din urmă, fiecăruia, după vorbele şi faptele acestuia! Aşa cred eu că este drept…

Citez, din memorie, câteva din vorbele de adâncă înţelepciune şi smerenie, rostite de Prea Fericitul, în zilele cât mai slujea printre noi: „Moartea – e doar ieşirea din această lume, către o alta…”; „În mâinile Domnului sunt toate: şi viaţa, şi lucrarea noastră”; „să nu lăsăm vrajba să ne întunece mintea şi simţirile….”

Acum, când a plecat dintre noi, la cele veşnice, simplitatea – măreţiei şi măreţia – simplităţii Patriarhului Teoctist – Arăpaşu este mai relevantă, decât oricând, înainte…

Şi tot acum, ni se dezvăluie că slujitori ai Bisericii Ortodoxe române, ce ieşeau din puşcăriile comuniste, au împodobit pereţii reşedinţei Patriarhului, din Dealul Mitropoliei, cu fresce evocând, cu mult curaj, criminalele demolări ale bisericilor, ordonate de cizmarul – împărat! Şi tot, Patriarhul, punea în acele zile, piatra de temelie şi ridica – ori ctitorea – naşterea unor noi  lăcaşuri de închinăciune, pe care nici măcar Ceauşescu, unealta necuratului, nu le putea opri! Dumnezeu să-l odihnească, în pace!

*

*       *

Nu putem „să ne pribegim” cu toţii, pe cele meleaguri străine, mai bogate; un „El Dorado” pentru tânăra generaţie!

Versurile unui frumos cântec popular (vedeţi, ascult nu numai poveştile de la „ora copiilor”, de la Radio România!) grăiesc aşa:

„Iarba verde, de acasă,

                                       Să mă rătăcesc prin lume,

Nu mă lasă!”

Şi nu mă va lăsa niciodată! E un legământ!

Veţi gândi, poate: ce are omul acesta, născut şi crescut la oraş, cu „iarba verde de acasă”?! El păşeşte numai pe asfaltul – plin de gropi – din „micul Paris”! Sau, merge cu „maşina mică”. Şi totuşi are, şi nu mă gândesc doar la arborele nostru genealogic, ce pleacă – negreşit – din strămoşii de la ţară, ce munceau pe ogoare…

Odată, în anii studenţiei, la o convocare militară – obligatorie, pe atunci – la o aplicaţie „în teren”, când făceam vestitele „salturi înainte” sau ne adăposteam de un iminent atac aerian, săpându-ne – cu lopăţica din dotare – gropile individuale, m-am lipit, să mă odihnesc oleacă, de glia strămoşească, de „iarba verde de acasă”!

Nu pot exprima ce am simţit atunci: de la un fior nemaiîntâlnit, la senzaţia de „contopire” cu pământul – de care parcă, nu mai voiam a mă dezlipi! Nici azi, la vârsta mea înaintată, nu pot să uit acele clipe…

Peste ani, adult fiind, m-am descălţat, mi-am dat ciorapii jos din picioare şi am păşit pe iarba crudă a unui început de primăvară. Orăşeanul din mine, a retrăit legătura veşnică cu pământul nostru drag, pentru care s-au jertfit sute de mii de vieţi, dacă nu milioane, într-o ţară cu existenţă milenară.

Şi chiar dacă soarta este „from dust – to dust” (cred că … s-a mai spus asta!) tot acolo, în glia strămoşilor, vreau să ajung, când Domnul va decide!

Extemporal nr. 9

Unde mai sunt bancurile de altădată?

e multe ori m-am întrebat, cu oarece nedumerire şi tristeţe: de ce nu mai sunt astăzi bancuri, în afară de unele timide încercări, toate cu subiect politizat?! A secat inspiraţia oamenilor?

Sursa de inspiraţie a bancurilor – mai bune ori mai puţin bune, rămâne – ca şi în cazul folclorului românesc – creaţia şi spiritualitatea vie a acestui popor.

Poporul nostru a fost, peste veacuri, optimist, vesel, pus pe şotii, gata să râdă şi să sancţioneze un lucru, un regim, o persoană, o breaslă…

Cine nu a vizitat „Cimitirul Vesel” de la Săpânţa, din inegalabilul Maramureş, a avut ce pierde!

De-aş  fi avut putere, de-aş fi avut responsabilităţi în domeniu, aş fi investit în turismul din această parte a ţării, cât în programe îndoielnice şi cu final îndepărtat – toate la un loc! Acolo e spiritul adevărat al poporului nostru, acolo se găsesc mărturii vii ale creativităţii lui; acolo, amintirile nu te fac să te întristezi, ci să te veseleşti, când citeşti poezioarele de pe crucile celor ce nu mai sunt, dar  pe care oamenii nu-i uită, zugrăviţi excepţional, în versuri, cu binele şi răul ce l-au făcut, cu meritele şi defectele ce le-au avut!

În anii dictaturii comuniste, de inspiraţie stalinistă, ai deceniului al patrulea şi al cincilea din secolul ce s-a încheiat, nu demult, bancurile te puteau duce în beciurile securităţii, ori – în cel mai bun caz – te lăsau pe drumuri, împreună cu familia din care proveneai… Şi nu pentru că le compuneai, ci pentru că le răspândeai; „ de la lume adunate, înapoi  la lume date!” Şi Doamne, ce se mai râdea atunci la auzul lor! Spre necazul celor de sus!

Mai târziu, în deceniile VI – IX, când „chipurile” nu mai aveam deţinuţi politici în România, pentru asemenea îndeletniciri ţi se deschidea un dosar la Securitate şi suportai  - mai mult sau mai puţin pe faţă – privaţiuni la serviciu, la cererile de plecare în străinătate, ori – dacă se întâmpla  - erai sancţionat şi pe linie de partid…. Dar, bancurile nu mureau; ele circulau, pe larg, ba chiar se puteau auzi şi la Universitatea partidului comunist – Academia „Ştefan Gheorghiu”, unde „calităţile morale şi încrederea în spiritul de discernământ al cursanţilor”, persoane selectate cu grijă, le puteai auzi chiar… de la cei de la catedră!

Bancurile au constituit chiar o formă de rezistenţă, a populaţiei la mizerabila politică de înfometare şi exterminare, prin frig şi alte mijloace, a milioanelor de români… Şi nu veneau numai pe calea undelor, de la Radio Europa Liberă, ci de la noi, din ţară.

O zi de iarnă grea, a anilor ’80: Sala Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra”, din Centrul Capitalei. Un frig, din foaier şi până în sală, de zile mari! Spectatorii – cu paltoanele pe ei, de abia încăpeau în scaune, cu căciuli pe cap, fulare la gât, ba unii – chiar cu mănuşi. Actorii – potrivit rolului, mai mult sau mai puţin dezbrăcaţi, aşteptau cu nerăbdare ceaiul fierbinte din pauzele dintre acte…

Pe scenă, minunata Tamara Buciuceanu povestea „cum se face azi, o supă de pui”?! Deci: „pui sare, pui piper, pui zarzavat, pui chiar şi o linguriţă de orez, iar pui… nu mai pui!”

Replica nu era în scenariul aprobat de către secţia de propagandă a C.C. al P.C.R.; izvorâtă numai din curajul actoricesc! Să vă mai spun cum se râdea şi se aplauda – la scenă deschisă?!

Aţi fost la concerte sau la Ateneul Român, în aceleaşi nemiloase condiţii? Din păcate, acolo nu se puteau „broda” replici, cu funcţie de „banc”! Dar tot se mai „strecura” câte ceva…

Dar neuitaţii Toma Caragiu şi Alexandra Bocăneţ, care la rândul lor strecurau în direct, „şopârliţe” printre rândurile avizate de aceeaşi conducere superioară de partid şi de stat şi difuzate de Televiziunea publică, la ore de vârf?!

Grăieşte regretatul Toma Caragiu în filmul „Premiera”, realizat cu puţină vreme înainte  de cutremurul devastator din 4 Martie 1977, ce ni  l-a „răpit” pentru  totdeauna: „În piesa asta nouă, „Travesti” – mult tăiată şi „ajustată” de politrucii ce ne aprobă textele, eu urlu, îmi trag manşetele şi acolo, pe scenă, în direct şi imposibil de oprit… adaug „text” de la mine, ce merge drept la inima spectatorilor care ne iubesc”…

Încă o dată, deplâng dispariţia bancurilor în lumea de astăzi, semn de resemnare – după repetate deziluzii, îndurate din partea celor ce se intitulează „reprezentanţii naţiunii”; semn de apatie, de marginalizare şi refuz de a mai gândi pozitiv, cu speranţe în mai bine…

Trebuie să mărturisesc că nu mă pot lăuda ca fiind „autor de bancuri”; ba chiar, râd, mă amuz la unele mai bune, dar le uit extrem de repede… Ceea ce va urma vor fi, atunci, doar câteva mostre din acele snoave ce reflectă spiritualitatea veselă, născătoare de nădejde, pentru care mintea mea – încă vie – le-a păstrat câte un loc în „sertarele minţii mele”  greu încărcată de amintiri, mai vechi sau mai noi! Ce vreţi, semn de bătrâneţe…

*

*       *

1.      „Era rău cu „was ist das”!

Da-i mai rău cu „davai ceas”!

Nu-i aşa??

         (cuplet – marele Constantin Tănase, Teatrul de Revistă, anii ’45-50)

2. „Ce facem, îşi vorbesc între ei doi pureci veseli: mergem pe jos, sau luăm un câine?!”

3. „Ce facem: mergem cu liftul sau luăm … scara?”

               (după cutremurul distrugător din 4 martie 1977)

4. „Frumoasă duduiţă, îmi permiteţi să vă fac o supraetajare?

- Vai, dragă domnule, dar nu vedeţi că sunteţi în demolare?!”

                                                                                     (idem)

5. „Fă Mărie, fă! Hai să facem… chestia aia ruşinoasă!

               Nu pot, bre, Ioane, nu poci.

Dar, de ce, fă Mărie!

               Din două  motive: primul e că… mi-s încă „domnişoară”, al doilea e: că de câte ori fac chestia asta, mă dor tare şalile!”

6. Între doi ciobani: „Nu  văzuşi nimic, azi, pe munte?”

   „Ba da, bre! Era unul ce o cam înghesuia şi „necăjea” pe una!”

„Şi tu, bre omule, n-ai făcut nimic?”

„Ba cum de nu: am strigat: f… - o măi odată, ce mai aştepţi prostule?!”

7. „Scumpa mea: facem chestia „aia”, ştii tu, înainte sau după masă?”

   „Cum vrei tu, dragule… şi apoi mâncăm!”

8. „La noi se întreabă azi, astfel! Nu mai pui stupida întrebare: „curăţică, curăţică”? Ci doar „sterilică, sterilică?”

                                                                       (anii  ’70- ’80)

9. „ O soţie îndurerată vine la cimitirul Bellu, să se reculeagă la mormântul soţului, care de curând „dăduse colţul”… Aici, găseşte un bilet; îl citeşte curioasă şi rămâne „paf”!! Ce scria „berbantul”: „Lipsesc puţin! Sunt la madam ’Melinte, peste trei morminte!”

10. „Ştii că, din familia noastră, Iţic a fost un erou naţional?”

   „Nu mai spune: dar de ce nu i-am aflat încă mormântul de veci?”

„Pentru că Iţic a fost … eroul necunoscut!”

11. La teatru, o piesă originală, în care un actor stă cocoţat  pe creanga unui copac – parte din decor…

O voce îngrijorată, din sală: „Ianoşi – baci, de-te jos din copaci!”

„Ianoşi – baci: „Nu me dau, nu me dau!”

Vai, ce pecat, de aşa frumos berbat”…

„Şi chiar, Ianoşi baci, nu cobori din copaci, nicodată?!”

„Ba da: in pouze, desigur!”

12. La Academia de partid „Ştefan Gheorghiu”, la cursurile de îndoctrinare numite „perfecţionare şi reciclare”:

   12.1. „Reciclarea este ca lumânarea, la un mort: arde, luminează dar… nu deşteaptă, niciodată!”

   12.2. Cunoaşteţi versurile celebre: Erori au fost, erori sunt încă!”

   12.3. „Deviatorii, sunt cei ce merg înainte, când Partidul… o coteşte!” (n.a. valabil şi azi!).

13. „Iubito, vin acasă după 3 zile! Te rog mult: nu te spăla, parfuma şi văcsui atâta; altfel, nici câinele nostru nu te va mai recunoaşte…”

14. „Dilemă: Dacă mă las, spune că… sunt o curvă. De fug, mă face… proastă; mai bine: mă împiedic…”

15. Spovedanie smerită la un preot; o frumoasă domnişoară glăsuieşte: „Părinte, mărturisesc că am păcătuit mult!”

„Cu câţi?” întreabă, curios, prelatul.

„Vai părinte, dar eu am venit să mă mărturisesc, nu… să mă laud!”

16. „E frumoasă noua ta secretară, „vrăbiuţa” ce te aşteaptă cu cafeaua caldă la birou?” întreabă – insistent – soţia şefului…

„Ce să zic – e tânără, vioaie…” zice şeful.

„Şi, altceva?” – insistă consoarta. „Păi se coafează, se vopseşte discret, e curăţică…”

„Mai ceva ca mine?” replică Doamna.

„Nu dragă, nu suportă comparaţie” – răspunde Domnul.

„Spune-mi atunci, totuşi, care este cea mai mare calitate a ei?” – revine soţia.

„Vai, dacă ai şti ce… repede se îmbracă…”

17. La şcoală:

   17.1. „Dom’profesor – dacă… pic, trec?”

   17.2. Bulă ridică, insistent, amândouă mâinile: „Şi eu, Şi eu!”. „Ce vrei, mă Bulă?” – este întrebat, de către învăţătoarea speriată de ce putea să audă. „Doamna, eu azi am salvat o „domnişoară” de la viol!”. „Tu – măi Bulă – n-aş crede!!”. „Ba, da Doamnă, zău!” „Şi cum ai reuşit asta, Bulă?”. „Simplu: am convins-o!”…

   17.3. Tot în clasă: „ Copii, spuneţi un lucru bun de mâncat”. „Lampă”- răspunde primul şi vesel că ştie, elevul Bulă. „Cum lampă?!” Ceilalţi   vor spune: ciocolată, miere, struguri, friptură etc.?! Numai că, la aceeaşi întrebare, Bulă răspunde timp de 3 zile la fel: „Lampă!!” „Bulă, mă scoţi din fire”, replică învăţătoarea.”De unde ai scos chestia asta cu lampa?” „Păi, Doamna, tata zice, în fiecare noapte - mamei: hai  de stinge lampa aia, şi vino să te mănânc, cu lampă, cu tot…” Or fi înţeles copii, ce voia să zică?!

17.4. Tot în clasă: „Doamna, inima omului… are picioruşe?” „Ce-ţi veni, prostovane, cum să aibă inima… picioruşe?!”. „Păi, bine, Doamnă, atunci de ce zice tata, în fiecare noapte, mamei: „Inimioara mea, desfă picioruşele!...”

17.5. Bulă, „ce este o ambulanţă?”. „Păi, se’nţelege: e maşina mea!...” 

18. Într-o rezervaţie de indieni, în ţara Marelui Licurici, un mare şef de trib, suferind de o cumplită constipaţie, cheamă vraciul, în ajutor. Acesta fierbe ierburi, şi-l pune să bea fiertura, dar… nimic! A doua zi vraciul pune la fiert şi coajă de copaci; tot nimic! A treia zi, moaie şi el mâna, până la cot, în fiertură… este chemat, în următoarea zi, de urgenţă la marele şef de trib: „Ce  mi-ai făcut vraciule?!” „Păi, tot nimic?” zice acesta - speriat… „Nu, omule, dar acum: big caca, but no chief!”

19. Tot la spovedanie: „Ai păcătuit, fiule?”

„Da, părinte prea cucernic, am păcătuit mult şi cu multe…”

„Cu cine fiule: ca să fie mărturisirea completă trebuie să îmi spui totul, să nu – mi ascunzi nimic…”

Pleacă uşurat şi binecuvântat de preot credinciosul! Dar, rămas singur, părintele… îşi freacă mâinile de bucurie: „Şi uite-aşa, mai aflai trei adrese…”

20. Discreţie rară:

Pe un şantier al Patriei, un tânăr inginer constructor, stagiar, cazat „la baracă” şi însetat de „o mică aventură”, o invită la el, pe cea care îi inspira ceva atracţie şi ceva încredere şi se mărturiseşte, după ce o studiază mai atent…

„Ştii, zice inginerul, aş vrea să „o facem” dar mi-e teamă să nu răspândeşti vestea…”

„Vai de mine, domnule inginer, dar eu vă respect şi sunt fată discretă… Păi eu am fost: şi cu domnul director, şi cu domnul contabil şef şi cu domnul maistru… Numai cu dumneavoastră, nu apucasem!”

21. Între septuagenari, foşti crai, în tinereţe, dar încă „bine conservaţi”:

„Mă, tu te mai ţii de femei?!” „Ba bine că nu!” răspunde celălalt, vesel nevoie mare!

„Şi ce le mai faci, mă, boşorogule?!”

„Păi, mă ţin de ele… să nu cad!”

22. Cărţile sfinte:

La un vestit Rabin vine un evreu credincios, şi prieten bun, totodată; este reţinut la masă!

Aici, aperitivele le serveşte o fată frumoasă, dar cam… coaptă. La felurile principale – vine o „fătucă”, frumoasă de pică şi mult mai tânără…

Pentru ca, la desert şi cafea, să servească o copilă, de o frumuseţe răpitoare…

„Ce sunt astea, cinstite „rabi”?” – întreabă nedumerit musafirul.

