Home| Bilete de papagal - volumul I| Bilete de papagal - volumul II| Extemporale despre viata| Gemini| Provocarea I| Provocarea II| Ucenicele diavolului| Contact|

DAN MIHOC

BILETE  DE  PAPAGAL

(Tablete selectate)

Vol.II

Editura PROXIMA

BUCUREŞTI 2009

Coperta: DANIELA ELENA DINU

Tehnoredactare computerizată: DANIELA

                                                  ELENA  DINU

Toate drepturile acestei ediţii aparţin autorului.

Nicio parte a acestei lucrări nu poate fi reprodusă fără acordul scris al autorului.

NOTĂ:

            Ca şi în precedentul volum, autorul îşi asumă deplina răspundere pentru cele scrise; ce pot fi dezagreabile unora sau altora, ori puterilor vremelnice, chiar şi la cel mai înalt nivel.

În memoriam:

            Tatălui meu; cel în ziarul pe care-l făurise, cam în aceeaşi ani în care marele Tudor Arghezi edita “Bilete de papagal”, ziar intitulat sugestiv: “Ritmul vremii” îmi place să cred că şi-ar fi găsit un loc şi aceste “tablete selectate”, nişte “panseuri” născute mai târziu cu aproape un secol!

Autorul

Dedicaţie:

Tuturor celor – care – s-ar putea bucura de o reîntâlnire cu flaşnetarul, cu “catirinca” lui şi cu papagalul frumos colorat, veşnic cu un răvaş… mincinos, în ciocul său încovoiat! Dar, nostim…

Şi nu în ultimul rând: celor care ştiu să citească şi… printre rândurile unei cărţi!

Mulţumiri:

          Aceleiaşi Dana, cu care mă bucur să fac, încă, echipă! În această migăloasă muncă de aşternere a gândurilor pe hârtie… Şi: atât de puţin recunoscută! Dar, fără a uita că mai există şi VIITORUL…

AUTORUL

CUPRINS

1. E criză mondială, monşer!                            

2. A fost Ceauşescu un dictator?

3. Fenomenul Barack Obama - “Yes, we can!”

4. Fenomenalul Băsescu

5. Adevăruri – “clasificate”

6. O nouă naţionalizare

7. Veselie generală

8. Eternitatea singurătăţii

9. Ghidul simulanţilor

10. Viaţă de librar, la români

11. Condiţia scriitorului autohton

12. 1 Decembrie 1918

13. Un bătrân şi o bătrână

14. Blesteme de tranziţie

15. La jumătate de secol, de la debut

16. Cazinourile Bucureştiului

17. Un substantiv, fără de plural

18. Ultima dorinţă

19. O domnişoara avocat!

20. “Illuminati” şi criza mondială

21. Un “stup bezmetic”

22. Uitarea – martorul istoriei lumilor

23. Nevoia de “un Vadim”

24. Eu, ca şi…

25. Corupţia – ca lubrifiant

26. Vin de viaţă lungă

27. Juliete – de tranziţie

28. E timpul nebunilor romantici!

29. 2012 – anul catastrofelor

30. Cuvânt către cititori             

E CRIZĂ MONDIALĂ, monşer!

            Am aflat că “e criză mondială”, de curând, de la două puştoiace din provincie, care locuiesc, temporar – cu chirie – într-un apartament din micul “meu” bloc, din “buricul Capitalei”, de unde aştept să fiu scos în stradă de justiţia aservită “dreptei” – iară nu dreptăţii…

            Stau în această casă de 50 de ani, unde am cumpărat, cu bună credinţă, un apartament la care-mi este din ce în ce mai greu să mă “cocoţ”, pe o scară în spirală, lungă şi abruptă, la ultimul etaj, pentrucă inima şi “mijloacele mele locomotorii” cedează tot mai mult pe zi ce trece. Bloc în care unii scot bani frumoşi – la negru – din chirii, ei având alte case – cumpărate tot de la stat; bun al întregului popor, în aceleaşi condiţii cu mine, din 1996 şi pe care deocamdată, pretinsul moştenitor nu i-a deranjat cu procese şi ameninţări cu o evacuare silită. Unde? În stradă, la cort, aşa cum vrea tovarăşul de la Cotroceni!

            Sunt sunat telefonic într-o dimineaţă de proprietarul vecin, cu cele două “fătuci” chiriaşe, care îmi spune că le va evacua (vedeţi, EL şi nu Justiţia liberalizată de la noi, la două decenii după lovitura de stat din decembrie 1989). Extrem de revoltat îmi spune că cele două simpatice domnişoare i-au transmis că “nu plătim nici chiria, nici datoriile la întreţinere, deoarece… e criză mondială!!”

            Ca şi cum pe timpul “crizei mondiale” încetează orice obligaţii de plată, pentru chirii şi (sau) cheltuielile de întreţinere, la bloc! S-au inspirat, probabil, din democraţia Americană, unde guvernul, în curs de schimbare, a introdus un moratoriu prin care băncile creditoare nu mai au dreptul să ia înapoi casele, pentru neplată, achiziţionate pe bază de “credite imobiliare” vreme de doi ani, pentru a da posibilitatea împrumutaţilor membri ai numeroasei clase de mijloc americane, să mai adune ceva “cheag” la portofel şi să-şi revină, în casa lor, nu în corturi stradale… Numai că la noi, în minunata noastră ţărişoară, aşa ceva nu se poate! Distrigaz, Apa Nova, Electrica S.A. şi toate celelalte vor banii datoraţi imediat, altfel urmează… decontările din reţea.

            Au venit proprietarii, vecini, “foc şi pară” şi şi-au văzut banii de chirie achitaţi. Au uitat însă de datoriile la… întreţinerea din bloc! Mărturisesc că la început, m-am amuzat. Apoi, mi-am pus serioase întrebări! E – totuşi – criză mondială?! Doar cel din deal şi cel din vale, precum şi trezorierul public de la Banca Naţională au ţinut-o sus şi tare că nicio criză mondială, în ale cărei pânze suflă puternic un vânt dinspre Occidentul cel vestit, nu ne va afecta.

            Acuma, ne aflăm în faţa unor evidenţe, uşor de prevăzut, cu ceva mai multă materie cenuşie în distinsele dumnealor capete, care nu mai pot fi ascunse… Când traiul se scumpeşte, foametea se apropie, şomajul lasă oamenii acasă, în prag de Sfintele Sărbători, pieţele – precum cea imobiliară – se prăbuşesc iar băncile nu mai dau credite, oricât le-ai implora! Şi când, “căpşunarilor” şi constructorilor aflaţi la muncă peste hotare, în condiţii profitabile pentru angajatori, li se face vânt spre casă!

            Găselniţa a venit în stil dâmboviţean: au întors-o “ca la Ploieşti”! Adică, vezi Doamne, noi cei mulţi şi proşti, n-am înţeles că ei au spus că “nu vom avea criză financiară aici, la noi” şi că acum avem, la rându-ne, partea ce ni se cuvine din “criza economică mondială”! Ceea ce e, nu-i aşa, cu totul altceva! Ai sictir!!

            Ştirile transmise de mass-media, în special cea “publică”, oarecum mai cinstită, recunosc începuturile unei crize economice, în întreaga lume, cu durată de cel puţin 12-18 luni de zile. Eu – care am trăit şi războiul, şi crizele economice de după, nu pot decât să mă înfior… Şi, vedeţi dumneavoastră, atunci ne mai resuscitau şi îmbărbătau “idealurile nobile” ale socialismului şi comunismului, împreună cu o largă solidaritate la nivel naţional, şi chiar şi dincolo de hotare…

            Acum, bogătaşii şi îmburgheziţii unei tranziţii (?!) fără de sfârşit care au confiscat toate formele de existenţă şi manifestare, ale Puterii în România postdecembristă, zâmbesc mefistofelic şi dispreţuiesc lipsurile şi greutăţile unui vulg ce nu se mai deşteaptă, acelaşi care la alegeri i-a cocoţat în scaune înalte şi le-a permis astfel să fure şi ceeace a mai rămas de furat. Credeţi că întâmplător se strigă la rarele manifestări publice de protest, şi cu tot mai multă convingere: “Hoţii, hoţii!” Dar… rămân cu ce strigau, până ce răguşeau; “câinii latră, caravana trece!”