„Astea sunt, dragule, nişte „cărţi sfinte”, cum numai eu pot avea!”

„Şi prea înţeleptule „rabi”, nu-mi poţi împrumuta şi mie vreuna dintre ele?”

„Nu, dragule: pe prima am citit-o, da-mi place, din când în când, să o mai recitesc… Pe cea de a doua, o citesc tocmai acum… Iar ultima, Doamne, ce tânără şi frumoasă este, nu are… foile tăiate!...”

23. Un evreu, Ştrul, vine la prăvălia lui Iţic, cu o faţă „lungă” şi ochii înlăcrimaţi.

„Ce e cu tine, Ştrul?” – întreabă Iţic. „Ce ţi s-a întâmplat?”

„Dragă prietene, tocmai am aflat că a murit tata şi mi-a lăsat moştenire un milion de dolari…”

„Vai ce necaz, săracul de tine!...”

Mai trece un an şi Iţic îl vede pe Ştrul, „om ajuns” la acea vreme, din nou întristat şi înlăcrimat.

„Ce s-a mai întâmplat, măi omule?!” – întreabă Iţic.

„Păi, de câteva zile, am aflat că mi-a murit unchiul şi          mi-a lăsat: tot un milion de dolari…”

„Vai, ce necaz pe tine, oi vei, oi vei…”

Nu trece multă vreme şi cei doi se reîntâlnesc.

Ştrul, cu un pântece imens revărsat din pantaloni şi prosper – nevoie mare, tot cu lacrimi şi tânguieli ce nu mai conteneau, părând de neconsolat.

„Măi omule, iar ţi-a murit cineva?!”

„Da, Iţic, bunul meu prieten; un văr, de-al doilea, ce mi-a lăsat la rându-i o mândreţe de casă!”

„Bine omule, eu nu mai pricep nimic: atunci şi mai cu seamă la anii tăi, ajuns – ba chiar bogat, de ce te mai caini şi văicăreşti la nesfârşit?!” – zice  Iţic, nedumerit…

„Vezi – glăsuieşte trist, rămânând de neconsolat, Ştrul.

De acum nu mai are cine să moară… Deci – s-au dus moştenirile mele!”

24. La doctor:

„Dom’doctor sunt foarte necăjit şi îngrijorat! Orice mănânc, scot… numai ce-am băgat în mine: fasole de mănânc, fasole fac; sarmale de mănânc, sarmale scot; cozonac, de mă’nfrupt – cozonac fac! În vreme ce alţii…!

„ Ce e cu alţii, omule?” – întreabă doctorul curios.

„Alţii mănâncă de toate, şi scot numai rahat!! Cum să nu fiu supărat şi îngrijorat?!”

„Atunci – zise vesel doctorul, mănâncă rahat!”

                                                              (din Marin Preda)

25. La cazarmă:

Un majur, se căzneşte să explice „răcanilor” ce e cu „eclipsa de soare”, de a doua zi; pentru a le scoate din cap poveştile, din popor, cu vârcolacii ce mănâncă soarele! Se simte, cumva, mândru, că a învins o superstiţie şi a luminat minţile trupeţilor cu caş la gură…

„Să aveţi mâine, toţi, câte o bucată de geam bine afumată, spre a privi minunea, fără să orbiţi” – spuse, în cele din urmă, majurul cel deştept.

„Dom’majur, să trăiţi, întreabă cu sfială unul dintre răcani. Noi am înţeles multe, dar aş vrea să ştiu: dacă sunt nori şi nu se vede soarele, cum ne uităm la eclipsă?!

„Ascultă, trupă la mine”, răcni majurul!

„Dacă mâine sunt nori şi nu se vede soarele, ECLIPSA se va ţine în… sala de mese a regimentului!”

26. La Dumnezeu vine smerit Sfântu’Petre.

„Doamne, mă tot uit la Pământ şi nu mă dumiresc! La unii le-ai dat numai deşert şi veşnică însetare; la alţii – munţi greu de urcat şi ierni grele; la ceilalţi, ape pe care plutesc… insuliţele lor, mici şi nesigure… Numai la români, le-ai dat: şi câmpie, şi dealuri, şi munţi înalţi şi falnici şi ape limpezi şi codrii verzi… Dreptu-i, Doamne, aşa ceva?

„Nu te pripi, Petre – credinciosul meu tovarăş şi vrednic supus. Tu nu ştii ce „conducători” le voi da, de-şi vor blestema zilele!”, zise cu blândeţe şi înţelepciune, Domnul…

27. La şeful unei instituţii mari din Capitală, în anii’80, vine o delegaţie străină – de pildă din Ungaria. Înainte de „rămasul bun” – tradiţional – sunt întrebaţi: „Cum a fost, cum v-aţi simţit în România?” „Bine” – vine imediat răspunsul. „Numai că la noi, seara-noaptea, în localuri, există pe mese nişte lămpiţe şi nişte telefoane la care formezi un număr, şi… nu pleci, la hotel, singur!” „Vai, vă rog să mă iertaţi, zice şeful: Am uitat să vă spun; la noi, e cu autoservire!”

28. La Ştrul vine Haimovici. „Bună ziua, cinstite Ştrul”- zice acesta cu voce mieroasă. „Cum o mai duci?” „Mulţumesc Celui de Sus – bine. Dar aştept cu nerăbdare banii ce ţi i-am împrumutat, de multă vreme!” – răspunse Ştrul. „Păi, vezi, tocmai de aceea am venit la tine. Să-ţi spun că: nu-ţi pot plăti datoria!” replică Haimovici. „Vai mie, vai mie, ovrei nenorocit… Dar la ce-ai mai venit atunci?”

„Ştii – răspunse Haimovici. M-am tot gândit, şi tot gândit:  De ce să nu dorm numai eu – de grijă; lasă să nu dormi nici tu, de astăzi încolo!”

29. Marele conducător, Eroul Carpaţilor, cel mai iubit fiu al poporului, cizmarul ajuns împărat a mai inspirat şi alte „snoave”:

29.1. În ţinută de gală, pentru un dineu oficial, oferit, să zicem, de Regina Angliei, Niciolaie vede pe pereţii de lângă lift o inscripţie repetată: „No smocking!”

Supărat pe cei din protocolul lui, ce l-au îmbrăcat cu un… smocking nou, nouţ, se repede spre apartamentul prezidenţial… să se schimbe de haine…

29.2. La o mare adunare populară, dintr-un „muncipiu” al Patriei, acelaşi dinainte, glăsuieşte, cu convingere:

„Poporul român a dăinuit şi va dăinui pe aceste meleaguri, renăscând din cenuşa proprie precum… Pasărea Penis…” Urale, ovaţii ce i-au răsplătit „bogatele cunoştinţe”…

29.3. Lui Niciolaie i se dă să probeze un nou automobil, ultramodern, ce urma să fie -  poate – achiziţionat şi dotat corespunzător, aşa ca pentru un preşedinte (n.a. unde am mai auzit, eu, oare, de asemenea pretenţii, la un… foarte scump avion?!). „Nu se porneşte, zise, preşedintele”, chinuindu-se  să bage cheia în contact. „Cu dinţii în sus, tovarăşe Secretar General”. „Îîî…” face Nicu şi rânjeşte, să i se vadă dinţii de sus, din gură…

30. La examenul pentru obţinerea permisului de conducere auto:

Un candidat este „picat” pentru că nu a acordat o „prioritate de dreapta”. Venit la reexaminare, se opreşte înainte de a intra în intersecţia având semnul cu pricina; se opreşte, şi stă, şi stă…

„Ce faci, omule?” se răţoieşte poliţaiul!

„Păi vedeţi – răspunde inteligent „catindatul”. Nu venea nimic din dreapta, nici măcar o căruţă… Ce vreţi, să pic din nou?!”

31. La porţile raiului, la Sfântu’Petru, se prezintă o fătucă*, sfioasă: „N-am păcătuit, Sfinte! Ba chiar, mi-s „domnişoară”! „Măi fată, măi - grăi Sân’Petru: Eu ţi-am dat-o, ca s-o dai! Nu          să-mi vii cu „ea” în rai!!”

                       (* expresia favorită a domnului Ion Cristoiu)

32. Între iubiţii conducători, Leana şi Nicu:

O dimineaţă devreme. Leana se trezeşte prima, de grijile ce o munceau!

„Maiestate, Nicule?!”

„Vai, Scumpa mea Consoartă, ce frumos sună” – reuşeşte să „se esprime”, Nicu, abia trezit dintr-un somn profund. „Mi-ar  place să mi se adreseze lumea, aşa!”

„Taci, mă prostule: Întrebam dacă… mai e state de vizitat şi diplome de luat”, zise cu arţag, Leana cea mare şi puternică…

33. Într-un compartiment de vagon CFR se întâlnesc şi  intră-n vorbă, trei români: un ardelean, un oltean şi-un moldovean – numai buni de’nsurătoare.

„Bre, voi vă luarăţi neveste?” – zice olteanul.

„Nu încă – dar ne gândim şi la aşa ceva” – răspund cei doi… „Păi atunci, fraţilor, mă găsirăţi bine – că şi eu fusei în peţit, fusei dar uite că mă’ntorsei tot holtei!”- zise, puţin necăjit, olteanul…

Tot el: „Şi voi, cam ce-aţi vrea, flăcăilor?”

Zice, primul, ardeleanul: „Eu, măi dragă, aş vrea o englezoaică!” „Da de ce, bre?!” „Păi, continuă el, astea-s fine, tăcute, nu toate urâte şi se nimereşte a mai fi şi vreuna bogată, s-o duc şi eu mai bine!... Nu credeţi că „se merită”?

Sare, olteanul: „Da ce, bre oameni, de franţuzoaice               n-auzirăţi, până acu’?!” „Da, ce-i cu ele?” se mirară  ceilalţi doi! „Păi fusei, adică dădui o fugă până la Paris, să folosesc şi eu numai buletinul – în ciuda vameşilor… Şi Doamne, franţuzoaicele sunt frumoase, se îmbracă şic, se dau cu sulemenele şi parfumuri frumos mirositoare şi, cum să zic - mai ştiu şi „sărutul franţuzesc”! Ei, nu credeţi că-s cele mai bune?!”

„Ba eu zic şi susţin că tot româncele noastre’s mai bune!!” „Ce vorbeşti, mă ?! Da de ce?” – săriră ceilalţi doi tovarăşi de drum. „Păi fraţilor, fac româncele astea nişte parastase, ce nu s-a mai văzut…”

34. La teatru: păţanie, din cuşca suflerului:

Un talentat şi reputat actor, iubit de public, se blochează, intră în panică, uită continuarea replicilor şi se uită disperat la cel din „cuşcă”, cerându-i ajutorul. „Cum e?”- întreabă marele actor! „Excelent maestre, excelent” – îi răspunde imediat suflerul. Care, asta înţelesese!

35. „Fă, nevastă; ai întors ceasul acela?”

„Da nu vezi bine omule” – răspunde consoarta.

„Nu-l văzuşi că e cu faţa la perete?!”

36. Umor sec:

   36.1. La circ, un elefant dă târcoale, în arenă, la comanda dresorului temut. Şi tot dă târcoale, şi tot dă târcoale… „Ce face elefantul?” „Păi, tot dă târcoale…”

La un moment dat, elefantul se opreşte şi se aşează, cuminte, la picioarele celui ce-l comanda.

„Ce s-a întâmplat cu el? N-am auzit să i se fi comandat aşa ceva?!” De ce s-a oprit aici, amici?”

Răspunsul vine prompt: „Elefantul… nu mai avea „târcoale”!”

          (autor: actorul Mircea Crişan)

36.2. Un biet iepuraş, curăţa o puşcă şi jură răzbunare, pe toţi: pe vulpe, pe urs, ba chiar şi pe vânătorul cel vestit (n.a. nu erau încă apariţii la televiziune; pe atunci – nu se inventase!). Îl surprinde, bolborosind ameninţările, stăpânul puştii, ce tocmai se pregătea de o nouă vânătoare. „Ce spui acolo, netrebnicule?”- izbucneşte, mânios, vânătorul! „Ia, stăpâne al pădurii, m-am luat şi eu cu vorba: Curăţ puşca şi vorbesc prostii!”…

36.3. La un doctor vestit, vin – pe rând – trei  pacienţi, cu aceeaşi suferinţă. Primul – un bogătaş, după straie şi pântecele rotund. „Dumneata trebuie să ţii un regim strict: numai peşte slab, viţel la grătar şi citrice –cât mai multe”, îi recomandă doctorul. Al doilea – din pătura „mijlocie”, dar nici sărac, încă! „Trebuie să mănânci, domnule, mai raţional; o masă o iei, o alta să o sari; şi fă o cură cu ape minerale…” îi spune, cu convingere doctorul.

Intră ultimul: un sărman, slab, jigărât, ce abia se mai ţinea pe picioare. „Ce să fac, dom’doctor?” – întreabă acesta, sfios.

„Ţie îţi trebuie… mişcare, multă mişcare, zilnic! Şi mult, cât mai mult… aer” îi răspunde vestitul doctor…

                                                                (sursa: Marin Preda)

37. Un domn, o „face” pe o doamnă – „Fulga”, adică… văcuţă! Pentru a-şi „repara” onoarea, cea în cauză îl cheamă pe calomniator în faţa instanţei de judecată; unde îl păştea cel puţin o amendă „grasă”, pentru necuviinţa  de care dăduse dovadă…

Smerit, cu capul plecat, odiosul calomniator, îndrăzneşte să întrebe: „Doamnă judecător” (n.a. de ce or fi atâtea judecătoare în loc de judecători?!). „Dacă unei vaci îi spui Doamnă, e tot o insultă?!”

„Nici vorbă, domnule”, i se răspunde, pe loc.

Atunci, calomniatorul se întoarce spre reclamantă şi-i spune, candid şi cu tot respectul de care mai era în stare: „Săru’mâna, Doamnă dragă!”. Şi „cauza” s-a închis, pe loc…

38. Contează intonaţia, în rostirea unei propoziţii? Să vedem:

Doi amici, „tovarăşi” în anii de „tristă amintire”, se întâlnesc. „Ce faci? Nu te-am văzut de trei ani”; „Acum, bine”, răspunde celălalt. „Dar, am stat trei ani în puşcărie”… „De ce? Ai omorât, ai furat, ai violat, ai greşit cu ceva?” „Nu – fu răspunsul, pe loc. Am scandat o lozincă, la o mare demonstraţie a oamenilor muncii!”

„Bine, dar pentru asta nu se face puşcărie! Cum şi ce ai strigat?!”

„Am strigat: „Asta-i viaţă, ăsta-i trai; Să trăiască 1 Mai!””

„Bine – şi ce a fost rău în asta?!”

„Vezi, omule, eu am strigat cam aşa:

„Asta-i viaţă, ăsta-i trai???”

„Să trăiască 1 Mai???

Şi – am ajuns… la răcoare!” – răspunse celălalt. Intonaţia – a fost greşeala cea mare! Pentru care a plătit trei ani…

*

*       *

            Umorul, „spiritul de glumă”, cum se spune, deseori, în popor, snoavele cu tâlc din vremurile de restrişte, sunt atât de multe că nici o întreagă carte nu le-ar putea cuprinde…

Puii scheletici, pentru care te călcai în picioare la cozi interminabile, deveniseră „fraţii Petreuş” (erau câte două caricaturi de pui, la o pungă… Până şi bietele păsări erau pe atunci nemâncate!).

Admiratorii muzicii lui Bécaud, spuneau la cozile lungi şi interminabile de la pompele de benzină, unde nu ştiai dacă ajungi să mai „apuci” ceva pentru propriul rezervor: „Merci, PECO!”…

Titluri onorifice de „doctor honoris causa”, acordate familiei domnitoare prin grija slugoilor de la ambasadele ţării şi nu odată – cu ajutorul unor contribuţii băneşti - erau  denumite, în mediul academic românesc veritabil: „doctor humoris causa” ! (Valabil, din păcate, şi în zilele noastre, pentru şefii ce vor cu orice preţ să pătrundă în familia educatorilor şi cercetătorilor ştiinţifici –rămaşi tot cenuşăresele ţării…).

În decembrie’89, întors din Iran, când ţara – conform scenariilor croite de „agenturili streine” – clocotea şi oamenii curajoşi, mureau pentru o libertate furată mai apoi de cei ce nu „dăduseră” pe la „răscoală”, dictatorul (cel de atunci…) striga pe postul naţional de televiziune, într-una din cele două ore zilnice de emisie – în alb/negru şi „parţial color” – că la noi în ţară, socialismul va fi înfrânt numai atunci când: „va face plopul pere şi răchita – micşunele”…

„Dracii” de studenţi, din Regia Capitalei universitare, plantau, noaptea, pere coapte adevărate, în plopii fără soţ, de pe cheiul Dâmboviţei, din vecinătate, de făceau echilibristică securiştii să le adune în zori, să nu se vadă şi să nu afle cumva, Tovarăşul ori Tovarăşa sa, ADI..

Mai târziu puţin, piaţa Universităţii fremăta şi vuia de sloganuri anticomuniste, multe ce satirizau – în versuri – o lume ce o voiau, mai repede, apusă; fără a bănui că până şi acolo, manipularea şi trădarea, aveau să învingă, în cele din urmă… Se pregătea, să ia puterea, eşalonul al doilea al politrucilor şi securiştilor lui Ceauşescu! Dintre care unii, se mai dădeau a fi şi dizidenţi!!

Presa a devenit, în viziunea Celui din Deal, o pepinieră de „moguli”, „nesimţiţi”, „găozari” şi „păsărici”; rromii – au fost catalogaţi drept „împuţiţi”; s-a întărit semnificativ casta nesimţiţilor cu… membri ai breslei ziariştilor, desigur, a celor nealiniaţi Puterii… Senatorii au devenit: „senatorii melcilor”; agramaţii – vor să „cumpere” locuri de deputaţi la Parlamentul Europei  Unite; şi culmea: vor reuşi!; ticăloşii, ce-şi etalează averile şi sfidează un întreg popor cu bogăţia lor, neam-prostia şi tabieturile lor mediatizate pe larg, sunt „porcii” din „Ferma” lui Orwell, „cei mai egali între egali!” Aşa a ajuns viaţa, la noi acasă… dar, din nou, alta nu avem!

Sunt ceva bancuri, satire, pamflete şi glume, şi astăzi… Care circulă, mult mai puţin! Şi, totuşi: unde ne sunt bancurile de altădată?”… Ca să ne facă, cel puţin, „tranziţia” – mai uşoară!

Extemporal 10

O stare de fapt: anii pensionarilor cerşetori!

Motto : 

« Munca l-a făcut pe OM !,

Dar nici nimeni nu a murit...

De nemuncă ! »

  ste o realitate faptul că cei peste şase milioane de pensionari ai României, sunt priviţi şi trataţi ca un balast, de care orice căpitan de vas ştie că e mai bine să scape, pe timp de furtună…

În vreme ce în majoritatea ţărilor europene, ale lumii civilizate, raportul dintre populaţia activă şi cea a pensionarilor – beneficiari de pensie de la buget – este de 2:1, în ţara noastră acest raport este de abia de 1:1, cu bunăvoinţă!

Dacă avem în vedere pe cei care se decid să muncească în afară, ca şi posibilitatea acelora ce se decid să aibă moştenitori – carne, din carnea lor, de a fi retribuiţi  cu sume – deloc neglijabile şi pe perioade îndelungate, cu salariul mediu net pe economie – acest raport poate fi socotit, chiar, subunitar! De nu credeţi, cercetaţi!

Se cultivă şi se extinde mentalitatea, de altfel revoltătoare, precum că pensionarii de la buget sunt „asistaţi social”…?! Nu intră în discuţie aici cei care beneficiază de pensii de serviciu, pentru că ei au reprezentat  sau au fost direct „în slujba puterii”, şi după decembrie’89 – dar şi înainte (se cunoaşte că membrii conducerii superioare de partid şi de stat, aveau salarii de 3 ori mai mari decât salariul maxim din ţara noastră…).

Din „devotamentul lor” lor s-au hrănit şi se mai hrănesc încă: injustiţia, apărarea secretelor de stat şi culegerea de informaţii; interceptarea convorbirilor private; amestecul grosolan şi necontrolat în viaţa personală; apărarea „ordinii de stat” – la comandă – fără nici o reţinere de a oprima sau chiar lichida fizic pe recalcitranţii de ieri, de azi şi de mâine…

Iată de ce, nu-l cred pe mult iubitul şi stimatul preşedinte, din zilele noastre, că se va „atinge” de „pensiile  de serviciu”, aşa cum s-a grăbit să anunţe pensionarii, la o adunare a acestora, unde i s-a făcut cadou un „simbolic” supersonic – din hârtie colorată… Aluzie, ştie dumnealui – la ce!

Sau, mai nou, chiar şi aleşii neamului, ce rareori au „insomnii la serviciu”, ori se „hrănesc” şi aprovizionează  de la bufetele şi restaurantele proprii, ce practică preţuri extrem de reduse, pentru a nu le goli „punga” – dar, inevitabil – rupându-i de lumea mare, din care provin şi unde jaful, încurajat de tolerarea evaziunii fiscale, fără margini, secătuieşte o populaţie săracă şi tot mai flămândă. Şi asta, unde? În România, cea care i-a hrănit, de sute de ani, pe turci, tătari, cumani, greci, ş.a.; mai apoi pe „aliaţii nemţi” ca şi pe „sovieticii eliberatori”, iar în viitor – de ce nu – şi pe alţi amatori de chilipiruri, de mai departe…

„Nu ne vindem ţara” scandau muncitorii de la I.M.G.B., în anii’90! N-am vândut-o: mai rău, am furat-o, am dat-o pe nimic, am secătuit-o, iar acum: înfloreşte specula cu terenuri, pentru a înstrăina un pământ pe care să se planteze nu copaci sau grâne, ci zgârie nori de sticlă şi metal, de care ţara ducea, nu-i aşa, mare lipsă?

Care ar fi remediul? Câţi dintre noi, nu se întreabă! „Intelighenţia” ce s-a întâlnit cu şeful cel mare, la mare, plimbată acolo pe banii contribuabilului de rând, a lansat geniala idee de a se lua în calcul şi aportul – tot mai însemnat – din partea copiilor actualilor pensionari de rând, ce s-au pribegit, pentru munca prestată în afară – cel mai adeseori  - fiind vorba de munci brute, solicitante fizic! Un profesor – ce se credea genial – chiar gândea şi scotea păsărica din gură: De ce să nu-i întreţină copiii, pe bătrânii lor, încă în viaţă, care în fond: i-au crescut şi ajutat o întreagă viaţă, uneori!

Este o imbecilitate; e profund imoral şi nu-şi găseşte un corespondent, nicăieri în lumea capitalistă dezvoltată, ţinta spre care suntem… mânaţi! Nu veţi întâlni materializarea unei asemenea inepţii, nici în Franţa, Germania, Marea Britanie, Ţările Nordice, SUA ori Canada – şi lista nu s-a epuizat, de fel! Poate doar, în republicile bananiere…

În fond, poporul nostru are o „vorbă”: „Un părinte – creşte şapte copii; dar şapte copii nu sunt în stare să îngrijească un părinte, dacă acesta ajunge să aibă nevoie de ei… Şi oricum, nu pentru asta aducem pe lume moştenitori!

Am trăit, la rându-mi, un an de zile în Texas-ul american. Acolo, copiii pleacă de acasă – de la 17-18 ani – îşi fac viaţa lor proprie, visează să se îmbogăţească din muncă şi nu din moşteniri, pentru obţinerea cărora trebuie să capteze recunoştinţa celor ce  le-ar putea lăsa, mai mult ori mai puţin, după caz (sunt rare excepţii, dar departe de a fi o regulă; sunt – cel mai adesea – în lumea celor putred de bogaţi, care nu mai ştiu ce să facă cu milioanele sau chiar miliardele lor de dolari… Dar nici măcar pentru toţi aceştia nu e valabilă o asemenea „genială” soluţie!)

Nimeni nu-şi poate permite să le ceară urmaşilor să-şi întreţină părinţii ajunşi pensionari… după cum, nici să pretinzi mereu ajutor material sau chiar, întreţinere de la părinţii aflaţi la anii pensiei, e la fel de imoral şi de condamnabil! Scuza că nu găseşti un loc de muncă, maschează comoditatea şi lipsa dorinţei de a munci, cu adevărat, oriunde şi oricât, pentru a-ţi câştiga existenţa; ba, uneori, chiar şi nesimţirea, ascunsă în tot felul de argumente!

„Voi ne-aţi făcut, voi trebuie să ne întreţineţi!” nu e decât o replică nesimţită, obraznică şi demult perimată!

Dacă nici o soluţie nu se întrevede, vorba tovarăşului Lenin: „Ce-i de făcut?!”

Să plimbăm legi reparatorii – cu efect de durată, relativ îndoielnic – de la Ana, la Caiafa – între palatele în care hălăduiesc mai marii zilei, precum ai arunca „o minge de foc” dintre palmele unuia , în cele ale altuia – unul urmând „a se frige” mai tare?!

Să învrăjbeşti o categorie profesională cu alta, fără a deosebi priorităţile zilei şi a fi în măsură să guvernezi; ori să „joci” – în dubla calitate de „arbitru” şi „centru înaintaş”, ca nicăieri în lumea în care vrem a ne integra?

Să faci calcule economice, nesustenabile în timp, bazate pe prognoze şi afluxul de capital, dinafară, imprevizibil şi nesigur?!

Să egalizezi pensiile astfel încât o fostă ţesătoare să primească cât o doctoriţă, care a învăţat o viaţă întreagă şi a slujit  pentru însănătoşirea a zeci de mii de oameni? Sau, de ce nu, cât un cercetător ori un profesor?!

Să-i amăgim în continuare pe cei din masa de pensionari, ajunşi „cerşetori şi asistaţi social”, după ce au contribuit zeci de ani, cu bani grei şi greu munciţi la „clădirea” economiei naţionale – altădată prosperă – cu suplimente, azvârlite – în fapt – cu un profund dispreţ, şi neînţelegere a cruntei realităţi, ce le tulbură ultimii ani din viaţă?

Întrebat fiind de „adunarea de pensionari”, unde s-au dus banii lor de pensie, acelaşi genial conducător le-a spus, răspicat:  i-au păpat pensionarii de atunci, când voi mai activaţi încă! O gogoaşă gogonată; să se mai uite şi peste gard, în lumea evoluată sau chiar cea a Marelui Licurici!

Îmi amintesc cum, în preajma campaniei electorale, „portocaliii” – pe atunci social – democraţi convinşi – au susţinut şi votat o lege privind acordarea unui anumit procent din pensia ce revenea partenerilor de viaţă, plecaţi la cele veşnice, soţului sau soţiei ce au supravieţuit. Legea a fost promulgată, dar nu s-a aplicat… niciodată; sau, cum spun distinşii noştri parlamentari, „nu a creat efecte”!

Nu credeţi, că nici măcar dublarea pensiilor actuale nu ar duce la un trai decent pentru cei ce au trudit, în această ţară, 30-40 de ani?! Când, numai de la începutul acestui ultim an, costul vieţii a crescut cu cca. 25-30% şi trendul – rămâne ascendent?!

Ştiţi când se va trăi bine („Să trăiţi – tovarăşe Comandant!”) în biata noastră ţărişoară? Când costul hranei va reprezenta doar 15-25% din pensie – ca în alte ţări ale lumii – iar omului îi vor rămâne şi bani pentru: o carte, o piesă de teatru, un film bun, o ieşire la un restaurant şi excursii – în ţară şi peste hotare!

La noi, în România, ieşirea la pensie se confundă cu: sfârşitul unei vieţi, mai mult sau mai puţin decente, până atunci! Pensionarii din ţările dezvoltate, însă, iau cu asalt avioanele charter şi populează miile de săli ale muzeelor vestite din lume; alţii, cei din ţările nordice, mai ales, caută, găsesc şi îşi cumpără case de vacanţă, pe ţărmurile unor mări mai calde, pentru a-şi dezmorţi bătrânele articulaţii… Eu nu m-am decis, încă, ce insuliţă din Mediterană  sau Marea Egee să cumpăr…

Acolo – în ţările Europei Unite – în care ne amăgim c-am fi intrat, contribuţia de-o viaţă – rezultat al unei munci socialmente necesară, a celor ce „se retrag” la pensie,este judicios folosită; nimeni nu are probleme existenţiale, nu jinduieşte la ce nu-şi mai poate permite, cu toţii se bucură de o asistenţă medicală exemplară şi… există toate motivele să vrea să mai trăiască… şi după 65-70 de ani de viaţă…

*

*      *

Pe sticla micilor ecrane, „zburdă” o stupidă reclamă pentru „pensiile private”, în numele unei anumite bănci: Un distins domn, cu părul nins de vremuri, este postat lângă intrarea unui magazin. Nu face decât să stea şi să privească absent, cu spatele la vitrinele încărcate din preajmă; nu are mâna’ntinsă, „a cerşeală”; dar, îţi produce un teribil sentiment de disconfort şi chiar… milă!!

Din magazin, iese un băieţel drăguţ, ce duce mândru, nevoie mare, o bicicletă. Şi de-acum, vine „stupizenia”, frizând bunul simţ: din aceleaşi sentimente umanitare, puştiul se opreşte şi pune o monedă în palma bătrânului, care îl priveşte trist şi neputincios… Apare textul: „Iată varianta pesimistă a celor ajunşi la pensie!”. Ba chiar puştiul simpatic întoarce capul să vadă: ce face cu bănuţul bătrânul care a fost „miluit”?! Numai că acesta rămâne impasibil, „stană de piatră”, cu aceeaşi tristeţe iremediabilă în ochii lui stinşi şi parcă fără viaţă…

Urmează: VARIANTA OPTIMISTĂ! Puştiul care duce de ghidon, mândru nevoie mare, aceeaşi bicicletă pentru copii, se apropie de bătrânul  - ce aştepta la ieşire (oare, de ce?!) – şi glăsuieşte: „Mulţumesc pentru bicicletă, bunicule!” Care, la rându-i, îl sărută în creştetul capului şi-i urează: „Să creşti mare!” Explicaţia: omul avea o….  pensie privată!

Bine, măi, nefericiţi autori de astfel de clipuri, greu de digerat: omul din prima variantă nu avea o pensie privată, pentru că fusese: prost, delăsător, cheltuitor, neinformat sau îndărătnic?! În ce ani trăise şi muncise el din greu, contribuind la bugetul asigurărilor sociale cu enorme sume, cumulate în timp?! Îl daţi – de exemplu – ca un „gunoi” social, tinerilor cărora azi li se oferă această posibilitate? S-au uitat reţinerile „grele” de pe statele de plată, ale anilor anteriori, contribuţia la pensia suplimentară, contribuţia uriaşă a angajatorilor pentru a umple buzunarele celui mai mare dintre hoţi: STATUL?! Cel care „a furat” sistematic banii…

Chiar şi modul de evaluare a aportului fiecăruia, la atribuirea „punctului de pensie” este un cras exemplu de hoţie, legiferată „după ureche” şi nedreaptă – din start!

Bieţii bătrâni ai zilelor noastre se lasă păcăliţi, amăgiţi, îşi dau voturile celui ce promite… dublarea pensiilor, dar uită să le spună ceva şi despre dublarea costurilor vieţii…

Să te ferească Dumnezeu de „creşterea” nivelului de trai, numai de pe urma creşterii salariilor sau a pensiilor; în vreme ce preţurile urcă, şi tot urcă, de la o zi la alta!

Iar „coşul zilnic” – invenţia noului regim – este o invenţie diabolică, de cinism şi minciună, incredibile!

În ţările capitaliste, dezvoltate, există profesiunea de „însoţitor”: sunt cei, sau cele, care se îngrijesc de un bătrân, pe care l-au lăsat puterile. Aceştia sunt remuneraţi din bugetul asigurărilor sociale, primesc şi ajutoare pentru traiul decent al „însoţitorului” şi-şi fac meseria, cu conştiinciozitate. Aşa da, protecţie socială; după o viaţă de zeci de ani de muncă, la stat sau în sectorul privat!

Aflat la Viena, cu treburi (o scurtă delegaţie, pe linia serviciului), mi-am întâlnit un fost coleg de serviciu, care fugise cu câţiva ani în urmă din ţară, pentru a nu se mai trezi Duminica (singura zi liberă!!) la muncă patriotică, pentru „smuls ierburile” dintre pietrele pavajelor…

Ne-a povestit că stă, cu prietena, într-o casă veche, unde plăteşte o chirie infimă, deoarece „la noi, în Austria, chiriile au rămas la nivelul anilo’40 (ani de război) şi nu au fost mereu „indexate” şi umflate, la preţul unei pieţe sălbatice.

*

*        *

Nu există soluţii viabile pentru această „stare de fapt”? Ba da, există; dar nu „se voiesc” a fi aplicate şi la noi!

Deşi abolirea pedepsei cu moartea  pentru hoţii României în tranziţie, a fost prima măsură luată dintr-un balcon, în faţa unei mulţimi proaste – în delir – ce nu ştia câţi „Ştefăneşti” se vor naşte în următorii 20 de ani în mândra noastră ţărişoară, ea nu se justifica decât prin grija noilor stăpâni, de a fura în linişte, fără a da socoteală, şi fără a ajunge – mai repede – la cântarul Domnului! Cele mari state, ale marelui Apus, nu au uitat că în Anglia a fost nevoie să se taie mâna dreaptă 2-300 de ani, hoţilor ce – în cele din urmă, au renunţat a mai fura „nimicuri”…; dacă în America, pentru furtul (fără jaf armat, desigur) dintr-un mare magazin primeşti aceeaşi ani de puşcărie – pe care îi şi execuţi – ca cei ce fură sau devalizează o bancă, atunci nu mai furi fleacuri sau chiar automobile, ci alegi… să jefuieşti o bancă! De sume nejustificabile, de comisioane inacceptabile, acolo răspund toţi cetăţenii: de la „Vlădică” la „Opincă”… Când se termină „mandatul”, toţi guvernanţii sau preşedinţii dau socoteală, în faţa justiţiei lor!

Dar, mai este o rezolvare, decât aceasta, mai puţin violentă şi poate, contrară spiritului creştinesc: FISCUL!

Aflat în cosmos, în prima misiune spaţială ce a dus OMUL pe LUNĂ, unul dintre membrii echipajului de cosmonauţi se întreba dacă „nu se va întârzia revenirea pe planeta denumită PĂMÂNT”, făcându-l să nu depună, astfel, la termen declaraţia de „INCOME-TAX” (similară declaraţiilor noastre anuale, pe venit). La ei, depunerea la termen şi achitarea tuturor obligaţiilor la bugetul statului este o îndatorire ce nu se poate uita; sancţiunile, pentru cei ce se abat de la regulă, sunt drastice şi usturătoare.

Am trăit un an printre aceşti oameni, în tinereţe. Am trăit dintr-o bursă destul de mică oferită de statul american; dar n-am putut părăsi teritoriul Statelor Unite ale Americii, până ce nu             mi-am plătit, la rându-mi, acea „income-tax”, ce pentru mine părea… mare şi nedorită! Pentru banii mei..