            În fond, ce păcăleală mai mare decât “democraţia postdecembristă” mai înfloreşte şi se coace în scumpa noastră ţărişoară…

            N-au fost suficienţi cei 20 de ani ai “oracolului din Dămăroaia”; în opinia mea,de sceptic şi neîncrezător, nu vor fi suficienţi nici următorii 20 de ani, mulţi dintre aceştia bântuiţi de crize economice, mai mult ori mai puţin “mondiale”. Care, pe mine, nu mă vor mai deranja, la loc “cu linişte şi verdeaţă veşnică”, dar care nu ne vor cruţa urmaşii… Din păcate! “Ce e de făcut?” – se întreba tovarăşul Vladimir Ilici Lenin, la finele primului război mondial?! S-a născut şi a renăscut din propria cenuşă, Marea Patrie a Socialismului Victorios de la Răsărit, cea care nu s-a sfiit a îngenunchia şi prăda popoare ale atâtor ţări; pentru a se reface şi a redeveni o Superputere economică şi militară, opusă veşnic celei de peste Oceanul Atlantic…

            Ce e de facut, astăzi? Negreşit, Statele Unite ale Americii, vor găsi soluţii şi vor trece “hopul”. Mai ales, acuma, când un “afro-american” a cucerit Casa Albă, un lucru pe care numai celebrul Nostradamus îl putea gândi şi comunica! Dar pe atunci, SUA nu exista…

            “Calea pe care am străbătut-o până în acest punct nu a fost uşoară. Dar calea spre schimbare, nu este niciodată uşoară”, declara cu convingere celebrul de acum Barack Obama (vz. “OBAMA” – O biografie – de Garen Thomas, Editura Niculescu, Bucureşti, 2008).

            Şi, cu altă ocazie: “Dacă soarta ne face să ne împiedicăm şi să cădem, marea noastră familie Americană va fi lângă noi pentru a ne ridica de la pământ.” “Familia mea mi-a oferit dragoste, mi-a oferit o educaţie, dar mai presus de toate mi-a dat speranţa – speranţa că în America niciun vis nu este de neatins dacă încercăm să îl atingem, să luptăm şi să lucrăm pentru el.”

            Cel care: “… dădu glas celor mulţi prin intermediul cuvintelor; prin intermediul faptelor, el le insufla curaj celor slabi de inimă…” (aceeaşi sursă ca mai sus). Şi, nu mai puţin: “… Alegerile nu sunt îndeajuns. Într-o democraţie adevărată, ceeace se întâmplă între alegeri reprezintă adevărata măsură a felului în care guvernul îşi tratează cetăţenii!”

“…În povestea incredibilă a Americii, speranţa nu a fost niciodată falsă. Căci atunci când am fost puşi în faţa unor situaţii imposibile, când ni s-a spus că nu suntem pregătiţi, sau că nu ar trebui să încercăm sau chiar că nu putem, generaţii de americani au răspuns cu un crez care însumează spiritul acestor oameni. Ba da, noi putem!” (Obama, vz. Sursa citată).

            Pe un imens banner în campania lui electorală scria: “Keeping America’s promise”: God bless you, Barack Obama. God bless America! Oare întâmplător numele Barack înseamnă “binecuvântat” în Swahili şi limba arabă?!

            Dar, la noi?! Vedeţi, numele noului preşedinte al SUA, a cărui viaţă de s-ar afla vreodată în pericol, ar împinge America într-o răbufnire faţă de care războiul de secesiune a fost o joacă, de mult uitată, nu se termină în “…escu” (vz. “Bilete de papagal” – Pamflete tranzitorii, volumul I, de Dan Mihoc, Editura Proxima, Bucureşti, 2008).

            Aştept, şi aşteptăm şi noi toţi, omul providenţial. Cel ce se naşte, poate, o dată la 100 de ani! Va fi EL cel predestinat românilor?

A fost Ceauşescu un dictator?

“Dictatorul a fugit; tiranul a fost prins şi apoi împuşcat; trăiască şi înflorească România LIBERĂ!” Se striga în pieţe, pe străzi, în locuinţe, în mass-media care uitase subit servilismul greţos faţă de vechiul regim…

            Nu e normal ca acum, după aproape 20 de ani de la evenimentele din decembrie ’89, pompos denumite REVOLUŢIE, pentru a masca o lovitură de stat, generos orchestrată de peste hotarele ţării, până hăt departe, să pun întrebarea: “A fost Ceauşescu un dictator?” Mulţi dintre tinerii de astăzi, fie elevi, fie studenţi, fie muncitori cu sapa, nici nu ştiu bine cine a fost acest (?) Ceauşescu; iar când li se povestesc fapte adevărate de istorie, nu mai contenesc a ne condamna pentrucă ne-am dovedit: docili, pasivi, resemnaţi şi uşor de manevrat, după vrerea unui grup minuscul de oameni ai Puterii acelor zile! Ce mai, “un popor vegetal”, astfel categorisit de o bine cunoscută personalitate contemporană!

            Ridicat pe valul unei reale aderenţe la mase, sprijinit sincer de cei mulţi, considerat un erou şi un mare patriot şi luptător pentru suveranitatea şi independenţa reală a ţării, Ceauşescu a profitat din plin de politica sa ce urma să consolideze o dictatură a majorităţii, dar una “de faţadă”, iluzorie şi uşor de “demontat” în zilele de astăzi. Şi pe care să se sprijine – nestingherit – înclinaţiile sale de nebănuit, de tip paranoic pentru cultul personalităţii şi ridicarea la rang de adevăr – de necontestat – a minciunii; lovind şi lichidând fără milă pe orice adversar politic care îndrăznea “să ridice capul”, ba chiar, atât de rar, e drept, să… protesteze public!

            Mulţi cunoşteau şi aplicau dictonul: “câinii latră, caravana trece!”. Numai că, pe atunci, toţi câinii purtau – din convingere, ori de frică – o botniţă, menită a le face “ciocul mic”…

            Provenit din rândul celor mulţi, săraci şi obidiţi în anii interbelici, educat în temniţe şi lagăre pentru comunişti în spiritul moralei proletare şi a credinţei nestrămutate în valorile, de necontestat, ale socialismului şi comunismului, după modelul marii puteri de la răsărit, “dictatorul” – cel care nu ierta pe nimeni şi pentru nimic, culca la pământ întregi cartiere, cu biserici şi mănăstiri – cu tot – cu numai un semn nervos făcut cu mâna, fără a permite vreo opoziţie, oricât de neînsemnată ar fi fost aceasta. Şi memoria nativă, excepţională ce o dovedea, nu permitea să fie, cumva, înşelat!

            Era un autodidact; avea “şcoala vieţii”; învăţase că “autoritatea se dobândeşte foarte greu, chiar şi prin mijloace coercitive, dar se pierde foarte uşor!” Şi făcea TOTUL să nu o piardă!