La noi, evaziunea fiscală - practicată în proporţii de masă – este tolerată, agreată şi chiar cultivată, cu ajutorul celor aflaţi vremelnic – la Putere!

Se angajează salariaţi, cei mai mulţi în sectorul privat, desigur – cărora de cele mai multe ori nu li se înscrie salariul real, în cartea de muncă (ce se doreşte acum a fi chiar… desfiinţată!). Nu fac excepţie, nici firme ale unor trusturi multinaţionale vestite…

Avariţia, nesimţirea şi lăcomia majorităţii celor cu bani, face ca nici o iniţiativă legislativă, prin care să fie obligaţi a „dona” fonduri pentru pensii, măcar un infim procent din imensele profituri, ce le obţin să „treacă” şi care, fac să plece organizat, zi de zi neîncetat, averi noi, ce alimentează (sau „capitalizează” – cum le spun astăzi) conturile domniilor acestora, cele mai multe plasate în băncile de peste hotare, la „adăpost” de orice instabilitate internă a pieţei. Instabilitate – pe care, evident, nu sunt dispuşi să o suporte, solidar cu „cerşetorii zilei”, adevăraţii creatori a tot ce s-a putut fura în scumpa noastră ţărişoară! Şi care, poate, seara, înainte de culcare, recitesc versurile eminesciene ce îndeamnă la revoltă,  din „Împărat şi proletar”…

În S.U.A, dacă Ionescu îl angajează pe mister Popescu – sau, firma dumnealui – să-i execute acasă o lucrare, trece costul lucrării în rubrica pentru „deduceri” din „income-tax”-ul proaspăt completat, spre a beneficia de anumite reduceri. Bineînţeles că Mr. Popescu este obligat să raporteze la rându-i lucrarea, chiar şi pe cele executate în timpul liber, pentru a se impozita… câştigul realizat. De n-o face, suportă rigorile legii, de asemenea extraordinar de aspre şi necruţătoare! Acolo…

La noi, de s-ar  impozita „toate şi cum trebuie”, s-ar putea tripla actualele pensii, nu dubla! De ce nu se doreşte asta, în scumpa noastră ţărişoară? Pentru că în sistemul actual aceasta se constituie într-o „supapă” prin care, munca „la negru” mai compensează, cât de cât, lipsurile şi buzunarele goale ale celor ce – în putere fiind, încă, trebuie să trăiască şi vor să realizeze mai mult!

Dar cu pensionarii ce facem: să-i lichidăm, să-i aruncăm „peste bord”, la… rechini?

Închei cu următoarele: De-ar face cele 6,2 milioane de pensionari – de la buget – un partid mare şi unit, ei ar putea prelua puterea, negreşit!

Şi ar fi şi-n Parlament, chiar dacă ar deranja o frumuşică reprezentantă a „iniţiativei naţionale” care nu mai voia să vadă – cel puţin senatori – dincolo de vârsta de 65 de ani! Draga mea fată, nu numai gâştele au salvat Capitoliul, ci şi înţelepciunea bătrânilor senatori, care iubeau Roma! Chiar dacă sexagenarii, nu mai pot face… demonstraţii  de „salt cu paraşuta”, pentru a-şi dovedi potenţa şi curajul!!

Nu pot să nu menţionez că în Israelul – cu tradiţii milenare – analfabetismul a fost lichidat acum aproape 5.000 de ani; acelaşi Israel, unde astăzi, există un adevărat cult pentru oamenii bătrâni, a căror experienţă nu poate fi neglijată în activitatea politică, legiuitoare şi de conducere.

Fără a mai vorbi de atenţia şi respectul de care se bucură în familie!

*

*       *

O parabolă, atribuită Mântuitorului, glăsuieşte astfel: „Cei bogaţi – vor avea tot mai mult; iar cei săraci, vor pierde şi ceea ce credeau ei a avea!” Sau, pe limba noastră: „Banul la ban trage !”

Mi-e greu să văd în acest „slogan” vreo urmă de creştinism, aşa cum îl propovăduia Iisus Hristos, cel în care vreau să cred! Poate numai dacă, dorea să întărească rolul muncii în „facerea bogăţiilor lumeşti!”

Dar, ce te faci când cele mai mari bogăţii, din ţărişoara noastră de azi, s-au făcut prin escrocherii, hoţii sau afaceri – mai puţin curate – la limita legilor sau prin eludarea acestora?! Cu sprijinul tacit, dar nemijlocit al Puterii!

Desigur, pe vremea Mântuitorului nu erau… pensionari; se murea, atunci la 30-40 de ani şi nu existau programe de „asistenţă socială”; dacă ar fi trăit în zilele noastre, şi Domnul nostru – cu siguranţă – ar fi propovăduit, poate, altfel…

Dar, nu e imposibil să cad pe gânduri: cele de mai sus, ca şi multe altele, sunt preluate, prelucrate, răspândite şi înscrise de „ucenicii” Mântuitorului, poate chiar altfel decât sunau în gura Domnului…; oare de ce nu ne-a lăsat Iisus Hristos nici un rând, scris de mâna Lui?! Îmi pare, dintotdeauna, cel puţin, ciudat…

Extemporal 11

Amintiri de călătorie

are de ce am ales acest „subiect”?! Nu sunt un amator de călătorii; de la tinereţe, pân’la bătrâneţe…Oriunde eram plecat, mă gândeam la clipele de la întoarcerea acasă, la micul meu habitat, de care nu mă pot lipsi! Şi unde îmi petrec şi aceste ultime zile…

Dar, am călătorit mult: de voie, de nevoie, de „plăcere”; ar fi greu să nu rememorez, în aceste pagini, câte ceva din cele multe văzute şi rămase de neuitat…

În anii studenţiei, cu o delegaţie de tineret – printre primele – am avut prilejul să călătoresc în U.R.S.S. – marea patrie a socialismului – şi să vizitez Moscova şi Leningradul, trecând numai prin Kiev.

Moscova ne-a întâmpinat cu bulevarde largi, refăcute pentru a cuprinde 8-10 benzi de circulaţie, cu Universitatea Lomonosov (din arhitectura căreia s-au inspirat cei ce au proiectat şi construit Casa Scânteii din Bucureşti), cu galeriile de artă Tretiakovski, cu Teatrul de operă şi balet – vestit în întreaga lume, cu uriaşele (pentru noi, atunci!) magazine: GUM, ŢUM, DUM. Dar, mai cu seamă, cu metroul moscovit, cu staţiile sale monumentale, uriaşe construcţii de marmură de cea mai bună calitate şi excepţional întreţinute!

N-am uitat să vizitez Piaţa Roşie, cu biserica cu 7 turle „Vasile Blajenîi”, cu Muzeul Aurului din palatul Kremlinului (ce „adăposteşte” şi mult disputata „cloşcă cu puii de aur”, ce ne-a fost furată drept pradă de război), nu am ratat  nici Mausoleul unde „se odihnesc”, cu trupurile îmbălsămate şi excepţional conservate, Vladimir Ilici Lenin şi Iosif Vissarionovici Stalin, cei care au marcat istoria de 50 de ani a luptei pentru libertate, (?!), socialism şi comunism în U.R.S.S., vizionând spectacolul schimbării gărzii militare de la intrarea în mausoleu… Am mai fost la Moscova şi mai târziu, în deplasări „pe linie de serviciu”, dar prima impresie, cea din anul 1958, a rămas cea mai puternică…

Am călătorit apoi, spre Nord, pentru a vizita oraşul Leningrad (Sankt Petersburg-ul de astăzi). Un oraş minunat, de altă factură, cu influenţe nordice (Finlanda este aproape!), cu oameni net deosebiţi de conglomeratul amorf  din Capitala U.R.S.S., în care întâlneşti oameni din toate republicile…

Muzeul Ermitaj din Leningrad – muzeu de artă, cultură şi istorie, unul dintre cele mai mari ale lumii, datează din secolul al XVIII–lea, adăpostind – iniţial – colecţia de artă a împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei.  Se află în vecinătatea Palatului de iarnă, luat cu asalt de răsculaţii din Octombrie 1917, care au schimbat orânduirea şi au lichidat, treptat dar fără milă, orice rămăşiţă a vechiului regim ţarist…

În cele peste 400 de săli ale Ermitajului sunt exponate cu colecţii de obiecte de artă, începând din comuna primitivă, până în prezent. Vei întâlni opere semnate de Rafael, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Tiziano, Velasquez, Rubens, Van Dyck, Rembrandt, Picasso şi mulţi alţii (maeştri flamanzi, olandezi şi englezi). Muzeul adăposteşte şi o colecţie celebră de numismatică, cabinete de stampă, goblenuri şi formidabile porţelanuri. Nu pot să nu menţionez biblioteca muzeului, de sute de mii de volume. Dar cine uită: „nopţile albe” din Leningrad (fenomen atmosferic, unic în lume), podurile de pe Neva – ce se ridică, la trecerea navelor fluviale ori maritime, Ţarskoe Selo – din vecinătate, ce se vrea o replică a celebrului Versailles parizian!

Câte ceva şi despre oamenii Rusiei: veseli, prietenoşi, mari petrecăreţi (Vodka – la înălţime şi cu efect afrodiziac!).

În drumul cu trenul, spre Moscova, ne-am oprit pentru „motive tehnice” mai bine de o oră întreagă. Dacă până acolo nu văzusem decât pădurile de mesteacăn – un brâu protector imens al capitalei sovietice, în care s-au împotmolit oştile lui Napoleon  şi apoi Hitler, acum se zărea o mică aşezare iar, într-o poieniţă, vecină cu calea ferată, se „ţinea” o petrecere de nuntă! Când am coborât din vagoane, să ne dezmorţim puţin, au venit imediat la noi, ne-au luat „pe sus” la nunta lor, deşi nu ne cunoşteau; nu am scăpat până ce nu am băut un pahar plin cu vodkă, oferit de nuntaşi; refuzul – ni s-a explicat, ulterior – ar fi fost un teribil afront, de neiertat… Ne-am întors la tren, numai când, disperat, mecanicul de pe locomotivă ne rechema cu semnale sonore, la maximum… Bine că nu am pierdut trenul! De petrecerile ruseşti am mai avut însă parte şi în alte ocazii!

Puţin mai târziu, „paşii” m-au dus în Republica Democrată Germană (Germania de Est, stăpânită de ocupantul sovietic, chiar dacă soldaţii şi ofiţerii nu se vedeau, fiind campaţi în tabere militare speciale…).

Aflat în Sud - Estul Germaniei şi fiind un mare port pe fluviul Elba, oraşul Dresda – unde am fost invitat de Universitatea Tehnică şi am stat mai multă vreme, este renumit pentru numeroasele sale monumente arhitectonice: palatul Zwinger, catedrala, galeria de artă ce datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi unde se află una dintre cele mai valoroase colecţii de pictură din lume (lucrări de: Rafael, Tiziano; Veronese, Coreggio; Rembrandt, Vermeer, Rubens, Watteau, Dürer, Holbein – la care se adaugă opere ale maeştrilor din pictura modernă).

În timpul războiului, acestea au fost nimicite de barbarele bombardamente ale Aliaţilor (doar pentru slăbirea  moralului populaţiei, în Dresda nefiind obiective militare industriale şi strategice!). S-au pierdut multe dintre lucrările de colecţie; au fost furate – mai apoi – de ocupantul sovietic, altele… Dar şi aşa, au rămas multe salvate de localnici!

Atunci, în anii’60, Dresda – greu încercată de război, aproape o ruină, era în reconstrucţie.

Am avut prilejul să o revăd, altfel, în următoarele mele deplasări în R.D,G. dar – în decursul cărora, obligaţiile de serviciu, nu-ţi permiteau să vizitezi şi obiective culturale şi de artă!

Atunci, au mai fost: Berlinul de Est, Leipzig, Erfurt, Magdeburg, Meissen (cu vestita manufactură de porţelanuri fine).

Mă voi opri puţin doar asupra capitalei, de atunci a R.D.G. – Berlinul de Est.

Aflat în Câmpia germană, pe râul Spree, Berlinul fusese divizat în patru sectoare, controlate de U.R.S.S. (cel de Est) şi cele controlate de Franţa, Marea Britanie şi S.U.A.

Erau despărţite de un zid: vestitul „zid al Berlinului”, unde mulţi au murit, voind a trece „dincolo”, dar sfârşindu-şi zilele fie împuşcaţi mortal, fie electrocutaţi în reţelele sub tensiune din vârful zidului, ce trebuia escaladat. Era o lume de neconceput; staţii de metrou, închise, pentru că duceau spre vest; o linişte sumbră şi întuneric, noaptea, peste tot… Locuiam în hotelul Adlon, lângă poarta Brandenburg – în care se termina partea estică din  „Unter der linden”- marele bulevard berlinez, urmat de… zidul Berlinului!

Noaptea, în hotel, se auzeau rafalele de arme automate ale sovieticilor „eliberatori”, ce mai curmau o viaţă a vreunui temerar cetăţean al R.D.G. ce voia să fugă… la rudele de familie sau prietenii – de dincolo! Tot de la ferestrele etajelor superioare ale hotelului, se vedea o mare de lumini, feerică, multicoloră, datorată reclamelor şi iluminatului public din Berlinul de Vest ce aparţinea Republicii Federale a Germaniei.

Nici vorbă – chiar şi pentru noi – de a trece de barierele „check-point-urilor” ce străjuiau graniţa de est, în punctele de trecere spre Vest!

Şi totuşi: Berlinul de Est era remarcabil; prin: vechea Universitate Humboldt; Galeria naţională de artă; Muzeul de artă monumentală, cu exponate rare, din antichitate; Opera de stat; Berliner Ensemble (la spectacolele căruia am fost); Grădina Zoologică, imensă cu spaţii largi ce permiteau „cazarea” animalelor în natură, fără cuşti protectoare, ci doar largi şanţuri cu apă, ce protejau vizitatorii, aflaţi astfel mai la distanţă.

Am fost în sala de la Postdam (aproape de Berlin) unde  s-au  semnat documentele Conferinţei de pace din 1945 ce consfinţea divizarea Germaniei, urmare a unei capitulări necondiţionate…

În anul 1970, la înapoierea din Statele Unite ale Americii, am putut vizita Frankfurt pe Main (aproape de confluenţa cu Rinul) cu vestita Universitate Goethe; Karlsruhe, Baden-Baden (vestită pentru apele termale) şi Heidelberg.

La Heidelberg funcţionează o celebră universitate, ce datează din secolul al XIV-lea. Oraşul are numeroase muzee de artă, cu valoroase colecţii.

În anul 1907, tot aici, s-au descoperit – în vecinătate -  urme ale scheletului unui om preistoric, denumit „omul de Heidelberg”.

De foarte multe ori (aproape, mă plictisisem!) diversele delegaţii, pe linia serviciului, în străinătate, mi-au purtat paşii în Varşovia, capitala R.P. Polone.

Aflată în centrul ţării, pe fluviul Vistula, Varşovia este un important centru economic şi cultural, nod feroviar, port fluvial, oraş cu mai multe aeroporturi.

Aici se află sediul Academiei de Ştiinţe poloneze, prestigioase şi vechi universităţi, cu biblioteci de valoare inestimabilă.

La rândul ei, şi Varşovia a fost aproape total distrusă, în timpul celui de al II-lea război mondial. M-a mişcat, nespus de mult, spiritul patriotic al locuitorilor oraşului, care s-au mobilizat la reconstrucţia Capitalei, având grijă ca „oraşul vechi” (acel „Stare Miasto”) să arate exact ca înainte de război, folosindu-se fotografii de epocă, stampe şi chiar schiţele studenţilor de la Belle Arte.

Varşovia adăposteşte, astfel, monumente arhitecturale, precum: Palatul Saziensky, Palatul Belvedere, Palatul Krasinsky şi Catedrala Sfântul Ion – pentru a nu le enumera şi pe celelalte, multe altele.

Din nefericire, tot aici, la Varşovia, s-a născut „Tratatul  (Pactul) de la Varşovia” care a consfinţit existenţa celor două blocuri militare: Est şi Vest (N.A.T.O.) – ce au stat la temelia „războiului rece” şi care a guvernat vieţile noastre vreme de patru decenii, în pofida scopului oficial declarat, de instrument al luptei pentru dezarmare şi frânare a cursei înarmărilor…

Urmează: Franţa, pe care am vizitat-o de mai multe ori şi care a rămas cea mai aproape de inima mea de francofon, odinioară bun cunoscător al limbii franceze…

Am avut norocul să vizitez Parisul şi ca turist, şi ca profesor, trimis la documentare în Franţa, pentru o lună de zile!

Situat în nordul Republicii Franceze, pe fluviul Sena, în apropiere de confluenţa acestuia cu Marna, Parisul şi împrejurimile („banlieux”) este – de departe – cel mai important centru economic şi cultural al Franţei, şi – totodată – unul dintre marile oraşe ale lumii.

Aterizând pe marele aeroport internaţional Orly, ce putea „primi” orice avion, oricât de mare ar fi fost (completat ulterior de imensul aeroport Charles de Gaulle), Parisul străluceşte prin monumentele stil romanic precum: Saint – Germain – des – Prés (secolul al XI –lea); Catedrala Notre - Dame; Turnul Eiffel, bisericile gotice „Saint – Germain l’Auxerrois” (sec. XII-XIV), Sacre Coéur şi „La Sainte Chapelle”; prin pieţe monumentale, precum „Piaţa Vendôme”; prin: Palatul Luxemburg (secolul al XVIII-lea); Universitatea Sorbona, ce datează din secolul al XII – lea; Domul Invalizilor (secolul al XVII-lea; Place de la Concorde (secolul al XVIII-lea); Palatul Bourbon şi Panteonul (secolul al XVIII-lea); Arcul de Triumf (secolul al XIX-lea), a cărui copie palidă se vrea a fi cel din „micul Paris” – Bucureşti-ul de altădată; Piaţa Carrousel şi Coloana Vendôme (secolul al XIX-lea); modernul sediu al U.N.E.S.C.O., ş.a.

Poţi admira, în muzeele pariziene, opere ale „şcolii de la Paris” în domeniul artelor  plastice precum cele semnate de Mark Chagall, A. Modigliani, Pablo Picasso şi al nostru Constantin Brâncuşi. Este, totodată, sediul Operei Franceze, a numeroase teatre (inclusiv „Moulin Rouge”), filarmonici, cinematografe, stadioane, săli de sport ş.a.

Dar oraşul, străluceşte de departe, prin muzeele şi ansamblurile de construcţii monumentale, din diferite epoci, situate pe malul Senei.

Vestitul Muzeu Naţional Luvru – devenit iniţial muzeu de artă în 1793, după Revoluţia Franceză – adăposteşte vaste colecţii de artă universală din toate timpurile, fiind unul dintre cele mai bogate muzee ale lumii.

Cea mai veche colecţie este cea datorată lui Francisc I. Poţi admira lucrări celebre, precum: Venus din Millo;: Gioconda – lui Leonardo da Vinci; opere ale maeştrilor Rafael, Tiziano, Michelangelo, Rubens, Velasquez, Rembrandt, Wateau, Picasso – şi mulţi alţii.

Paris mai înseamnă însă şi Versailles, Le jardin du Luxembourg, Vau le Vicomte şi multe, multe altele.

Câte ceva despre Versailles, un mic orăşel, la sud-vest de Paris, inclus însă, în structura administrativă a Capitalei. Se disting: castelul, parcul şi oraşul vechi. Nucleul castelului a fost un fost pavilion de vânătoare, ridicat de Ludovic al XIII-lea (secolul al XVII-lea), ce a fost restaurat şi mult dezvoltat de către Ludovic al  XIV-lea – „Regele Soare”! Le Vau îl amplifică, cu o monumentală faţadă, către parc. Au fost, pe rând, ridicate noi construcţii monumentale: Marele Trianon, Capela, Micul Trianon. În castel se află faimoasa „galerie a oglinzilor”. Parcul, datorat arhitectului Le Nôtre, este o capodoperă a grădinăritului, decorat cu numeroase statui şi fântâni arteziene – un adevărat „muzeu în aer liber”.

Aici, la Versailles, a fost semnat, în anul 1919, Tratatul de Pace care-i poartă numele, de puterile învingătoare (Anglia, Franţa, S.U.A., Italia, Japonia şi încă 21 de state aliate – printre care şi România – pe de o parte, şi Germania, cea învinsă, pe de altă parte. Germaniei i se interzicea, categoric, refacerea potenţialului ei militar! Au urmat, tratatele de pace cu foştii aliaţi ai Germaniei: Austria, Bulgaria, Turcia şi Ungaria.

S-a procedat, în acest fel, la o reîmpărţire a lumii europene, în folosul învingătorilor. Dar, a fost şi un motiv ca Germania… să vrea o revanşă.

Nu poţi uita întâlnirea cu oameni prietenoşi (chiar şi cei din Normandia, de la Caen, la Universitatea căreia am poposit câteva zile); transporturile rapide, ultramoderne, cu trenuri elegante şi metroul ce „merge” şi pe dedesubt, dar şi pe deasupra – pe anumite porţiuni – precum nici vinurile franţuzeşti, plantaţiile de vie din Champagne; bucătăria franţuzească şi cele aproape 300 de sortimente de brânzeturi franţuzeşti, de care la noi numai potentaţii zilelor noastre pot avea parte, cu toate că, de cele mai multe ori, e ca şi cum „ai strica orzul pe gâşte!”   („vai, ce pute brânza asta” – a zis un „mare” al zilelor noastre, strâmbând din nas, în faţa gazdelor -  siderate…).

Ar mai urma multe alte locuri… Dar, oare se poate?!

*

*     *

„Dom’ profesor” – zisei cu mâna ridicată, înspre catedră.

„Ce vrei, „flăcăule”?” – zâmbi hâtru, dirigintele nostru.

„Nu mai am hârtie de scris şi mi s – a ’nţepenit şi „tocul”. Se mai poate?”

„Bine, mă băiatule; de crezi tu că ai ceva frumos de scris, mai uite, colea, nişte hârtie bună de umplut cu poveşti adevărate şi un nou pix. Şi – spor la scris!”

*

*     *

Trebuia să vizitez Austria, Elveţia, Italia şi Ungaria – în drumul de întoarcere din „State”; aşa plănuisem, aşa voiam să iasă!

Am început cu Austria: Innsbruck, Salzburg, Viena. Scăpată, după nefericitul Anschluss, din anul 1938, al expansiunilor hitleriste, Austria eliberată de Aliaţi (norocul lor!) în anul 1945, adoptă, zece ani mai târziu, „legea neutralităţii permanente”, o adevărată binecuvântare pentru un stat federal, ce devine înfloritor şi prosper.

Capitala, Viena, se află pe Dunăre, la poalele vestiţilor munţi Wienerwald, din lanţul Alpilor. Un mare centru industrial, economic, financiar -  bancar şi cultural.

Ce-am văzut, în acea întâlnire cu Viena, şi în alte vreo           2-3 întâlniri ulterioare – cu treburi de serviciu?

Monumente istorice şi arhitectonice, precum: Catedrala Sf. Ştefan (sec. al XIV –lea); palatul Belvedere, ce adăposteşte „muzeul barocului” (opere din sec. XVIII, indigene); Palatul Hofburg – fostă reşedinţă imperială, datând din secolul XIV, a cărei construcţie şi dezvoltare a durat patru secole; Biblioteca Naţională; Palatul Schönbrunn – monument al barocului târziu; Opera de Stat, colecţia de grafică Albertina, superbele magazine de pe Ringstrasse… Şi, să nu uităm Praterul, cu Roata Lumii (sau a vieţii).

Viena este – totodată – sediu pentru organizaţii internaţionale precum: Organizaţia Naţiunilor Unite şi Agenţia Internaţională pentru Energie  Atomică.

Istoria zbuciumată a Vienei i-a făcut pe locuitorii capitalei ceva mai reţinuţi, demni, de o precizie şi exactitate – tipic germane – dar capabili să uite grijile în puzderia de mici restaurante private din Grinzing - ul vienez, unde produsele servite sunt excelente, vinul este curat şi de provenienţă proprie iar cei ce servesc – membri ai aceleaşi familii de producători şi mici comercianţi! În aer liber, în grădini, cu mese din stejar şi bănci din lemn, fără pretenţii… Şi unde, ai noroc ca să găseşti un loc liber! Când se termină vinul şi berea din butoaie, se închide localul.

Ca să nu mai pomenesc de pivniţele şi cramele de sub albia Dunării Albastre, unde vinul şi berea se servesc direct din butoaiele aliniate precum oştile habsburgice, de odinioară! Şi unde, negreşit, unul sau mai mulţi lăutari, cântă muzica nemuritoare a lui Strauss, fără a se uita – niciodată – celebra Dunăre Albastră!

Câteva vorbe, doar, despre Salzburg – oraşul lui Mozart, comemorat de curând în lumea întreagă.

Salzburgul este un oraş mai mic, din vestul ţării, într-o depresiune a munţilor Alpi. Este un centru cultural, cu veche tradiţie muzicală, în care se organizează – anual – repetate festivaluri muzicale şi teatrale, cu largă participare internaţională. Trebuie să vizitaţi „casa memorială W.A. Mozart”, cetatea Mozarteum şi castelul Mirabella. Cetatea străjuieşte oraşul, de pe o culme şi este un loc ideal pentru festivalurile muzicale, datorită unei acustici nemaiîntâlnite, pe care o oferă cu generozitate.

*

*     *

Următoarea staţie: Elveţia! Cum a fost posibilă această scurtă călătorie într-o ţară unde vizele se obţineau foarte greu? Graţie muzicii neuitatului Dan Spătaru; încercându-ne norocul la Consulatul Elveţian din  R.F. Germană, am fost primiţi – soţia şi cu mine – de un tinerel simpatic ce, la vederea paşapoartelor cu stema R.S.R., a început – spre uimirea noastră, să fredoneze o melodie veselă, din repertoriul lui Dan Spătaru: „Trecea fanfara militară”! Apoi ne-a spus: „Eu fost la Bucarest, doi ani, la ambasadă; cunosc bine viaţa de la voi…” Şi a continuat: „fiind în tranzit, cu automobilul, în drumul spre casă, eu nu vă pot elibera decât o viză valabilă 24 de ore… Dar, ştiţi voi: se mai strică maşina, mai oboseşte şoferul… Totul este să nu depăşiţi trei zile şi să respectaţi punctele de trecere a frontierei, specificate în viză. Pentru Italia, nu e nici o problemă; având maşina cu număr de Zoll (cu „Z” ) veţi trece, nestingheriţi, în Italia, fără a mai opri pentru viză. O să vedeţi, doar, că steagul Elveţiei rămâne în urmă, iar cel al Italiei, vă întâmpină, în faţă, pe şosea!”

Şi: aşa a fost!

Nu ne-au permis cele 72 de ore, de sejur în Elveţia, să vedem foarte multe; dar tot am parcurs oraşele Wintethur, Zürich – cu zona lacurilor Zürich şi Constanţa, datând din era glaciară, tuneluri precum Simplon sau St. Gotthard – pe drumul spre Italia. Înnoptam în campinguri superbe, cu multă verdeaţă, cu toate utilităţile (ţi-era milă, parcă, să calci pe podelele de marmură sau gresie, colorate, ale unor toalete şi săli de duşuri ce străluceau de curăţenie; şi care, erau păstrate aşa, de turişti numeroşi…). Pe autostrăzile Elveţiei nu puteai găsi un fir de praf, chiar dacă … foloseai limba din gură!

Am admirat: turismul, ce duce faima acestei republici federative; vacile de rasă superioară; prosperitatea vieţii locuitorilor ei. De altfel, această ţară, „capitala” bancară a lumii, care a servit şi unora şi altora în decursul istoriei, şi-a păstrat cu sfinţenie o benefică neutralitate, care a făcut ca războaiele lumii să o ocolească… Ba, mai mult, să fie şi loc de refugiu, încă din anii de la sfârşitul secolului al XIX – lea, pentru diverşi emigranţi şi persecutaţi politic, de la comunistul Lenin, la evreii ce fugeau din calea nazismului şi a lagărelor de exterminare, în care, aceştia îi forţau să meargă…

Ce i-ar fi trebuit Elveţiei să devină membru al parodiei de unire, fără putere, precum O.N.U., când Liga Naţiunilor – fondată aici, la Geneva, în anul 1919, nu a fost în stare să împiedice ascensiunile lui Hitler, Mussolini ori Stalin, ce au dus la conflictul denumit „Cel de al II –lea război mondial”!

În fine, Elveţia rămâne un exemplar model de stat federativ, pentru oricine se confruntă cu antagonisme, bazate pe pretenţiile unor etnii orgolioase şi veşnic nemulţumite…

Italia, următorul obiectiv al turismului nostru „de plăcere”, ne-a găzduit, aproape o săptămână. Au fost: Cortina d’Ampezzo, Milano, Pisa, Florenţa, Viarregio şi – în final – Veneţia.

Oraş situat în nordul Italiei, de origine romanică, în Câmpia Padului, Milano se prezintă – de departe – drept cel mai important centru economic şi cultural al ţării şi al doilea, ca număr de locuitori, din Italia.

Aici întâlneşti – şi nu se poate să nu le vizitezi şi să le admiri – construcţii monumentale vestite precum: Domul – uriaşă construcţie în stil gotic, a cărui construcţie s-a făcut între secolele al XIV-lea şi al XIX-lea; catedrala San Ambrogio – în stil romanic; mânăstirea Santa Maria della Grazie, care adăposteşte celebrul tablou al lui  da Vinci: „Cina cea de taină”; Palatul Sforza cu muzeul bogat în exponate; o bibliotecă naţională uriaşă şi vestita operă „SCALA”; şi încă multe altele, pe care nu am apucat să le vedem…

Pisa, cu Domul şi Campanilla ei, se constituie într-un complex arhitectonic celebru de pe râul Arno, care din pricina cedării solului, prezintă o înclinare continuă, de peste 4 metri (aflate astăzi în curs de consolidare, spre a fi salvate).

Trezorierul comorilor de artă ale Italiei, din toate timpurile, se află la Florenţa. Un mare oraş, din Toscana, pe valea râului Arno, la poalele munţilor Apenini. Italienii îi spun: Firenze!

Florenţa este un vechi oraş etrusc, apoi colonie romană, în antichitate. În 1115 devine republică, capitală a ducatului Toscana. Din perioada Renaşterii este un centru pentru ştiinţă şi arte, un adevărat „oraş muzeu”.

Rememorez vizitele la: catedrala Santa Maria del Fiore; Domul; biserica Santa Croce, San Lorenzo – cu capela Medici; Palazzo Vecchio şi Loggia. Ne amintim celebrele poduri Ponte Vechio, Santa Trinita şi multe altele.

Muzeele oraşului adăpostesc opere celebre, datorate unor celebrităţi: Donatello, Gilberti, Michelangelo, Verrochio, Botticelli, Leonardo da Vinci ş.a.

Ni s-a povestit că, în anii precedenţi, tinerii tip „hippies” – criticaţi şi certaţi pentru ţinuta şi comportamentele lor – au fost primii care, spre cinstea lor, cu picioarele cufundate până la genunchi în apele inundaţiei majore, datorate „umflării” râului Arno, au salvat, dând din mână în mână, opere de artă celebre, din subsolurile inundabile ale muzeelor Florenţei. Un motiv în plus pentru a recunoaşte că „nu este ceea ce se vede, ci ceea ce…este!”.

De la Firenze, la Veneţia, tot în nordul Italiei, oraş situat pe cca. 100 de insule în mare, într-o lagună a Mării Adriatice, cea pe care o întâlnisem (şi… încercasem) mai înainte la Viarregio, mai în sud!

Oraşul are canale, în loc de străzi; cel mai mare – Canal Grande – măsoară 3,8 km!

Sunt peste 400 de poduri, vaporaşe, gondole şi şalupe – taxi, pe apă. Legătura cu uscatul se menţine pe calea ferată şi pe şoseaua ce duce şi spre frumosul Mestre, în campingul („campeggio”) căruia am înnoptat.

Important centru  pentru turismul mondial, Veneţia se prezintă cu monumentale ansambluri arhitectonice, precum: piaţa San Marco (unde am fost fotografiat, în vreme ce-mi mâncau porumbeii, din palmă!); Basilica (monument bizantin, realizat din marmură şi mozaicuri, extrem de frumoase); Ponte di Rialto; Campanilla, Palatul Ducal (al Dogilor); Puntea Suspinelor; turnul cu orologiu (secolele XV – XVI) şi aproape o sută de biserici şi lăcaşuri de cult; muzee vestite (muzeul Correr, cel de artă modernă etc.); biblioteca „Nazionale Marciana”.

Sunt numeroasele locurile unde frumoasa Veneţie se „cunună” cu marea! (În limba italiană, nu întâmplător numele oraşului vine la genul masculin!).

Şi nu se poate uita, frumuseţea femeilor veneţiene, care au impresionat şi vor continua să impresioneze şi… să frângă inimile bărbaţilor, de oriunde ar veni ei…

La Veneţia se organizează, anual, numeroase festivaluri internaţionale de teatru, muzică şi filme artistice.

De aici, adio Italia, a rividergi…

*

*     *

Slovacia şi Cehia (pe atunci R.S. Cehoslovacă – iată cum dezbină democraţia zilelor noastre naţionalităţile conlocuitoare!) cu  Bratislava şi Praga, erau mult mai aproape de ţara mea.

Port pe Dunăre (de unde se cam „fugea” la Viena, fără probleme!), Bratislava – capitala Slovaciei este un oraş frumos, principal centru economic şi cultural, sediu al Academiei de Ştiinţe  şi al mai multor universităţi.

De aici – un week-end în munţii Tatra, în staţiunile cărora se ajunge pe superbe şosele asfaltate ce şerpuiesc, apoi, platoul – aflat la peste 2000 de metri altitudine; staţiunile montane din Tatra găzduiesc numeroşi amatori ai sporturilor de iarnă, ce găsesc aici dotări moderne şi foarte bine întreţinute, permanent.

Mai la Vest, în zona centrală a Cehiei, pe fluviul Vltava se află oraşul Praga, la rându-i: cel mai mare centru industrial şi cultural al Cehiei.

Aici se află o universitate, datând din secolul al XIV –lea şi multe altele - mai noi; Academia de Ştiinţe, teatre, muzee, opera numită „Smetana”, Muzeul Naţional şi Galeriile Naţionale de Artă.

Oraşul vechi –„Starémesto” se prezintă cu monumente arhitecturale precum: Piaţa primăriei Hradčany; palatul prezidenţial Vischrad şi Malé Stana - alcătuind, împreună, aşa numitul „oraş de aur”. Mai sunt: biserici precum Sf. Cruce, Sf. Jiři; Sf. Martin; Sf. Longinus; domul Sf. Vitus şi mânăstirea Sf. Agnes, ce datează din secolul al XIV-lea. Nu trebuie uitată vechea primărie, cu vestitul „Turn cu ceas” – tip orologiu străvechi, a cărui reproducere în miniatură am primit-o drept cadou, peste mulţi ani, dar care mi-a fost „retras” pentru că… nu-l mai meritam!