            Urmând unui dictator sângeros, din anii ’50-’60, el şi-a subordonat necondiţionat, armata, securitatea şi puterile legislative, executive, judecătoreşti şi întreaga mass-media; a încurajat delaţiunea, a pedepsit fără milă orice manifestare de împotrivire – “din faşă” – fără a le da şanse de afirmare in vreun fel. A înşelat marile puteri ale occidentului, a devenit un “lider regional”, curtat pentru a media conflictele cu orientul. A primit onoruri, înalte vizite de stat; a bântuit, secondat de consoartă, întreaga lume şi dacă ar mai fi trăit, ar fi făcut-o, pe mai departe, în pofida unei stări tot mai precare de sănătate, pe care reuşea să o ascundă, cu dibăcie…

            Dar, vedeţi: pe timpul lui s-au deschis porţile închisorilor şi au fost reabilitaţi mulţi condamnaţi politic în primele decenii ale orânduirii comuniste în ţara noastră. Nu au mai fost “condamnări din motive politice”; acestea se transformau, prin înscenări diverse, în delicte de drept comun şi erau condamnate ca atare…

            A încercat o liberalizare a vieţii economice şi culturale, un fel de “perestroika”, dar a renunţat repede, de teama creşterii puterii economice ce-i făcea supuşii “neascultători”,născând inevitabil: corupţia. Erau desigur şi pe atunci corupţi, dar corupţia era tinută strâns sub obroc, limitată, controlată, dirijată, pentru a menţine un egalitarism fără precedent şi a nu conduce la polarizarea economică şi socială devastatoare din zilele noastre… Şi pentru a nu ştirbi în niciun fel autoritatea şi puterea discreţionară pe care le dobândise, cel mai adesea prin FRICĂ, boala dictatorilor – oriunde s-ar instaura acestea.

            Nu se putea călători în Vest; mai puţin – pensionarii de care se voia scăpat mai repede… Nu aveam televiziuni private, cu programe atrăgătoare… Nu exista proprietate privată; dar toţi aveau casă; pe care peste câţiva ani au cumpărat-o pe preţuri derizorii de la stat, fără restricţii precum beneficiarii legii 112/1995, care a permis cumpărarea, fie şi în rate (ca mai toţi…) a imobilelor naţionalizate, cu INTERDICŢIA expresă de a nu mai avea şi o altă proprietate şi de a nu vinde imobilul decât peste 10 ani; fără terenul aferent, dat numai… în folosinţă, de către stat!

            La cutremurul devastator din 4 martie 1977, cei sinistraţi au primit – cu chirie, ca pe atunci – noi apartamente de la stat, echipate cu strictul necesar, pe gratis; la care se adăugau: două costume de haine, palton, pantofi şi bani pentru cheltuielile imediate. Azi, de la cine se vor cere: de la regii ciobanilor, gunoierilor, show-biz-ului ori politicienii corupţi, indiferent de partid?!

            ICRAL-urile întreţineau bine casele, din fonduri publice; după moartea dictatorului, proiectele nefinalizate s-au îngropat, iar tot ce s-a ridicat, devastat de hoţi fără nicio restricţie ori jenă…

            Industria a devenit “un morman de fier vechi” deşi era în mare parte retehnologizată şi se afla la baza “intrărilor” de valută, cu care un şef de partid, la modă astăzi, plătea din răsputeri datoria externă ţării şi alimenta conturile securiştilor de atunci, marii “privatizaţi” şi oligarhii de astăzi.

            Astăzi avem şomeri, tineri fără locuinţe, oameni aruncaţi în stradă, sub oblăduirea “dreptei” nesăţioase şi a reprezentantului ei de la Cotroceni… Polarizarea socială doare; impostura şi nesimţirea sunt cultivate; scara valorilor s-a răsturnat, rezistând – probabil – şi inversării polilor magnetici ai planetei, din anul 2012. Nu se mai fac sejururi la munte şi la mare; se trăieşte din credite apăsătoare şi nesigure, chiar împovărâtoare. Apatia se generalizează, spiritul empatic dispare treptat, egocentrismul este de neînchipuit. Sub 1% din populaţia ţării deţine peste 80% din produsul intern brut, cu care se laudă guvernările multicolore. O mână de oameni petrece şi risipeşte în baruri şi cazinouri de “fiţoşi”, îşi fac sărbătorile la Dubai sau în vestite staţiuni, pentru sporturi de iarnă, la volanul unor limuzine ultraluxoase şi cu preţuri incredibile.

            Am rămas cu singura autostradă, construită în anii tiraniei ceauşiste. Educaţia şi sănătatea sunt tot mai “bolnave” şi fără de leac…

*

*     *

            Am cerut papagalului frumos colorat, pe muzica celebrei melodii “Valurile Dunării” o altă “planetă”; aşa se chema acel mic cartonaş…

            Scria, acolo, precum că: aş fi un “nostalgic de cea mai joasă speţă”… S-o creadă el, cu “catirinca” lui, cu tot!

            Pentru mine: dictatura este cea de astăzi, crescută în mediul prielnic al unei democraţii de faţadă, mincinoasă, înşelătoare, chiar aberantă. Când unele “zoaie ale politicii româneşti”, se vor “spălate” cu alte zoaie, în faţa cărora rămânem “tot ca proştii”… Debusolaţi, scârbiţi şi incapabili a mai visa; aşteptând “deşteptarea” unui “popor vegetal”, de mămăligari – prostiţi cu uşurinţă, care nici măcar nu mai are la ce să spere… “Somnul cel de moarte” a subjugat, fără cale de întoarcere, o întreagă naţiune. La noi nu este: “dacă vrei, poţi!”; la noi: s-a pierdut solidaritatea umană, au fost îngropate idealurile; pesimismul şi apatia au prins rădăcini tot mai adânci… Cine va schimba ceva? Un om “de altă culoare” a pielii, precum în State? Sau, de ce nu, un mult aşteptat extraterestru!

*

*     *

            Când reciteam aceste rânduri, s-au împlinit 91 de ani de la naşterea “dictatorului”, cel pe care gloanţele trase de nişte furioşi asmuţiţi l-au pus “la pământ”…

            Am urmărit la TV (ce pierdere de timp!!) câteva emisiuni ce încercau să răspundă, în principal, la întrebarea: “Când era mai bine: pe vremea lui Nea Nicu, ori azi?” – nu mai spun pe vremea cui că se subînţelege…

            S-a desprins o concluzie majoritară: azi oamenii se bucură de libertatea de exprimare (dovadă, chiar “mâzgălelile mele”, de faţă!); de libertatea de a călători peste hotare; de accesul nelimitat la informaţia “de dincolo”. Dar: şi de libertăţile de a se trezi, oricând, în şomaj (fie el şi “tehnic”!!); de a se arunca, ca o haită de hămesiţi, după un cotlet de porc, oferit cadou la deschiderea unui hyper-market (imagini cutremurătoare, de pe TV-A3!!); de libertatea de a nu mai avea bani îndelustători pentru plata întreţinerii la bloc şi a medicamentelor din import; de libertatea de a fi împuşcaţi ziua, în plină stradă, de mafioţi, scoşi din puşcării – fie şi temporar – de mafia “mamă”, în cârdăşie cu cea din magistratură şi “miliţie” (eu nu-i zic altfel!!); de libertatea de a îngheţa, din nou, de frig, în case, datorită contractelor cu furnizorii de gaze naturale, încheiate de guvernele “democratice”; de libertatea de a nu-şi mai putea permite un concediu la munte ori la mare; în final: de libertatea de a se lăsa prostit în farsele denumite campanii electorale.

Fenomenul: Barack OBAMA

“Yes – we can!”

Motto:

“Democraţia este cea mai proastă

formă de guvernământ, în comparaţie

cu altele, pe care nu le putem agrea…”

(Winston Churchill)

            S-au scurs puţine zile de când alegerile prezidenţiale din Statele Unite ale Americii au produs surpriza – pentru unii, dorinţa fierbinte – pentru cei mai mulţi, de a se dovedi – dacă mai era necesar – că în State TOTUL ESTE POSIBIL!

            Primul cetăţean American, dar un afro-american de această dată, se va instala la Casa Alba pentru următorii patru ani; visul de mulţi ani a militanţilor de culoare din S.U.A. şi a regretatului Martin Luther King, asasinat de extrema dreapta rasistă. Un continuator, poate, a democratului fără limite ce s-a dovedit a fi preşedintele John Fitzgerald Kennedy, la rându-i asasinat, la comandă politică.