De asemenea: catedrala Sf. Nicolae; mânăstirile Loretto şi Strahov – construite pe vechi fundaţii romanice; poduri frumoase ce leagă cele două maluri ale Vltavei (se remarcă, dintre acestea, podul Carol, decorat cu numeroase statui).

De Praga se leagă amintirile - de neşters – ale zilelor „Primăverii de la Praga” – care au adus un strop de speranţă şi mai multă încredere în viitor şi în inimile noastre, ale românilor, dar care s-au curmat, brutal şi urât, prin invazia armatelor ţărilor  din pactul de la Varşovia (mai puţin România) şi răzbunarea sovieticilor pe „conducătorii deviatori ai R.S. C.” ca şi pe oamenii ce se bucurau de un început de viaţă nouă. Aşa se face că, peste ani, l-am găsit pe fostul artizan al „Primăverii de la Praga” – îl numesc aici pe Alexandr Dubcek, drept umil vânzător de pantofi la un magazin din Praga, şi pe un fost consilier de la Externe – şofer pe autoturismul ce ne fusese pus la dispoziţie, fiind într-o scurtă misiune oficială  în R.S.C…

Ca orice bucurie, orice speranţă din acele timpuri, totul s-a dovedit a fi… doar un balon de săpun!

Câteva vorbe, despre imensa diferenţă dintre populaţia cehă şi aceea slovacă.

Dacă ultimii – slovacii – cu sânge slav, sunt mai deschişi, primitori, veseli, dornici de oaspeţi – primii, adică cehii – sunt educaţi în tradiţie nemţească, deci: mai reci, distanţi, vanitoşi, punctuali până la exasperare, şi – de ce să nu o spun de-a dreptul, mai puţin primitori (face desigur excepţie comerţul, inclusiv cu componenta sa turistică, ce aduce „verzişori” sau „euroi” mulţi…).

Atât despre Cehia şi Slovacia, atâta despre Europa mea dragă!

*

*     *

Am ajuns şi pe continentul African, în nord, în Algeria şi doar într-o scurtă vizită, în Maroc. Am zburat peste Mediterană, am tresărit la vederea – pentru prima oară – a unui ţărm încărcat de palmieri, vizibili încă de la aterizarea avionului!

În Algeria, unde am stat mai multe zile, într-o delegaţie oficială, m-am familiarizat cu conţinutul expresiei de „Ţara celor 3 D”, adică „D’accord; Demain; Doucemment”: de acord, dar pe mâine şi… las-o mai încet! De fapt, acolo, timpul are altă măsură…

Situată la nordul deşertului Sahara, la extremitatea căreia am fost, Algeria are pe ţărmurile litoralului mari plantaţii de viţă de vie, tutun, smochini, măslini, lămâi şi portocali. Se adaugă o vegetaţie exotică, cu un parfum dulceag, greu de suportat, pe care numai la Houston, Texas (U.S.A.), în vecinătatea Golfului Mexic şi la 35⁰ latitudine nordică, îl mai întâlnisem.

Se adaugă: importante zăcăminte de petrol, de gaze naturale şi diverse minereuri valoroase. Algerienii, aparţinând islamului de religie mahomedană şi limbă arabă, se trag din urmaşii triburilor numide (în regimul sclavagist), apoi fostă provincie romană, cucerită de arabi; mai apoi – colonie franceză, epoca înfloritoare care a civilizat – în special coasta de vest, cu Oranul cel frumos, unde influenţa franceză se păstrează şi în zilele noastre.

Devenită Republică Democratică şi Populară, în anul 1962, după victoria frontului naţional de eliberare din 1958, Algeria nu se mai prezintă la fel de înfloritoare ca mai înainte…

Islamismul – care persecută în continuare femeile, ce nu au voie să meargă alături de soţii lor, nu stau la masă cu bărbaţii şi nu dispun de copiii lor; care au faţa acoperită de vestitul „tehador”, care abia de le permite să vadă pe unde calcă  şi se îmbracă în alb, în Alger şi în negru – complet -  în „oraşul sfânt” Constantine, de crezi că te afli printre oameni ce veşnic au de jelit vreun mort, a dus înapoi, în lumea arabă, cu un nivel de trai mult scăzut, o ţară din lume pentru care, anii de colonie franceză, au fost paşi importanţi, către civilizaţie şi o dezvoltare reală…

*

*     *

Am vorbit despre „unde am fost” şi „ce am reuşit să văd” în aceste zile de călătorie; în care, am plecat, pentru a avea de unde să mă întorc, şi nu pentru a rămâne acolo, departe de ai mei şi de ţara mea.

Ce înseamnă pentru mine glia strămoşească?!

Cu atât mai mult, cu cât sunt un orăşean, get – beget, şi nu feciorul unui Moromete?! Ei bine, înseamnă TOTUL!

*

*     *

Îmi fac datoria să menţionez că nu am descris decât locurile vizitate şi nu pe cele „posibil de vizitat”!

Pentru reîmprospătarea datelor şi – mai cu seamă – scrierea corectă a numelor sau denumirilor, m-am ajutat cu informaţia succintă, dar de încredere, conţinută în „Dicţionarul Enciclopedic Român”, datorat Academiei Române (Bucureşti, 1965).

Dinadins, n-am „vorbit” aici despre Statele Unite ale Americii, unde am trăit un an, în tinereţe… De ce? Pentru că am făcut-o, pe larg, într-un alt roman: „PROVOCAREA”, editat în 2006 şi reeditat în anul 2007.

Pot spune doar: cine nu a văzut America, a trăit… degeaba; dar, cine nu a văzut comorile de artă şi civilizaţie milenară  ale bătrânei Europa: nici măcar nu a trăit! În fine, cine nu a cunoscut – mai întâi – frumuseţile, oamenii şi comorile de civilizaţie, cultură şi artă ale Patriei noastre, nici nu merita să se nască… Şi, credeţi-mă, nu glumesc!

Extemporal 12

Din lumea celor care nu cuvântă

  e uşa de la intrarea în apartamentul în care locuiesc, „tronează” o plăcuţă, pe care se află inscripţionată menţiunea: „Asociaţia chinolo-gică din România – Câine de rasă ocrotit”. Şi pentru felul în care am crescut şi îngrijit aceşti prieteni credincioşi ai omului, cred că merita să „o afişez”…

În decursul celor 70 de ani de existenţă, n-am avut doar câini; ci şi peşti de acvariu, papagali, un motan şi trei câini – cel de azi, în vârstă  de aproape 10 ani!

Hrăneam peştii cu purici, le primeneam apa, vegheam să funcţioneze pompa pentru aer. Din păcate, cei mai frumoşi  şi – deci – mai scumpi, mureau repede, unul după altul…

Din perechea de papagali, ea – papagaliţa – cea mai guralivă şi mai agitată, a fost rea: l-a ciocănit în cap (de ce, oare?!) pe „soţul dumneaei”, până ce „l-a terminat”… Dar, destul de repede, după aceea, a murit şi ea!

Motanul – pe nume Paf – luat de pui de la malul Mării Negre şi transportat cu avionul (era primul zbor şi la el, dar şi pentru mine!) s-a dovedit a fi rău, mai cu seamă când nu plăcea pe cineva, sau intra „în călduri”… Mi-am găsit - o dată – menajera, cocoţată pe masa din bucătărie, de frica motanului ce o apuca mereu de călcâie; pe mine – mă zgâria, ori de câte ori nu-i plăcea… ceva! A fugit de acasă, după o pisică (sau, cine ştie, mai multe), şi nerevenind vreo două săptămâni, eu – cel ultim zgâriat, am făcut tratament antirabic, foarte dureros, pe acele vremuri. Înainte de a face eu şi ultima injecţie, a aterizat în casă, de pe acoperişurile vecine, cu un ochi lipsă, pierdut probabil în lupta pentru vreo „gagică”, cu rivalii săi; era: sănătos, bea, mânca – dar tot rău şi imprevizibil… Când a plecat din nou de acasă, probabil mânat  de aceleaşi chemări, nu a mai revenit… Mărturisesc că nu am suferit prea tare!

Mi-a „inoculat”  soţia dragostea şi înţelegerea pentru specia canină – de care nu m-am „vindecat” nici astăzi. De aceea, am avut şi crescut trei căţele, una „mai ceva” decât cealaltă…

A fost – mai întâi – un teckel – corcit şi pitic, de sex feminin (parcă la ei se zice „femelă”??), botezat „Miki”. Era neagră, mică, jucăuşă; a fost plimbată cu automobilul şi cazată, cu noi, pe ascuns, în concedii; ba chiar marele artist Gheorghe Zamfir, aflat în localitatea Bran, în acelaşi timp cu noi, nu s-a lăsat până ce nu s-a fotografiat, cu ea în braţe; o mogâldeaţă neagră şi pusă pe ghiduşii, nevoie mare!

Când a venit vremea şi a îmbătrânit, s-a îmbolnăvit grav şi cu toate eforturile unui medic veterinar, de prin vecini, nu a mai putut fi salvată. Copiii o iubeau nebuneşte; plângeau când îi vedeau suferinţa şi se rugau la Dumnezeu să o mai lase…. În braţele lor, şi-a dat sufletul!

M-au rugat să o las şi aşa, fără suflare, într-un fotoliu mare din camera lor, să o mai vadă…

Dimineaţa, înainte de a pleca la serviciu, am înfăşurat-o  într-un giulgiu; am transportat corpul neînsufleţit şi l-am îngropat, într-o… groapă mică, pe măsura ei, săpată cu propriile mâini, în curtea unor oameni de suflet, care ne-au permis asta! Însoţit şi vegheat îndeaproape de unul dintre copii, ce se temeau să nu o abandonez pe Miki undeva, pe un teren viran sau la vreo groapă de gunoi! Soţia era – pe atunci – într-o lungă deplasare, peste hotare…

Ca să mai „ostoiesc” durerile membrilor familiei, am cumpărat un pui de „setter irlandez” – tot femelă, abia înţărcată, de ziua soţiei mele… Numai că n-am putut să o aduc acasă, imediat. Se îmbolnăvise căţeluşa, şi „proprietara” nu a vrut în ruptul capului, să o iau de lângă mama ei, până ce nu se însănătoşeşte; ba chiar, m-a trimis şi la piaţă să cumpăr zarzavaturi proaspete, pentru hrana ei, menită să o însănătoşească! „S-a îmbolnăvit cadoul meu!”, glumea soţia – cea căreia îi era destinată cu ocazia zilei de naştere, prin anii’80!

Dar, după o săptămână de aşteptare, a ajuns la noi, în apartament. Se chema „Bonitta” – pentru că era, într-adevăr foarte frumoasă; mânca mult, creştea repede, a fost acceptată drept câine de rasă de către Asociaţia chinologică – cu acte în regulă! I-am găsit un doctor foarte bun, de care ne-am apropiat şi care – nu odată – a salvat-o! Suspectă de otrăvire – din acelaşi parc Cişmigiu, unde făcea nişte curse nemaipomenite – am stat lângă ea, i-am preparat hrana recomandată de medic şi pentru că nu era în stare să mănânce singură, am hrănit-o forţat, cu o seringă (desigur, fără ac!) pentru a o hrăni şi a opri deshidratarea avansată. Şi – a scăpat cu bine! A fost – mai mult – „câinele meu”! Cu mine stătea cel mai mult; o hrăneam (adică uneori îi şi preparam hrana!), o plimbam în parc zilnic, aveam grijă de sănătatea ei!

Dar: implacabilul a venit! Cînd a făcut 12 ani, a făcut un cancer care a doborât-o… Bonitta cea veselă, care când te primea, cu labele pe piept (era de talie mare!), te „lipea” de uşă – nu a mai fost în stare să urce treptele numeroase ale scării de bloc, ce mă chinuie şi pe mine, astăzi, la anii bătrâneţii… Şi, ai bolilor!

A încetat să mănânce şi să bea apă; nu se mai putea deplasa, pe propriile picioare („labe”) nici în apartament. Ne-am sfătuit cu doctorul şi de vreme ce speranţe nu mai erau iar câinele suferea cumplit, am fost de acord să i se facă acele blestemate injecţii letale. Cine ştie, poate, dacă n-ar fi o soluţie şi la omul în suferinţă; de altfel, prin ţările nordice ale Europei dezvoltate, eutanasia este acceptată şi pentru omul în suferinţă, fără speranţă de supravieţuire…

În noaptea dinaintea acestui tragic deznodământ, am stat târziu, privind mai mult la trupul ei – zvâcnind de dureri atroce – decât la televizorul pe care-l ţineam deschis, să nu mi se audă plânsul… În acea noapte, a făcut un ultim efort: s-a ridicat în cele patru labe, a dat un ocol mesei din sufragerie, a venit la mine, şi-a pus capul pe genunchii mei, m-a privit lung, mult, cu o tristeţe ce nu se poate descrie în frumoşii ei ochi; şi-a luat „rămas bun”, s-a întors în holul casei, s-a lipit de covor, şi din clipa aceea nu s-a mai ridicat, decât la venirea doctorului, cu seringa aducătoare de moarte, având o certă premoniţie a ceea ce urma să i se întâmple… Cu ochii în lacrimi, la rându-i, soţia îi pregătea linţoliul de îngropăciune, şi pe care-l cosea la maşină, în bucătărie…

Mimând „uitatul la televizor”, eu n-am mai rezistat şi          mi-am dat drumul lacrimilor de durere; îl rugasem pe Dumnezeu să-i dea „ani de viaţă de la mine”, dar nu mi-a îndeplinit ruga… E îngropată la rădăcina unui pom, dintr-un teren viran, aflat în apropierea blocului nostru. Pentru toţi, dar mai ales pentru mine, a fost o lovitură nespus de grea!

Ca să suplinim măcar în parte lipsa ei, ne-am cumpărat un cadou: o mică vietate, din rasa „cocker spaniel”, tot femelă, aurie, de talie mică, o mogâldeaţă de abia o vedeai pe podea, şi tot cu o anume ocazie: de ziua fiicei mele… Este veselă, calină, a crescut repede, mănâncă de parcă niciodată nu se satură, are o gură mai mare decât o namilă de câine şi… ne apără casa! Şi mulţumesc Domnului, este sănătoasă, deşi în momentele ei de „nevricale” a mai făcut şi prostii, ce i s-au iertat… Că e tot frumoasă, mai e nevoie să vă spun?! Veniţi, dară, să o cunoaşteţi pe Bella noastră!

Este însă „câinele fiicei mele”; pe ea o recunoaşte de „stăpână”; de la ea aşteaptă – şi primeşte – mângâieri şi căldură sufletească! Dar, nu era firesc să fie aşa? Nu poţi avea mai mulţi stăpâni! Oare de ce, tot femelă? Un mai vechi proverb din lumea arabă, glăsuieşte: „câinele care nu este căţea, nici măcar nu este un câine!”

E un profund adevăr: pe lângă darul de a asigura reproducerea speciei, femelele de câine au multiple virtuţi: sunt mai docile, mai tandre, mult mai uşor de dresat, nu au tendinţa de a fugi de acasă, preferă să stea pe lângă stăpâni, ţinându-se după ei mai tot timpul!

N-am considerat, niciodată,  câinele nostru drept „o povară”; drept un obiect decorativ, funcţie generată de snobismul unuia sau altuia…

Suportăm gălăgia – uneori nedorită – ca şi veşnica năpârlire, specifică pentru câinii de apartament.

Pe vremuri, „Asociaţia chinologică” din ţara noastră edita un buletin documentar trimestrial, intitulat „Câinii noştri” şi dedicat: celor care nu au un câine, celor care-şi doresc un câine, precum şi celor ce sunt… la primul lor câine! Multe dintre aceste apariţii sunt semnate de bine cunoscuta – la acea vreme – doctoriţa Ruxandra Nicolescu, din Bucureşti.

Cum despre un câine se pot scrie întregi biblioteci, şi tot nu epuizezi subiectul, îmi voi permite „să împrumut” doar câteva dintre cele scrise într-unul dintre aceste „buletine trimestriale”…

„Câinele are relaţii complexe cu stăpânul său, pe multiple şi variate planuri, pătrunzând încet, dar pe vecie, în viaţa noastră de zi cu zi, chiar şi în preocupările şi tabieturile noastre zilnice (Cine nu a auzit de „fenomenul de mimetism” în relaţia, cu dublu sens, „om – câine”?)”

„Trebuie să iubim câinele, dar să-l iubim astfel încât să-i fie lui bine; să ajungem chiar a nu mai vedea pe străzile marilor oraşe câini cu ochii lucind de sete, foame şi de ce nu… chiar de frică!” (Şi câinilor – agresaţi – le este frică de fiinţele bipede!)

Cine reacţionează negativ – ba chiar ostil – când ne văd însoţiţi de un câine, au fost – cu siguranţă – lipsiţi de una dintre marile bucurii ale vieţii… Şi sunt, totodată, lipsiţi de suflet!

Câinele nu este un animal „ce a fost domesticit”; el a căutat singur drumul spre un om, către un stăpân, pe care să-l servească, toată viaţa, cu credinţă şi recunoştinţă. El este oricând gata să-şi apere stăpânul (stăpâna) şi bunurile acestora din instinct, uneori cu preţul propriei vieţi…

„Stăpânul OM este iubit de câine – fie de este bun, fie de este rău; fie urât – sau frumos; fie tânăr, sau bătrân; fie bogat – ori sărac!”