            Am scris o “pastiluţă” în volumul I (Dan Mihoc, “Bilete de papagal”, volumul I, Editura Proxima, Bucureşti, 2008) în care vorbeam mai pe şleau, despre America – aşa cum nu se vrea ştiută… Nu retractez nimic din rândurile publicate acolo; recentul eveniment major în istoria USA şi a întregii lumi, nu face decât să-mi întărească o convingere că această superputere poate să ofere, pe mai departe, surprize şi că nu va fi uşor lumii sa-i anuleze hegemonia mondială: politică, economică şi militară.

            Tânărul – pentru mine – nou preşedinte American a rezultat dintr-un cuplu afro-american (mama – cetăţean al SUA, de rasă albă; tatăl – din Kenya, de rasă neagră sau, de culoare, cum încă se mai spune astăzi). Cu o copilărie, o adolescenţă şi o primă tinereţe agitate; cu o veşnică luptă cu vederile retrograde, în special ale sudiştilor din State, cu neacceptarea unor astfel de mariaje. Ajuns prin forţe proprii şi cu burse subvenţionate de prestigioase instituţii şcolare, de toate gradele, licenţiat în drept şi cu un masterat în economie, cu rezultate la învăţătură strălucite şi cu o activitate publică de invidiat, încă de pe băncile universităţilor care l-au primit.

            Un militant activ şi strălucit pentru drepturile omului; pentru înfrângerea definitivă a concepţiilor rasiste, retrograde; un familist convins, care a învăţat să îmbine eforturile imense pentru obţinerea reuşitelor sale profesionale, cu dragostea şi atenţia “reclamate” de frumoasa lui soţie, de culoare, precum şi de către cele două fiice, de care se bucură nespus.

            Un om educat, frecvent cititor în biblioteci, dar şi un sportiv, bine pregătit, din pasiune pentru basketball şi jogging! Un om cult, ager la minte, mereu în top-ul profesiunii dar – nu mai puţin – un orator desăvârşit, capabil să electrizeze mulţimile de auditori, de orice culoare a pielii sau politice. Un politician, crescut “de jos” – de la nivel local, până la un binemertitat loc în Senatul SUA.

            Toate acestea l-au promovat în lupta pentru nominalizarea de la Convenţia Partidului Democrat şi, în cele din urmă, la cucerirea locului de frunte, în mod detaşat, în alegerile prezidenţile din “The Election Day” (4 noiembrie 2008).

            Sloganul “Yes, you can”, l-a transformat în “Yes, we can”, pe care la afişat încrezător şi cu mai multă credibilitate decât acel stupid “Să trăiţi bine” ţipat de un diletant ce se voia în cea mai înaltă poziţie, confundând ŢARA cu un VAPOR!

            În ce condiţii? Într-un an în care “gripa” Americană a recesiunii economico-financiare avea să molipsească mapamondul; cu efecte dureroase, multe dintre acestea încă necunoscute.

            A câştigat încrederea oamenilor prin programul său electoral, acuzat de rivalul de la dreapta (republican) drept unul: “socialist” (?!) Da, aşa socialism este oricând binevenit; şi-l vrem şi la noi!

            Lumea a crezut şi crede în el; în mintea lui instruită şi înţeleaptă, în calităţile de negociator şi răbdător mediator – cu oricine şi oricând, în felul în care a biruit şi s-a ridicat – când a căzut – în viaţa lui de numai 47 de ani. În – nu mai puţin – credinţa lui în viitorul “visului american”. Cum scria pe un banner imens, la una dintre manifestările lui electorale: “Keeping America’s Promise” (iată de ce am revăzut lecţiile la engleză). Şi – negreşit – va izbândi, oricât de multă împotrivire va mai avea parte în anii cât va conduce, de la Casa Albă din Washington, D.C.

            Cu puţină vreme înainte de 4 noiembrie 2008 am primit vizita unui fost student, acuma bunic, domiciliat în Canada, dar cu job-ul la New York, în SUA (aşa e mai convenabil!). Nu se putea să nu abordăm şi subiectul: “viitorul preşedinte american”. El îmi spunea că, încă, părerile sunt împărţite; unii – pentru democraţi, alţii pentru republicanii de la dreapta; cei care au distrus economic şi – de ce nu? – şi politic SUA şi prestigiul său în lume. Că în statul Ohio, unde locuiesc mulţi români, primează dreapta, conaţionalii noştri de odinioară fiind de convingeri republicane. Ori, Ohio este statul în care viitorul preşedinte american trebuie neapărat să câştige, pentru a-şi asigura Victoria.

            Că, în Florida, cea cu guvernare de dreapta, în mâinile familiei Bush, stau proprietarii bătrâni şi bogaţi, ce-şi dezmorţesc oasele în clima blândă şi în ţinuturile primitoare ale acestei peninsule. Sau, că totul depinde de… marea necunoscută a prezenţei la vot (în alegerile premergătoare, nu ieşeau “la vot” mai mult de 30%-40% dintre cetăţenii americani). Ori, tocmai această necunoscută, a decis totul. Au ieşit la vot – incredibil! – 130 de milioane de americani, care nu au vrut să-şi mai joace soarta, prin indiferenţa şi absenteismul de la alegerile pentru Senat, Camera Deputaţilor şi noul locatar de la Casa Alba!

            Şi care au spus un categoric: “Yes – OBAMA!” Care l-a îngenunchiat definitiv şi ruşinos pe bogatul republican de 74 de ani, ce-şi alesese drept “tovarăşă”, ca vicepreşedinte, o mult mai tânără necunoscută “Miss Alaska”, cu destule pete în trecutul ei de guvernator al acestui rece şi neprimitor stat american; în speranţa că, astfel, va cuceri electoratul tânăr din SUA!!

            Nu s-au adeverit premoniţiile mai vechiului meu student, bun în meserie, dar repetent la disciplina: analiză politică! A câştigat, detaşat, Barack Obama, “cel binecuvântat”, atât în Ohio cât şi, după mulţi ani – pentru democraţi – în statul Florida. Şi, aşa, Dumnezeu – oricare ar fi acesta, pentru multitudinea de rase, convingeri politice şi religii din acest Turn Babel ce este SUA a binecuvântat America şi a reînviat speranţele, îngropate de o lungă Conducere a Dreptei, pe care nădăjduiesc a o înfrânge, în curând, şi la noi în ţară! Numai atunci voi fi îndreptăţit a spune: “Dumnezeu a binecuvântat România”.

Fenomenalul BĂSESCU

            Un preşedinte al cărui nume se termină în …”ESCU” (vezi “Bilete de papagal”, Dan Mihoc, Editura Proxima, Bucureşti 2008). Deci, cu ghinion! Pentru rebelul din mine, desigur…

            A venit ACOLO, sus “în deal”, pe valul de popularitate al unui vulg majoritar – la vot (chiar dacă la un scor sensibil egal cu al contracandidatului său, nedorit de “guvernul mondial” şi… Marele Licurici!).

            A speculat nenumărate aspiraţii populare: dorinţa de a fi stârpiţi corupţii şi mafioţii; pe care, mai apoi, şi i-a apropiat, fără reţinere. Dorinţa de a se umple “de ţepe” Piaţa Victoriei; unde l-a “implantat” pe un “tovarăş de drum şi coaliţie”, căruia i-a subestimat “tăriciunea” şi capacitatea de a-l înfrunta, de la un moment dat, mai departe; când a fost şi el capabil să fie “înţărcat” pentru a-şi etala muşchii ce-i crescuseră, cocoţat pe sacul cu bani al unor “oligarhi” (?!) bine cunoscuţi – desigur – încă de pe vremea “împuşcatului”… Dorinţa de “a se trăi mai bine”, rostită cu convingere, cu mâna ridicată la un imaginar chipiu de pe capul unui “lup de mare”!; dorinţa de “dreptate şi adevăr” într-o junglă de tip sud-american, cu o polarizare socială nedreaptă şi incredibil de sprinţară…

            Dorinţa de a fi mândru că, între doi foşti comunişti şi nomenclaturişti, să optezi pentru cel ce avea în casă o oglindă, suficient de cuprinzătoare, pentru a mai exersa şi în seara ce a precedat “confruntarea” finală a celor doi out-sid-eri şi căruia i-a “cântat” – după cum ne-a mărturisit chiar Domnia Sa: “oglindă, oglinjoara mea, nu-i aşa că eu n-am fost rău şi n-am făcut rău şi sunt CEL MAI BUN?!” Oglindă căreia cel ce-şi “număra ouăle” n-a ştiut să i se adreseze, la momentul potrivit… Şi căruia: educaţia, manierele elegante, ironiile fine, delicateţea şi suficienţa de care nu se mai putea desbăra, nu i-au adus o victorie meritată.

            În vreme ce: CELĂLALT, cel extrem de inspirat denumit, de către un ziarist de marcă: “marinarul descurcăreţ”, gata să plângă ori să se hăhăie, după cum vine cazul, liderul regional peste Marea Neagră, botezată de Domnia Sa “Lacul rusesc” (poate cu gândul la “Lacul lebedelor” mâncate, peste hotare, de etnici alogeni, de care nu se poate dispensa), omul providenţial în luptă cu cei “322”de răi, dintre care mulţi i-au devenit, astăzi, “tovarăşi de drum” s-a înfipt bine într-un fost palat domnesc; în care, pe vremea lui Gheorghe-Gheorghiu Dej şi a marelui Stalin mă jucam pe alei sau participam activ, ca pionier convins, la cercurile înfiinţate pentru noi, copiii României, în multe dintre încăperile Palatului Pionierilor – cum se chema pe atunci palatul din Cotroceni-Deal. Susţinător înfocat al foştilor proprietari, moşieri, capitalişti şi toţi strănepoţii ori strănepoatele lor, cei mai mulţi trăitori peste hotare, chemaţi acum “sub arme” de o mafie imobliară, cu tentacule lungi, până în puterile: executivă şi cea judecătorească din România contemporană.

            Dar, din nefericire pentru Dumnealui, ignorat ori chiar respins de familia regală, pe care nici cu Peleşul ori Palatele Elisabeta ori Săvârşin, nu a reuşit să o capaciteze…

            Cât de bine trăim după cei patru ani de înţeleaptă şi dreaptă cârmuire, vedem – din păcate – tot mai bine. “Veţi trăi mai bine, când veţi munci ca cehii” striga dumnealui unei tribune, la un meci de fotbal, din zilele când domnul Gigi, căruia nu-i refuza “un şpriţ, ca de vară”, îl însoţea la “cabina” rezervată VIP-urilor. Îndemn urmat de un cor de huiduieli, pe care nu le crezuse posibile… Din partea maselor, a poporului, la care anunţa că se va întoarce mereu…

            Din păcate, un om imprevizibil, în vorbele căruia nu e deloc bine să te încrezi; un jucător împătimit de cacialmale, care a mizat şi care plusează – convins de inerţia şi lipsa de maturitate a unei populaţii ajunsă pe culmile egoismului, egocentrismului, fără urmă de empatie şi de un scepticism înfiorător… Şi căruia, cel puţin până astăzi “i-au ieşit jocurile”, cu brio…

            Şi care se vrea – indubitabil şi cât mai curând posibil – un Lukaşenko al României – Doamne, iartă-ne!

            Dar, nu v-am spus motivele pentru care am abordat acest subiect, plictisindu-vă cu o interminabilă poliloghie, ce nu ştiu dacă merită măcar efortul de a fi citită! Se vorbeşte în aceste zile de sfârşit de an despre un nemaipomenit “Pact pentru România”; cu o stângă şi o dreaptă – la fel de neputincioase, singure – dar cu muşchi şi sânge “în instalaţie” – împreună!

            Nimic nou sub soare, dragi compatrioţi – “Găselniţa” a fost inventată şmechereste, în scumpa noastră ţărişoară încă din anii ’90, de la Convenţia Democratică – cetire, la “Alianţa D.A.” – din începutul de secol nou. Păstorită, impulsionată – ori, la nevoie – chiar resuscitată, de acelaşi Mare Şef, ce va rămâne, indubitabil, în istoria acestui popor drept o figură emblematică. Ce se ascunde sub această poleială greu de descifrat; le “zice” rapsodul Socaciu:

“Vin ai noştri, pleacă ai noştri,

Noi rămânem tot ca proştii,,

Mama lor de hoţi!”

            Invenţia a fost patentată de mult, nu de ieri, alaltăieri. Orice urmă de asociere cu exemple mai mult ori mai puţin similare, din ţări ale unei lumi occidentale avansate, precum Germania ori Austria este o găselniţă. Nu rodesc astfel de grăunţe în solul secătuit al României, sleită de 20 de ani de tranziţie fără de sfârşit. “Fie-vă tranziţia uşoară”, dragi compatrioţi. Artizanul e tot acolo sus în Deal; iar cântătorii Dumnealui sunt cei pe care, în totală neştiinţă de cauză, i-au votat cei puţin peste o treime din populaţia cu drept de vot, într-o manifestare de absenteism, pe care doar unirea “intereselor” în cuget şi simţiri a stimabililor “aleşi” au reuşit – cel puţin în parte – să o contracareze…

            Aleşii unui neam ce şi-a trimis ce avea mai bun şi mai riguros, dincolo de fruntariile ţării, în căruţe cu coviltir, burduşite cu bagaje şi bulendre indispensabile, spre a se întoarce cu rable înnobilitate de originea lor străină, pe care guvernanţii noştri le impozitează “într-o veselie”, pentru a mai cârpi golurile unei visterii secătuite fie de o Putere, fie de alta – una, după cealaltă… Interesul naţional: o glumă sinistră!

            Să dea bunul Dumnezeu acestui popor puterea de a mai îndura; nu: “dreptatea şi adevărul”, ci “nedreptatea şi înşelăciunea” fără de margini!

ADEVĂRURI – “clasificate”

            Omisiunea – prin tăcere – care ascunde, nu o dată, o sfruntată minciună a fost completată, întotdeauna, de informaţia adevărată – dar “clasificată”, pentru: 20 de ani, 50 de ani sau… forever! În folosul celor aflaţi vremelnic la conducere, de teama mâniei populare şi pentru manipularea maselor largi.

            Pentrucă marile corporaţii şi fabricanţii de arme, din anii celui de-al doilea deceniu al secolului trecut erau interesaţi de intrarea SUA în primul război mondial, alături de Antantă şi împotriva coaliţiei condusă de Germania chezaro-crăiască, s-a trimis în largul Atlanticului, spre Europa Occidentala, nava de lux Lusitania cu 1200 de oameni la bord; exact pe traseul submarinelor germane care blocau accesul, pe calea oceanelor, spre Europa de Vest, toate echipate cu torpile şi în pofida tuturor atenţionărilor lansate de războnicii kaizerului de a nu se încumeta nimeni în Atlanticul de Nord, în acele zile de prim război mondial. Ce s-a întâmplat? Inevitabil, vaporul a fost scufundat, cu pasageri cu tot. Dacă până atunci 80% din cetăţenii Statelor Unite ale Americii se declarau împotriva intrării SUA în război, sub impactul emoţional al acestui trist deznodământ, aproape toţi au aprobat intrarea în război. Cu costul vieţii a câtorva mii de cetăţeni americani, dar cu profituri uriaşe pentru bancherii şi fabricanţii de armament, ce trebuiau să mai reducă din stocurile de muniţie şi arme, tot mai sofisticate!