„Fie, „de agrement” fie de „companie”, fie ajutoare de nădejde, în munca poliţiştilor, a salvatorilor de tot felul, câinele se dovedeşte a fi un animal inteligent şi dotat, cum puţini dintre noi cunosc… Ei fac să se simtă omul apărat, să-şi recapete liniştea, umorul, bucuria de a trăi. Nu talia contează la un câine, ci vigilenţa sa şi calităţile native ale rasei… Oare câţi nevăzători sau oameni cu dizabilităţi diverse nu sunt slujiţi de câini special dresaţi?

La periculoasele munci, din adâncuri, „câinii de mină” depistează primii emisiile de gaze tip „grizzu”, ce stau la baza exploziilor în care se pierd vieţi omeneşti. La cutremure şi avalanşe, ajută la aflarea celor – încă în viaţă! Toţi am auzit de minunile reuşite de câinii de rasă Saint Bernard – cei mai buni „salvatori”.

Sau, nu trebuie neglijat un fapt, de mare însemnătate: omul „transmite” câinelui starea sa de agitaţie, enervările subite, dereglările psihice… Cu toate că, şi relaţia psihică OM-CÎINE are, de asemenea, un dublu sens!

Uneori ne temem de ei, iar CÂINII simt asta! „Să iubim şi câinii vagabonzi” – cântă un mare artist…

Iar eu, îmi permit să adaug: Cine are un câine şi-l iubeşte, este cu siguranţă – un OM BUN!

Am mai reamintit, o dată, nişte versuri:

„Din bucata mea de pâine,

Am hrănit un om şi-un câine;

Dup’atâta amar de ani,

Câinele mă recunoaşte;

Omul – nu mă mai cunoaşte!

Şi-atunci, spuneţi, oameni buni:

Care-i om şi care-i câine?!”

Versuri ce nu se mai cer comentate!

Extemporal 13

Profeţii despre trecut şi viitor; ciclicitate în istorie; anii pragmatismului şi ai fatalismului

Motto : 

« Viaţa nu e făcută din lucruri visate,

ci din lucruri făcute! »

(Nichita Stănescu)

« Cel mai greu predictibil,

este totuşi - TRECUTUL! »

                 (Mihai Botez)

  rofet – în ţara lui – nu există! Ciclicitatea fenomenelor social-istorice ne obligă, însă, deseori, a revedea pe cele trecute şi a prospecta – pe cele viitoare.

Poporul meu a trecut prin cele mai mari încercări, în secolele trecute, de unde au izvorât ziceri precum: „Vremile sunt asupra oamenilor”; „Capul plecat – sabia nu-l taie”; „Minunile nu ţin, la noi, mai mult de trei zile”; „Tăcerea e de aur, iar supunerea – de argint”; „Uitaţi necazuri, supărări, eşecuri, pierderi – că viaţa… merge mai departe!”….

Nu vreau să privesc în urmă, până în vremea  iluştrilor noştri cronicari, ce au consemnat – veridic – fapte de viaţă şi ne-au convins, pentru totdeauna, că „istoria - se repetă; dar oamenii – nu învaţă, mai nimic, din asta”! Şi, din ciclicitatea fenomenelor istorice….

Am fost cotropiţi de către diverse alte naţii, le-am îndurat supuşi jugul şi… am uitat că există şi răzbunări! Bogăţiile ţării au fost supte de nesăţioşi profitori, de obicei – de pe alte meleaguri; azi, oare, la ce asistăm: nu la acelaşi odios fenomen, în numele unei „noi societăţi”, din partea unor hrăpăreţi, ce nu mai îndrăznesc să mai fure, de la ei de acasă…?! Şi vin la noi, „să se îngraşe”!

Marele scriitor Ion Luca Caragiale, în opera sa vastă, de la schiţe şi momente, la teatru ori chiar la mai puţin cunoscutele sale scrieri politice, cu un simţ extraordinar al „fotografierii” – pentru eternitate – a unor moravuri şi năravuri, specifice românilor, ne-a lăsat o teribilă oglindă… adevărată chiar şi pentru zilele noastre; pentru că, desigur, anii au trecut, regimurile s-au perindat, dar năravurile, ba! Oare nu se zice, în popor, : „Lupul, păru-şi schimbă, dar năravul – ba”?

Dacă marele Eminescu judeca liberalii – atunci la putere, pe cei de astăzi îi putem vedea imaculaţi şi cu adevărat, pătrunşi de un spirit patriotic şi moral, de lăudat?!

„Liber-schimbismul” domnului Nae Caţavencu, s-a prefăcut, poate prin dedublare, în „Popo-schimbismul” zilelor noastre (vedeţi, nu mă înţelegeţi greşit: „popo” vine de la trecerea la „popular, ori populism”, a cameleonilor politici, avizi de putere, cu averi din ce în ce mai mari). Unul dintre ei, aproape neştiutor de carte, afirmă – cu emfază – „m-am dat PE MINE politicii!”

Ciclicitatea istoriei, impune însă astăzi o nouă „stare de fapt”; idealuri – ce se pot atinge numai prin evoluţia psihologică a mulţimilor şi cucerirea, sau recucerirea a ceea ce s-a pierdut, sau se doreşte măcar a fi ori – se visează! Întrăm pe tărâmul „profeţiilor despre viitor”, cu grija imperios necesară de a nu reedita dictatura, supunerea oarbă faţă de un „tătic” – acolo, sus pe deal – singurul care reflectă „mentalitatea colectivă” a unui întreg popor (după cum crede dumnealui!). Dar, despre necesitatea schimbării, se va mai vorbi…

Mă voi opri, mai mult, asupra pragmatismului, pe care nu vroiam să-l cunosc, sau recunosc, în lumea în care mă văd nevoit a-mi trăi anii de pensie şi bătrâneţe…

PRAGMATISM – cuvânt cheie, ce vine de la „pragma”= acţiune. Generic, un curent idealist[6], subiectiv din filosofie, cu primii şi cei mai mulţi dintre adepţi, peste ocean, în ţara Marelui Licurici, ca să nu spun a domnului… Tufiş!

Iniţiat de americanul (evident – un emigrant dintr-o familie europeană, la origine) Ch. Peirce, în deceniul al VIII-lea, al secolului XIX, este apoi dezvoltat de W. James şi J. Dewey. Din  Europa vor veni din urmă: F. Schiller şi G. Papini, alături de mulţi alţii.

Este un curent puternic influenţat de voluntarismul lui Nietzsche, (Acelaşi Nietzsche, a cărui ideologie a fost exploatată din plin de propaganda hitleristă, în anii ’30, ’40 ai secolului trecut şi care afirma, nici mai mult, nici mai puţin că: „Dumnezeu este mort!...” Dar putea, oare, să moară, Dumnezeu?!) ulterior de adepţii bergsonismului

În esenţă, acesta neagă materialitatea lumii, identificând fenomenele obiective cu reacţia subiectivă a individului, în raport cu acestea. Se identifică, până la suprapunere, obiectul cunoaşterii – cu procesul cunoaşterii, privit drept „instrument de adaptare” a individului la procesele ce guvernează lumea reală.

 Însuşindu-şi „teoria genetică a adevărului”, adepţii pragmatismului susţin, cu tărie, că nu există „idei adevărate”, ci doar „idei care pot să devină adevărate”, ca urmare a acţiunilor bine organizate, ale indivizilor din societate.

Pragmaticii contestă funcţia de „reflectare” a gândirii, atribuindu-i-se  - doar – o funcţie pragmatică, în stare să genereze „reguli” ori „instrumente”, compatibile cu acţiunile ce urmează a fi întreprinse!

Iată de ce, în fond, pragmatismul sfârşeşte prin a identifica ADEVĂRUL, cu UTILUL! Prin prisma acestei concepţii despre lume şi viaţă, NU este adevărat ceea ce concordă cu realitatea obiectivă, înconjurătoare, ci doar ceea ce se dovedeşte şi verifică a fi MAI AVANTAJOS pentru individ! De aici, şi conflictele majore cu preceptele religioase, vechi sau chiar străvechi…

Negreşit, pragmatismul a influenţat, mai mult sau mai puţin, ştiinţe precum: sociologia, politologia, etica, psihologia şi pedagogia, vreme de decenii şi chiar secole! În fond, „el” încurajează comportamente precum „practicismul” – îngust şi limitat, „empirismul”, atât în viaţă, cât şi în lumea ştiinţelor, mai mult, sau mai puţin, exacte…

Nu se poate neglija puternica influenţă, ce a exercitat-o pragmatismul, asupra curentelor din filosofia modernă, precum: neopozitivismul, neorealismul – pe care filosofia marxist-leninistă le consideră drept atribute indispensabile „orânduirilor burgheze”, ale secolelor trecute – ori viitoare!

Regretatul scriitor şi filosof Octavian Paler spunea: „Din păcate, pragmatismul românilor este, indubitabil, de import american!”…

În lumea aceasta, a pragmatismului, ca fundament al unei tranziţii fără de sfârşit: „Nu contează valori, sentimente, cultură – mai veche ori mai nouă – ci numai ceea ce este UTIL, FOLOSITOR, aducător de profituri, mai devreme, sau mai târziu…”. Şi nicidecum, păgubos!

Educaţia însăşi se îndreaptă spre un pragmatism insuflat din fragedă tinereţe, chiar din anii de grădiniţă şi în curând, din „anul pregătitor”, ce va cuprinde copiii de 6 ani ai Patriei! Urmând a se consolida şi dezvolta, în anii ce urmează, pe parcursul procesului de desăvârşire educaţională! Pragmatismul juvenil tinde să devină o  traumă a societăţii româneşti contemporane! Cine poate să nege achiziţiile din sfera pragmatismului, induse chiar la vârste cuprinse între 1  şi 3 ani, care molipsesc, sau chiar „îmbolnăvesc” – pe viaţă – pe cei ce văd în educaţia ce li se oferă, doar un mod de viaţă şi comportament, bine adaptat la „exigenţele” societăţii româneşti de astăzi… Ba mai mult, chiar o condiţie a reuşitei lor în viaţa ce le stă în faţă!

Devine astfel o himeră citatul extras din opera lui J.J. Rousseau, din prima pagină a cărţii!

În ceea ce mă priveşte, mi-a fost -  în realitate -  străin pragmatismul, dovedindu-mă, mai repede, un visător cu ochii larg deschişi, un incurabil idealist, încrezător şi uşor de păcălit! Tot de aici mi s-a tras şi fidelitatea faţă de profesiune şi angajator – ce nu mai sunt la preţ, în zilele noastre…

Se comportă diferit, au reacţii „mai pământene”, îşi urmăresc mai bine interesele – imediate sau din viitor – cei ce ne urmează, chiar dacă ne place sau nu!

Dar oamenii nu sunt şi nu trebuie să fie toţi, la fel! „Sufletul nu are şi nu poartă uniformă” – declara, deseori, regretatul Florian Pittiş, care a ales „să plece” pentru totdeauna, în anul în care – şi în ţară, şi peste hotare – lumea cultural – artistică a suferit grele pierderi…

*

*     *

Dar, FATALISMUL – din ce în ce mai invocat?

Definit, până nu demult, drept „o doctrină filosofică eronată”, acest curent pleacă de la ideea că dezvoltarea istorică şi evenimentele din viaţa oamenilor sunt predestinate, fiind guvernate de forţe implacabile, în faţa cărora nu suntem decât total neputincioşi… Ni se vorbeşte, ni se induce credinţa oarbă în: „destin”, ori „soartă”, „ursită” sau, de ce nu, „providenţă divină”…

Există, indubitabil, o strânsă legătură între acest fatalism şi „materialismul metafizic”; de aici, şi incapacitatea de a fi rezolvat corect raportul dintre necesitate şi întâmplare…. Triumfă spiritul şi convingerile pasiviste: „Ce o fi, o fi!”; „Ce mi-e scris, pe frunte mi-e pus”; ba chiar şi acel egoist slogan: „Numai prostul moare de grija… altuia!” Omul apare drept o simplă „unealtă”, în „mâna destinului implacabil!”. Nu e firesc să urmeze: pasivitatea, resemnarea, supunerea oarbă – susţinută de conştiinţa imposibilităţii de a ne influenţa destinele, prin activităţi conştiente, raţionale, dirijate şi obiective?

Negând preceptele religioase, voluntarismul, încrederea în viaţă şi speranţa în mai bine – fatalismul poate face „casă bună” cu pragmatismul, deşi o asemenea asociere, pare – cel puţin – forţată!

Dar ce facil este să gândeşti şi să te comporţi ca un fatalist convins! Ce repede şi uşor îţi ierţi şi ceri – cu convingere – să ţi se ierte – ba chiar, să fie uitate – greşelile, nerealizările, excesul de comoditate, egocentrismul şi indiferenţa faţă de necazurile ce-i încearcă pe cei din jur! Ţie să-ţi fie bine! Pe tine, să te cruţi, mereu, cultivându-ţi insensibilitatea la tot ce nu-ţi doreşti, nu se prezintă avantajos, nu pare a fi – cu adevărat – util! Transferând, astfel, pe seama destinului, nereuşite şi greutăţi, ale semenilor tăi, ce aşteptau cu totul altceva de la tine…

Pragmatismul naţional, de import, naturalizat şi roditor, nevoie mare, într-o lume debusolată şi chiar speriată – creşte, se umflă, înfloreşte – dar, încă, nu plesneşte! Sau, cine ştie, va plesni, se va dezumfla, va sfârşi prin a eşua, numai dacă… aşa vrea SOARTA!

*

*     *

 Cum a fost şi ce am avut, la rându-mi, de la destin? După 7 vaci negre, nu au urmat cele 7 vaci albe… Au dominat: incertitudinea, scepticismul, s-a consolidat lipsa de încredere şi apatia, care mi-au cultivat înclinaţiile spre singurătate şi fuga de lumea înconjurătoare. Norocul nu mi-a surâs; credincios – habotnic – nu am fost în stare să devin; nici sufletul meu nu a acceptat o uniformă – nici măcar autoimpusă, şi nu drept urmare a unor constrângeri, din afară… Dar, nu am renunţat  să-mi trăiesc viaţa, singura ce mi s-a dat!

Extemporal 14

Scurtă disertaţie de murphologie

Motto : 

« Pe pământ sunt două lucruri

omniprezente: hidrogenul şi proştii »

(Legea lui Zappa)

  altă mână ridicată dintr-una din băncile situate în fundul clasei, în care ne întâlnisem bătrânul diriginte”

„Dar tu ce mai vrei, flăcăule?” întrebă acesta.

„Ştiţi, ne-aţi cerut să scriem ceva original, trăit de noi ori – cel puţin – gândit de noi. Mie îmi place domnul Murphy; aş putea să scriu ceva despre „legile lui Murphy?” – întrebă fostul şcolar, de demult…”

„De ce nu” – răspunse dascălul, de la catedră. Dacă te-ai preocupat de înţelesul adânc, înţelepciunea şi adevărul de necontestat al acestor legi, de ce nu ai face-o? Spor la treabă, deci; numai că, vezi, v-am cerut un mic extemporal, nu o enciclopedie despre această ştiinţă a  vieţii de zi cu zi, singura în măsură să ne ajute a ne orienta, într-o lume în care „dacă ceva poate să meargă rău… negreşit aşa va fi!”.

Iată de ce am purces la aşternerea acestor puţine rânduri, despre un subiect tratat în zeci de cărţi, ce ar umple rafturile unei biblioteci…

*

*     *

A existat, oare, Murphy? A fost el un personaj real? În volumul „Legile lui Murphy” (Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 1995) se afirmă că a existat un personaj, cu acest nume, militar ce lucra într-o bază aeriană americană, şi care a „emis” prima lege ce-i poartă numele, în a doua parte a secolului trecut; toate celelalte legi, atribuite lui Murphy, reprezintă creaţia unor autori, mai mult sau mai puţin cunoscuţi – poate chiar anonimi – care au sintetizat reguli, axiome, aforisme*, corolare** şi concluzii logice ce surprind multiplele paradoxuri ale vieţii cotidiene şi completează fericit, astfel, „legile lui Murphy”!

S-au înmulţit şi răspândit în lume, uimitor de repede, diverse variante şi aplicaţii ale acestor legi, gânduri comunicate spontan interlocutorilor noştri, mii şi mii de vorbe, devenite… elemente de folclor!

Dar, ce reprezintă o LEGE?

O lege este***: „o categorie filosofică ce exprimă raporturi esenţiale, necesare, generale, relativ stabile şi repetabile între diferite laturi interne ale aceluiaşi obiect sau fenomen; între obiecte sau fenomene diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces”.  Ea reprezintă, totodată „o formă universală de interdependenţă a fenomenelor, fiind rezultatul unei gândiri logice, în procesul trecerii de la fenomen, la esenţa acestuia…”

„… Fiind inerente lumii materiale, legile acţionează, în natură şi societate, independent de conştiinţa sau voinţa noastră…”

De asemenea „…ele prezintă diferite grade de generalitate, în funcţie de amploarea sferei lor de manifestare; există, astfel: legi dialectice, legi dinamice, legi statistice etc.”

Au emis Murphy şi succesorii lui, legi – cu adevărat? Indubitabil, devreme ce întreaga viaţă ne lovim de adevărurile  ce le exprimă şi care se cer mai bine însuşite! Cu real folos…

*

*     *

                                                              „Zâmbeşte, azi!

                                                                          Mâine va fi MAI RĂU…”

                                                                 (MURPHY)

Iată cele mai cunoscute legi datorate lui Murphy şi urmaşilor săi, cunoscuţi sau anonimi:

1.      Dacă ceva rău se poate întâmpla, cu siguranţă se va întâmpla.

2.      Nimic nu-i niciodată atât de simplu cum pare a fi.

3.      Totul îţi ia mai mult timp decât te aştepţi.

4.      Dacă există posibilitatea ca mai multe lucruri să meargă rău, primul care va merge rău va fi cel care va produce cele mai mari daune.