            Atacul de la Pearl Harbour, lansat de Japonia, spre finele celui de-al doilea război mondial, împotriva masivei flote americane, intenţionat cantonată în acest post maritim la Pacific, a dat o grea lovitură puterii navale a SUA şi a dus la moartea altor aproape 1500 de cetaăţeni americani, chemaţi sub arme – preventiv – pentru a servi drept carne de tun, în folosul aceloraşi bancheri şi afacerişti din industria de armament. Urmată de tratatrea drept prizonieri de război a tuturor cetăţenilor de origine niponă ori înrudiţi cu vreo familie niponă; adunaţi în lagăre de muncă, cu averile sau bunurile confiscate, despărţindu-se membrii familiei, unii de alţii; cu nimic mai prejos decât în lagărele hitleriste, unde Gestapoul lui Hitler aduna pe toţi cei indezirabili. Şi asta împotriva avertismentelor Japoniei, care nu mai putea tolera înarmarea Chinei duşmane, pe căile ce traversau U.R.S.S. – ghiciţi de către cine?! Tot de către oamenii de afaceri şi industriaşii din SUA, ahtiaţi după uriaşe profituri…

            Ce contează că serviciile secrete australiene, informaseră cu 48 de ore înainte despre iminenţa unui atac Japonez la Pearl Harbour… Măcar de s-ar fi organizat dispersarea vaselor, pentru a nu se aprinde, exploda şi scufunda – la grămadă!!

            Dar marele om de stat, cancelarul Adolf Hitler, cu fasciştii lui, cum venise la putere, pe cea mai democratică dintre căile cunoscute din istorie?

            S-a înscenat incendierea Reichstagului – Parlamentul Germaniei – de către extremiştii comunişti şi iudeo-masoneria mondială!

            În toamna anului 1939, atacul simulat asupra postului de radio nemţesc de la Gleiwitz, pe graniţa cu Polonia, atac realizat cu puşcăriaşi nemţi, deghizaţi în soldaţi polonezi – apoi, desigur, lichidaţi, cu toţii – a fost pretextul pentru invadarea imediată a Poloniei şi continuarea cu atacurile asupra ţărilor învecinate cu aceasta, amânându-se “planul Barbarossa” ce prevedea strategia invaziei din Est, în U.R.S.S.-ul lui Stalin.

            Singurul preşedinte al SUA care nu a fost mason (vezi: Dan Mihoc, “Gemini – trei generaţii”, Editura Proxima, Bucureşti, 2008) a fost John Fitzgerald Kennedy; cel care se declara făţis împotriva masoneriei şi a planurilor de globalizare puse în practica de un guvern mondial, stăpân absolut al lumii libere.

            Cum a plătit? Reamintiţi-vă Texas, Dallas, Oswald, Jack Ruby şi alţii. Un dosar de zeci de mii de pagini, clasificate ulterior, a ascuns pentru 50 de ani adevărul, spre a nu se afla nimic despre implicarea FBI, CIA şi a multor politicieni şi oligarhi americani în această odioasă crimă. Iată de ce, sper din toata inima că Barack Obama are “susţinerea masonică!” Altfel…

            În golful Tonkin, din Marea Chinei, nişte biete ambarcaţiuni cu pescari au atacat (?!) şi incendiat un crucişător al SUA – pretextul începerii războiului din Vietnam, care a costat vieţile şi viitorul a aproape 100.000 de americani – luptători şi moartea a 2 milioane de vietnamezi, în mare parte civili. Război întreţinut şi prelungit la nesfârşit, cu sprijinul mascat al U.R.S.S. şi al R.P. Chineze, care îi înarmau pe cei din Nord.

            Documente indubitabile atestă minciuna unei astfel de agresiuni din partea Vietnamului de Nord, adevăr devenit “clasificat” pe vecie…

            Un trabuc înmiresmat cu secreţiile vaginale ale unei agente (bănuite!) Mossad a dus la războaiele din Irak şi Iugoslavia, manipulând o opinie publică, fără drept de replică!

“Înscenarea” din 11 spetembrie 2001, când au fost lovite blocurile turn din New York, o clădire auxiliară a Pentagonului, dar a protejat – cu grijă şi cu victime colaterale – Casa Albă, de astfel de evenimente neplăcute, urcând în aer, la mare înălţime (la propriu!) preşedintele şi vicepreşedintele SUA, în avioane diferite, escortate de escadrile de F-16.

A fost pretextul pentru a ataca, imediat, Afganistanul – patria drogurilor din Orient – şi Irakul – prezumtiva posesoare a unor arme de distrugere în masă, niciodată dovedite. Alte victime în rândul “americanilor de rând”; alte surse de îmbogăţire pentru bancherii americani, a trusturilor din domeniul petrolier şi pentru consumarea (ba chiar experimentarea – vezi bombele cu grafit şi focoasele nucleare) surplusului de arme şi muniţie. Comitetul pentru Relaţii Externe al aripei americane a masoneriei şi grupul de la Bilderberg nu pot fi străine de aceste… iniţiative! Cu scopuri şi strategii îndelung construite şi puternic susţinute financiar.

Cum spunea Tătuca Stalin? “Nu contează ce votează oamenii; contează cine numără voturile!” Maşinăria masoneriei mondiale se dovedeşte, de fiecare dată, imbatabilă. Orice încercare de a spune adevărul se loveşte de acel “classified informations”. Pentru viitorii istorici, poate invadatori extratereştri!

Până şi în biata noastră ţărişoară, liderul regional de la Cotroceni a clasificat – pentru 50 de ani – informaţiile adunate cu greu, de alţii, despre realitatea momentului şi modului de soluţionare a crizei generate de “răpirea” acelui minuscul grup de ziarişti români în Bagdad-ul zilelor noastre.

Ce putem face? Evident – nimic! Când cei puternici nu vor să se afle un adevăr, acesta nu se afla niciodată. Informaţia – devine oricât de veridică ori preţioasă ar fi, clasificată. Pentru delectarea generaţiilor următoare şi a istoricilor de peste 50-60 de ani, de acuma înainte. Cine ne poate garanta că, măcar aceştia, vor fi curajoşi şi iubitori de adevăr?

*

*     *

            După ce apucasem a scrie aceste rânduri, mai apare un scandal al “clasificărilor ordonate”: concesionarea, încă din 1992, pe vremea plăpândului premier Stolojan a drepturilor de exploatare, inclusiv exploatarea bogăţiilor subsolului Mării Negre unei companii străine – canadiene – cu legatură “direcţională” cu ROMPETROLUL autohton. Se iau măsuri, este demis directorul de astăzi (?!) al agenţiei guvernamentale în domeniu, se ordonă cercetări şi chiar “declasificări”. După ce Curtea Internaţionala de la Haga ne dăduse şi nouă o felie din tortul platformei intercontinentale a Marii Negre. Prilej de “veselie generală” şi bucurie pentru ilustrul premier Boc şi ai lui.

            Fatalitate! Iar nu avem de ce ne mai bucura. Concesiunea respectivă mai ţine vreo 15-20 de ani!

O nouă naţionalizare

Vai vouă, cei din corturi, pe uliţele unui Bucureşti în Sărbători (?!); cei care vă urcaţi – să protestaţi – pe Arcul de Triumf sau spargeţi zilnic geamurile de la DNA-ul cu care mă învecinez şi care vă alegeţi – tot voi! – cu amenzi contravenţionale date de “organele noastre” de ordine, ce au luat locul Miliţiei lui Ceauşescu, “dictatorul din Carpaţi”… Cei care de Crăciunul acestui blestemat 2008, în care Dumnezeu a luat minţile oamenilor şi a făcut jocurile Satanei în lumea politicului, aţi aflat că “stăpânul” absolut de la Cotroceni a grăit din nou: nu accept o nouă naţionalizare, după cea făcută de dictatura comunistă, aceeaşi în care, dumnealui n-a dus-o deloc rău… Ce contează că mass-media difuzează imagini oripilante cu omul spânzurat în casă, mort pe masă; soţia şi copiii în doliu în vreme ce nişte zdrahoni, în solda “puterii judecătoreşti” le cară în stradă tot ce era prin casă, pentru ca mai apoi, să pună ei un lacăt şi sigiliu la uşa casei, pe care moştenitorii celor de mult “duşi” dintre noi: le scot imediat la vânzare, spre a se îmbogăţi; în fond, ei au case bune, mult mai noi, bun al întregului popor, construite pe vremile Epocii de Aur, cumpărate în absolut aceleaşi condiţii de preţ, ca şi amărâţii ca de-alde mine: în rate şi în plus, fără terenul aferent de sub ele; şi cu obligaţia de a nu le înstrăina cel puţin 10 ani de la data cumpărării; cumpărare la care nu mai aveau acces dacă mai posedau o locuinţă !? Nu se fac excepţii: veteranii de război – ce se apropie de suta de ani; profesori universitari ori iluştri cercetători; actori de renume internaţional precum: Magda Ianculescu, George Constantin, Dan Iordăchescu, Valentin Gheorghiu (primii doi, cu viaţa curmată prematur, la vestea că vor fi aruncaţi în stradă); bătrâni pensionari de peste 70 de ani, care se roagă lui Dumnezeu “să-i ia mai repede”, pentru a nu vedea agoniseala lor de-o viaţă înşirată de-a lungul trotuarelor, frumoasei noastre Capitale, “înnobilate” de bordurile vestitului domn Videanu! Omul “celui din deal”…