5.      Lăsate în voia lor, lucrurile merg din rău în mai rău.

6.      Mai binele, poate fi duşmanul binelui.

7.      Dacă te joci îndeajuns de mult cu un obiect, preocupat fiind să nu-l strici, îl vei strica negreşit.

8.      Dacă totul pare să meargă bine, cu siguranţă ai omis ceva.

9.      Dacă sesizezi patru posibilităţi prin care o acţiune poate eşua şi reuşeşti să le eviţi pe toate patru, atunci o a cincea posibilitate, neprevăzută, va apărea cu promptitudine.

10.  Natura este întotdeauna de partea defectelor ascunse.

11.  Natura mamă e parşivă!

12.  Dacă după ce s-a cheltuit foarte mult timp, de către oamenii cei mai calificaţi, spre a afla răspunsul şi rezolvarea unei anumite probleme, singurul rezultat fiind… eşecul, răspunsul corect va apărea imediat şi absolut evident, de la prima persoană mai puţin calificată.

13.  În viaţă nu există învingători, ci doar supravieţuitori.

14.  Felia de pâine care ne scapă din mână, cade întotdeauna pe faţa unsă cu unt…

15.  Orice începe bine se termină rău; orice începe rău, se termină şi mai rău.

16.  Ori de câte ori ai de-a face cu presa, fă-ţi un sistem invincibil oferind unul dintre următoarele trei răspunsuri:

a.       Ştiu şi pot să-ţi spun (dar… nu spui);

b.      Ştiu şi nu pot să-ţi spun (dar… o spui!):

c.       Nu ştiu (caz în care, spunând sau nespunând, e egal!).

17.  Sursele secrete sunt cele mai credibile.

18.  Specialistul învaţă mereu mai mult despre din ce în ce mai puţin, până ce – în cele din urmă – ştie totul: despre nimic! Generalistul învaţă mereu mai puţin despre din ce în ce mai mult, până când, - în cele din urmă – el nu mai ştie nimic despre tot!

19.  Pentru o civilizaţie este mai bine să se scurgă  într-un canal, decât să iasă din el…

20.  Binecuvântat fie cel ce nu aşteaptă nimic, căci el nu va fi dezamăgit.

21.  Dacă introduci prostii într-un computer, nu ies decât tot prostii. Numai că, aceste prostii par înnobilate şi nimeni nu îndrăzneşte să le critice..

22.  Dacă lucrurile ar fi lăsate la întâmplare, ar fi cu mult mai bine.

23.  În lupta dintre tine şi lume, pariază – mai bine – pe lume!

24.  Aceia care nu studiază istoria, îi vor repeta greşelile. În schimb, aceia care o studiază… vor găsi alte căi pentru a greşi, la rândul lor.

25.  Un medicament nou este acea substanţă care, injectată unui şoarece pentru laborator… produce cu siguranţă un articol ştiinţific!

26.  Trăieşte din venit, chiar dacă… trebuie să te împrumuţi pentru asta!

27.  Progresul se bazează pe dorinţa universală de a se trăi peste venituri.

28.  Ceea ce oamenii învaţă din istoria milenară este că oamenii… nu au învăţat, niciodată, din istorie.

29.  Dacă ajuţi un prieten – la nevoie – acesta îşi va reaminti, cu siguranţă, de tine: cu prima ocazie când are – din nou – nevoie!

30.  Cei mai mulţi dintre oameni se merită unul, pe celălalt.

31.  Faptul că un doctor a găsit un nume pentru suferinţele tale, nu înseamnă şi că el ştie ce ai cu adevărat; şi mai cu seamă – dacă şi cum – te mai poate ajuta!

32.  Într-o campanie politică, în care se anunţă o luptă acerbă, când în „ring” se află o duzină de clowni, iar tu vii alături de ei, poţi să reciţi şi din Shakespeare; pentru întregul auditoriu, vei fi doar cel de al 13-lea clown…

33.  S-a demonstrat: eficacitatea unui politician variază invers proporţional cu principialitatea lui.

34.  „Învăţăturile” lui Peter:

34.1. În orice ierarhie, fiecare angajat tinde să se ridice la nivelul lui maxim de incompetenţă; astfel, fiecare dintre posturi tinde să fie ocupat de un angajat virtual incompetent  pentru cerinţele postului respectiv.

34.2. Incompetenţa nu cunoaşte bariere de timp şi spaţiu.

34.3. Muncile sunt îndeplinite doar de către angajaţii care, încă, nu şi-au atins nivelul real de incompetenţă.

34.4. Angajaţii incompetenţi, dintr-o ierarhie, fie ea socio-administrativă, fie de afaceri, obiectează primii şi vehement la… incompetenţa colegilor !

34.5. „Neaşteptatul” – se va produce negreşit.

35.  Principiul lui Ruby: „Posibilitatea de a te întâlni cu cineva cunoscut creşte atunci când eşti cu cineva cu care nu vrei să fii văzut…

36.  Postulatul lui Boling: „Dacă te simţi mai bine, nu fi îngrijorat; va trece, cu siguranţă!

*

*     *

„Omul se împiedică uneori de adevăr; dar cel mai adesea, el se ridică şi… îşi continuă drumul.”

(Winston Churchill)

„Legile lui Murphy

           nu dau greş niciodată!”

                                                                 (Legea lui Crowell)

Pentru a culege principalele legi ale lui Murphy şi urmaşilor săi, ca şi celelalte postulate, corolare, axiome, aforisme şi paradoxuri am consultat volumul „Legile lui Murphy, principiile lui Peter şi alte 999 de adevăruri, mai mult sau mai puţin absolute”, publicat de Editura Universal Dalsi, în anul 1995, pe care l-am recitit, cu plăcere…

În fond, laolaltă cu derivatele lor în gândirea raţională, creaţia legilor lui Murphy ţine de domeniul bunului public, indiferent de naţiune ori continent. La origine „ziceri”, mai înainte de a deveni scrieri ori cugetări, ele ne pot călăuzi mereu pe întortocheatele cărări ale vieţii şi ne pot ajuta să pricepem mai bine, deliciile şi mizeriile existenţei umane…

Ele nu îndeamnă la pesimism, ori renunţări, ci vădesc,             într-un inedit „sos de umor”, prezenţa – fie şi numai în picături – a produselor unei inteligenţe umane, care altfel ne-ar fi rămas necunoscute…

Când, deja, murphologia ocupă, ea singură, întregi rafturi lungi de bibliotecă, aproape imposibil de parcurs şi reţinut, fenomenul „multiplicărilor” acestor producţii va continua, fără urmă de îndoială, în viitorul previzibil. Pentru că: toţi ne dorim a fi, măcar odată, autori de murphologie!! Dar, câţi dintre noi reuşesc?!

Suntem, noi, cei din România, mai prejos ca alţii în „cele ale murphologiei”? Nicidecum!

Din aceeaşi sursă bibliografică – menţionată anterior – preiau cele câteva enunţuri ce vizează „principiile progresului”, datorate minţii scăpărătoare a celui ce a fost academicianul profesor Grigore Moisil, al cărui student am avut privilegiul imens de a-i fi, în anii unei îndepărtate tinereţi!

Grigore Moisil: „Principiile progresului”:

1.      Omul nu progresează decât atunci când ştie că nu poate să facă ce vrea.

2.      Omul nu poate găsi, întotdeauna, ceea ce caută. S-a învăţat – aşadar – să se mulţumească cu ceea ce a fost în stare să afle.

3.      Omul îşi uită nevoile lui vechi, pentru a simţi lipsuri noi, pe care tehnologia i le poate împlini.

4.      Mijlocul cel mai sigur ca să-l faci pe un om, încă tânăr, să nu reuşească să facă ceva deosebit e să-l întrebi mereu: „Ei, ţi-a reuşit?!”

Nu putea geniul românesc să rămână dator, şi de data aceasta!

Este inevitabil să pot uita că fiecare dintre prelegerile magistrului matematician, trebuia să se încheie cu „o poantă” – gustată enorm de învăţăceii Domniei Sale! De pildă:

„Vedeţi – dragii mei – am umplut şi am şters, pe rând, câte patru table mari (n.a. – atunci cursurile se ţineau, cu creta, la tablă…). Şi la sfârşit am pus: egal cu zero!  La ce bun, atunci, atâta muncă şi sudoare??”

Sau: „Îmi spuneţi că astăzi sunteţi mai puţini, pentru că se joacă nu ştiu ce finală de foot-ball! Dar, ce este acest „fotbal”, pentru mine, tot o necunoscută?! Văd 22 de jucători care aleargă, transpiră, gâfâie şi care – de prind mingea – îi dau cu piciorul! Treabă e asta?!”

*

*     *

   Se vor şi alţii, în zilele noastre, aici la noi, acasă, autori de „murphy”-sme, mai mult ori mai puţin reuşite… Dar, nu provoacă, în cel mai bun caz, decât zâmbet şi compătimire sinceră!

Unul, din deal , zice că este întruparea „spiritului colectiv al românilor”, „trimisul lui Dumnezeu” (în care mă îndoiesc că poate crede!!) Victoriile lui, în campanii, sunt „de la Dumnezeu”!?

Altul, suflă-n ghetele şi picioarele transpirate şi „parfumate” ale celor 11 care bat un teren de joc, de la o poartă, la cealaltă şi fie de se câştigă, fie de nu, el invocă tot pe Domnul în vreme ce cântă  psalmi la volanul unei limuzine de ultra-lux (un lux de-a dreptul sfidător!!).

Şi – după caz – mai face danii, mai aruncă „verzişori” la haidamacii care înjură şi lovesc oamenii de ordine şi jandarmii – dar El, Marele EL, cu palate, se face a nu vedea nimic…Cu toate că, deşi, consiliat de un pământean „apostol” Pavel şi echipa acestuia, încearcă să emită, la rându-i legi, sentinţe, aforisme şi ziceri „cu miez”, toate trădează, inevitabil, parfumul de lapte de oaie…

Scrie marele nostru Emil Cioran* :

„Între religie şi politică nu este mai multă legătură decât între un sfânt şi un primar…”

Dar impulsurile politicianiste sunt generatoare, nu odată, de comunicări, vrednice de compasiune…

Chiar dacă „… orice mare geniu politic trebuie să fie – prin excelenţă – un dominator…”

În viitoarea mea scriere, voi acorda marelui filosof al neamului  românesc – Emil Cioran, locul ce i se cuvine.

Aici şi acum – trebuie să mă opresc!

Epilog

Avem nevoie de schimbare?

Motto : 

« Bucuria vieţii ,

vine din’lăuntrul  fiecăruia»

  m adunat în această carte cele mai reprezentative „scrieri” – fie ele intitulate şi „extemporale” – dintre cele pe care le-a primit „dirigul” nostru, cu plete albe şi glasul stins…

Desigur, ordinea lor – reflectată în numerotarea ce le defineşte – nu a fost cea din carte; ar fi trebuit să fie numite extemporalele 1,2,7,10, 11, 15…

Le-am „ordonat” eu, după tematica ce era abordată şi          într-o succesiune ce mi s-a părut firească! Am căutat să împletesc: pesimismul cu optimismul; tristeţea cu râsul cel dătător de viaţă; apatia – cu speranţa în mai bine… Şi mai ales acum, când la început de an, ni s-a servit, în două pieţe publice – unde se „cocoşau” reprezentanţii celor două „palate” aflate în veşnic „război” – cacialmaua de început de nou an, ce marca: admiterea în U.E. -  Popor, cuvântări, circ, şampanie şi focuri de artificii… Dar, integrarea, copii, rămâne pe altădată!

O cacialma de care, până şi cei mai încrezători, din lumea de peste hotare, s-au convins şi îşi pun astăzi numeroase semne de întrebare, de n-au greşit, cumva, grăbindu-se a ne primi!

Într-o Românie, încă subdezvoltată, abia trezită (oare?) din negura comunismului şi a opresiunilor de tot felul, care nu poate satisface prea curând, rigorile unei alte lumi, ale unei alte civilizaţii milenare!

Trăim urât libertăţi câştigate cu sânge tânăr şi nevinovat, schilodite şi furate de vrednicii continuatori ai torţionarilor din anii precedenţi. Un „mixtum compositum” între un simulacru de socialism şi un dezolant capitalism sălbatic, „de cumetrie”, de minciună, de corupţie şi hoţie – organizată în stil mafiot!

De aceea, avem nevoie de speranţă; avem nevoie de reale schimbări; astăzi, repede, pentru cei ce mai populăm încă această ţară şi nu pentru urmaşii – urmaşilor noştri!

Să nu mai cădem în capcanele populismului şi cele ale figurilor populare; să redevenim demni, „să fim iarăşi ce-am fost odinioară, şi mai mult decât atâta”; să extirpăm slugărnicia, supunerea bolnăvicioasă şi „nevoia” umbrelei protectoare a unui alt „tătuc”, atotştiutor, ce se crede mesagerul Domnului (şi, culmea, chiar o crede – şi vai, ce mult greşeşte!)

Să ne ducem aleşii – chiar şi obligat – la psihiatru; să nu mai înghiţim: umilinţa noastră şi dispreţul celor ce trebuie să plătească pentru cacialmalele pe care ni le-au servit şi continuă să o facă, într-o veselie…

Dar, să nu uităm: schimbarea este „cu sens unic”, dar ea poate fi dedublată, şi în ceea ce priveşte sensul în care se derulează… Fizic, de la tinereţe, la bătrâneţe – sensul este unic; fizic: ne degradăm, ne slăbesc puterile, ne apasă pe umeri, tot mai greu, anii ce i-am trăit, cei mai mulţi în vremuri de restrişte. Aici nu prea mai e nimic de făcut!...

Ultima copertă, vrea să sugereze, prin imagini, această „cădere” fizică, de la anii tinereţii, la cei ai bătrâneţii, fără de leac… Prin imagini ale autorului!

Dar există şi cealaltă latură a fiinţei noastre: cea lăuntrică, psihicul fiecăruia, acea  flacără ce nu trebuie lăsată a se stinge!

Aici, sensul schimbărilor se poate face şi invers, în chip benefic…

La bătrâneţe, poţi fi: un suflet mare, mai înţelept, mai tolerant, mai capabil să exprimi recunoştinţa; să doreşti şi să reuşeşti a obţine iertări – până, mai ieri – imposibile; să ştii să răsplăteşti; să ştii să asculţi, încetând a te auzi numai pe tine; şi de ce nu – să te sacrifici, ori de câte ori apare această nevoie…

Fotoluminiscenţa mirifică ce impresionează pelicula fotografică, stârnind imaginaţia încrezătorilor, în paranormal, prin acel contur uman ce se desprinde din corpul nostru  material, la moarte, ar trebui să fie dovada vie a existenţei acelei flăcări, ce nu s-a stins niciodată în noi, şi pleacă spre alte tărâmuri, pe nesimţite, dar hotărât, fără a mai privi spre înapoi…

Acest „nou sens” al schimbării individului nu l-am putut exemplifica, prin nici un mijloc grafic, oricât m-am străduit; dar el rămâne: un adevăr, o credinţă, o emanaţie plecată din lumea vie, un dar ce ni s-a dat şi ni se ia – când vine sorocul!

Tot ce putem face este ca această emisie fotonică să fie cât mai vie, alimentată – indiscutabil – de schimbările noastre în bine, de la bătrâneţea implacabilă, la tânărul neexperimentat sau copilul de la începutul drumului prin viaţă…

*

*        *

La bătrâneţe, devii – fără scăpare – un filosof… Şi nu te poţi abţine a cita din creaţia „altora”, mai mult sau mai puţin filosofi; fie ei şi anonimi!

„Ca să-ţi dai seama cât valorează un an, întreabă un student, care şi-a „picat” examenele, pierzând astfel un an de studii… Şi care-i întârzie realizările!

Ca să-ţi dai seama cât valorează  o lună, întreabă o tânără mamă care a născut… prematur! Cu emoţii de nedescris!

Ca să-ţi dai seama cât valorează o săptămână, întreabă, negreşit, pe editorul unei publicaţii săptămânale… Ce se „naşte” cu atâta muncă!

Ca să-ţi dai seama cât valorează  o oră, aminteşte-ţi cum ai ratat – astfel – o întâlnire ce putea să devină „marea iubire”.

Ca să-ţi dai seama cât valorează un minut, întreabă un călător ce tocmai a pierdut trenul!

Ca să-ţi dai seama cât valorează o secundă, întreabă pe un şofer care a reuşit să evite un accident… Care i-ar fi putut curma viaţa!

Ca să-ţi dai seama cât valorează o milisecundă, întreabă un atlet care a luat – doar – argintul, la recenta olimpiadă! Pentru care se pregătise, asiduu, ani la rând…

Ca să-ţi dai seama cât valorează o Viaţă de OM, întreabă-te – fără menajamente – ce simţi când pierzi pe cineva drag  ţie…”

Şi, nimic nu poate fi mai adevărat, decât toate aceste adevăruri!!

*

*        *

Nu de puţine ori, m-am gândit că de-aş fi vreodată în „stare critică” m-aş face – la rându-mi – „cutia milei” – pentru orice operaţie sau chiar un tratament înşelător, şi nu pentru a mă mai înfrupta din fructul vieţii ce mi-a fost dăruită, ci pentru a întârzia inevitabilul sfârşit şi a permite astfel apariţia cărţilor ce mai zac în „sertarele” minţii mele, chiar şi la această vârstă înaintată!

Poate, spre disperarea celor care mă ajută la procesarea şi editarea manuscriselor şi… nu-mi înţeleg veşnica grabă!

Autorul,

Bucureşti, Iunie - Septembrie 2007