            De unde atâta milă pentru strănepoţii sau urmaşii uitaţi, căutaţi şi racolaţi de mafia imobiliară, ce trăieşte din cumpărarea şi valorificarea imediată a unor drepturi litigioase? Sistem mafiot – împotriva căruia, Dumnealui, cocoţat la putere pe valurile unei simpatii populare şi – se spune – cu sprijin din afară, se jură că va lupta, “chiar de-ar fi s-o arestez pe mama!” Dumnezeule, de când preşedinţii, şefi de stat, arestează oameni?! Un extremist jura să-i împuşte pe stadion; altul – deşi mai “molâu” venea cu glontele în dezbaterea finală, televizată, pentru a demonstra voinţa fermă (?!) a Domniei Sale de a lichida pe mafioţii ţării… Fără milă, fără reţineri! La care “ţepele” din Piaţa Victoriei, s-au “amânat”- probabil – pentru actuala guvernare, un “haloinis” de nu mai vrei să trăieşti în această ţară, pe care nu încetezi să o iubeşti…

            Vezi, Doamne, cei care stau în casele cumpărate de la stat cumpărători de bună credinţă dar, de la un nemaiîntâlnit escroc – STATUL, de-ar fi despgubiţi, după ce vor fi – mai întâi – dislocaţi din locul în care au trăit şi peste o jumătate de secol, îngrijind şi sporind confortul locuinţelor, deşi până atunci nu le aparţinuseră – s-ar putea îmbogăţi nejustificat, în urma celei “de-a doua naţionalizări”… Numai ei, nu şi ceilalţi, clienţii mafiei organizate piramidal: primărie-casă de avocatură-magistraţi, ce nu au răspuns şi nu vor răspunde prea curând pentru faptele lor mârşave…

            Haideţi să vă povestesc “o nostimadă”,mult iubite şi stimate “Băse”, cum vă alintă cei fideli şi tinerii imberbi, ce învaţă să fure, mai înainte de a învăţa… carte!

            Locuind cu chirie, într-o casă – tip vilă – cu 12 camere şi trei nivele, în calitate de chiriaşi la o familie de moşieri de pe lângă Gara de Nord a Capitalei am găsit la întoarcerea din satul de munte, dâmboviţean, unde ne refugiasem pentru a supravieţui bombelor lansate de avioanele trimise de “Marele Licurici”, atât de drag domniei voastre, o casă în ruină, ce nu mai putea fi locuită.

            Părinţii s-au înţeles cu proprietarii să repare casa pe banii lor; renunţând la studiile peste hotare – gândite pentru copii, la rezervele pentru bătrâneţe, la orice lucru de valoare, ce-l mai posedau, în schimbul unui contract, tot de chiriaşi, dar cu uzufructul pe durata vieţii lor (spre înţelegerea dumneavoastră, în lipsa unui consilier “pe domeniu” asta înseamnă: fără plata vreunor obligaţii faţă de proprietar pentru anii de viaţă a tatei şi mamei mele). Poate veţi întreba, cu educaţia dumneavoastră liber-capitalistă: dar de ce nu aţi cumpărat, mai bine, o altă casă? Simplu: nu se mai găseau; într-un oraş transformat în ruine, la început de avioanele anglo-americane, apoi de cele nemţeşti, după 23 august 1944! Dar, ce ştiţi dvs. din istorie?!

            A venit prima naţionalizare, cea din anii 1950; actul încheiat cu proprietarii a devenit “hârtie igienică”, iar echipele de activişti ai P.C.R. ne-au înghesuit, în numai două camere, la etaj, în calitate de “chiriaşi la stat”; în restul casei au fost plasaţi: filoruşi, evrei – deveniţi comunişti, ofiţeri ai “noii armate” – fidelă noului regim, care înlocuise, treptat, pe cea fidelă regelui Mihai!

            Am reuşit cu greu să fac un schimb de locuinţă, pentru a permite “înmulţirea familiei”; bineînţeles, tot chiriaşi la stat, în casă naţionalizată (pe atunci nu se făcea nicio diferenţă între locuinţele din casele naţionalizate şi cele construite pe banii poporului – deci – şi ai noştri!)

            Un parlament “glumeţ” a dat legea 112/’95 iar familia mea, ca multe altele, a făcut actele de cumpărare în rate, cu îndeplinirea tuturor obligaţiilor prevăzute de lege. Au trecut de atunci aproape 13 ani… Azi apare un pretins “moştenitor” al întregului bloc în care stau, cu 5 apartamente şi trei nivele; care nici acte în regulă nu posedă, nici dezinteresul pentru recuperarea proprietăţii moştenite, vreme de vreo 17 ani – nu-l poate justifica, în vreun fel. Mă “atacă” numai pe mine: de ce?! Cumpărasem – cică – primul (informaţie de la Primărie, care-i pune cu generozitate la dispoziţie acte ce trebuiau să fie… confidenţiale) şi deci, puteam vinde… primul! Apoi, de câştiga în instanţă, pe baza dreptului comun şi a comparării titlurilor de proprietate, se ocupă şi de… ceilalţi colocatari!!!

            Câştigă, la nivel de sector, în faţa unei instanţe net părtinitoare şi – îndrăznesc a crede – superficiala; urmează: apelurile!

            Deşi în acest fel Dumeavoastră vreţi să-mi aplicaţi MIE mai întâi, a DOUA naţionalizare, fără a ţine seama de: prevederile Constituţionale privind promulgarea unei legi şi avizul favorabil dat de Curtea Supremă de Justiţie ca şi de cea Constituţională şi refuzând, din nou promulgarea legii reparatorii, aprobată de Parlamentul anterior, cel cu cei “322” de răi, dintre care mulţi s-au reîntors dar au devenit, peste noapte, “buni” şi pentru dumneavoastră! Şi mă vreţi: la cort, în stradă, cu agoniseala de-o viaţă sub cerul liber!

            Nu face nimic; vă asigur stimate înalt demnitar că nu mă voi sui pe Arcul de Triumf sau Intercontinental; că nu-mi voi pune laţul de gât; că nu vă voi ameninţa preţioasa dvs. viaţă! Nu mai continuaţi să mă intimidaţi; nu vă mai dau atenţie! Voi căuta dreptatea la “Europa Unită”, la CEDO, care a rezolvat deja – favorabil – cazuri precum al meu. Numai că: pe lângă justa despăgubire de la “vânzătorul escroc” – STATUL – voi solicita şi importante daune morale, de la Dvs. – tovarăşe Preşedinte!

Veselie generală

Duminică 30 noiembrie 2008: de ziua Sfântului Andrei. Unii se pregăteau pentru “farsa” denumită “Ziua Naţională a României”, de care numai cei care-şi mai doreau “o zi liberă” îşi aminteau. Alţii: de experienţa emoţionantă a primului vot uninominal, despre care: nimeni nu ştia bine, cu ce se mănâncă; s-a văzut doar, mai târziu…

Oricum: domnea o stare de veselie generală. În fond, din Vale, de la Victoriei şi până’n Deal, la palatul lui Ferdinand, de la muzeul Cotroceni, nu ne veniseră decât veşti bune, mai mult decât promiţătoare. Precum că: nicio adiere a crizei economico-financiare mondiale nu ne va tulbura existenţa; niciun fond public nu e în “colaps”; ţara a “înflorit”, cu un PIB ca niciodată de mare; resurse interne: gârlă!!

Sondajele de opinie, tot mai şchioapete, acreditau când victoria stângii, când cea a dreptei… La adunările electorale se “hăuleau” cele mai neobrăzate promisiuni mincinoase: alegeţi-ne pe noi şi vom creşte pensile, vom mări salariile de mizerie ale profesorilor – “în spiritul legii deja promulgate de Zeus”; că doar n-or fi ei profesorii, “cerşetorii naţiunii”!; nu vom avea în România criză economică, curbe de sacrificiu şi uluitoare creşteri ale şomajului, în sectoarele fie ele private, fie publice…

Că toţi din măreaţa Uniune Europeană stau cu mâna întinsă, cerşindu-ne să le acceptăm ajutorul; că 1+1=11 – o axiomă de necontestat; că se va instaura: veselia generală, pe mirosul pastramei la grătar şi a vinului nou, de viaţă lungă,din “haznalele” meetingurilor electorale (unde eşti tu Obama, Doamne! Să fie acest popor veşnic blestemat?!)

Şi, minunea s-a petrecut: în loc să se uite la cei de peste Ocean, care – în dorinţa reală de schimbare – au scos la vot impresionantul număr de 170 de milioane de cetăţeni americani, în mare majoritate tineri, la noi “au ieşit” numai sub 40%; refuzându-se a se înţelege din absenteismul celorlalţi 60% apatia, lipsa de încredere generalizată în “politichia dâmboviţeană”, în acele “zoaie ale politicii autohtone” ce a adunat laolaltă, în noul legislativ, pe tartorii grupului celor răi, de “322” – duşmanii lui Zeus…

A rezultat o sinistră păcăleală, pentru toţi; un “anus contranaturii” (iertaţi-mă, dar nu am găsit ceva “mai plastic”, pentru definire…); o monstruoasă coaliţie, în “pofta ce-au poftit”, după bănetul ce va să vină (?!)

Pentru a crea, inimaginabil, o nouă Mare Adunare Naţionala, după modelul lui Ceauşescu; o maşină de vot, care nu ştiu de va răspunde vreodată pentru greşelile ce le va face, negreşit! Şi – din păcate – la ordin! Altfel, cum oare?! “Duşmanii”, de la meetinguri, s-au “pupat în Piata’Ndependenţei” şi şi-au râs “în bărbi”; au mai păcălit, odată, vulgul; dar, nu numai! Transformându-ne, pentru un nou ciclu de 4 ani, într-un “popor cu curu’n două luntrii”.

Foarte bine: în ’89, mulţi – dintre cei care, tot mai mulţi au murit sau au fost cumpăraţi, au izgonit (?!) comunismul; dar ce-au pus în loc în afară de: lăcomie, diletantism şi veşnica simulare! Au izgonit autocritica, uneori obositoare şi hilară, şi ce-au pus în loc: infatuarea, noul cult al personalităţii, ce poate avea numai urmări tragice în această ţară; ostentaţia insuportabilă, a îmbogăţiţilor, profituri de revoluţie şi tranziţie; care nici măcar nu s-au obosit să se intereseze: “cum se comportă, oare, bogaţii din Vest”? Cu care, nu pot fi comparaţi, nicidecum!

Ne îndreptăm, cu paşi tot mai repezi, spre holocaustul regimului Băsescu et Co. Au fost uitate toate promisiunile electorale, cu neruşinare. Se invocă: greaua moştenire, de la predecesori; surprizele generate de extinderea crizei mondiale, în spiritul globalizării care “înghite” tot mai mult: spiritul, aspiraţiile, nevoile şi ideile creatoare ale naţiunilor ce nu au luat aminte la protestele miilor de demonstranţi “antiglobalizare”, în majoritate tineri, dar cu minţi sănătoase, curajoase şi greu de minţit, mereu…

Şi care, am toate motivele să cred că au înţeles foarte bine teoria conspiraţiei, care guvernează această nouă “ordine mondială” (unde eşti tu, nea Ceaşcă, cel fascinat de spiritul Helsinki?); cei care au reuşit în a transforma războaiele mondiale, purtate chiar şi cu arme neconvenţionale, dintre cele mai sofisticate, în războaiele economice şi meteorologice?!

În ziua de 1 ianuarie 2009, după ce petardele au “tăcut” iar aburii şampaniei – băute chiar şi în stradă, s-au mai risipit, vecinii noştri de la sud, de peste Dunăre, au putut cumpăra ziare proaspete, ce purtau “pe manşetă” o nemaipomenită urare: “La mulţi ani, 2009; dar: te rugăm, treci mai repede!”

Noi, ce să zicem? Ca să ne deosebim de ei… Dă-ne Doamne Conducători adevăraţi în stare să mai ajute acest popor mult încercat, de sute de ani de istorie. Chiar dacă pe cei buni i-au ucis sau uitat repede, ca să facă loc: unor jalnice figuri, în care – eu, cel puţin – nu mai cred de mult… Şi care să vegheze nu numai să nu punem un vas pe uscat; ci – nici să nu ne scufundăm. Cu bărcuţa noastră amărâtă, nicidecum cu Titanicul…

Eternitatea singurătăţii

Motto:

“Pentru a fi puternici, trebuie

să fim mai întâi singuri”

Nu o dată m-am întrebat, ori am fost intrebat: ce preferi: “liniştea singurătăţii”, ori “eternitatea singurătăţii”?

Prima variantă “lasă un loc” pentru altceva, poate chiar “opus” aceluia dorit de noi; un lucru pe care nu mi-l doream de cele mai multe ori…

Locul “neprevăzutului” în viaţă naşte, de cele mai multe ori, nelinişti; pentru care, aproape întotdeauna nu te simţi “pregătit”! Şi: cu rezultate, ori rezolvări ce nu ţi se potrivesc mai deloc… Ştiu ce vorbesc! “Eternitatea singurătăţii” este de preferat; chiar cu “preţul” plătit pentru aceasta! Deloc “ieftin”… Am scris, odată: ca să fim puternici, trebuie să fim mai întâi SINGURI! Credeţi-ma, vă rog, este un lucru verificat în viaţa mea zbuciumată!

Cine sunt, cu predilecţie, “singurii”? Tinerii ori bătrânii? De fapt, nu vârsta contează ci structura intimă, de caracter, personalitate; ori, de ce nu, chiar vocaţia…

Încercăm, la diverse vârste, să ne găsim o altă fiinţă, apropiată nouă, căreia să-i încredinţăm “câte ceva” sau (fatală greşeală!) chiar “TOTUL”! Dar oare este bine să procedam aşa?! În fond ce aşteptăm de la semenul nostru “cuvântător”? Înţelegere, povaţă, sfaturi înţelepte, compasiune ori: sinceră bucurie – împărtăşită – cu adevărat? Şi, hai să fim sinceri cu noi înşine: la ce bun, la ce ne va folosi aceasta mâine ori, mai încolo?! Zilele în care trăim, în epoca “informatizării vieţii”, chiar şi a celei spirituale, fac timpul să se comprime nepermis de mult; cu rezultate, efectiv dezastruoase pentru sufletul ce-l purtăm, temporar, în corpul nostru material, ce-şi aşteaptă rândul la… inevitabila descompunere, mai devreme, ori mai târziu… Cum să ne apărăm?! Dar, suntem oare în stare să ne apărăm, cu adevărat?

Când m-am destăinuit, am greşit; fără nicio şansă totul s-a întors împotriva mea şi am avut parte numai de regrete, tardive oricum… Mi-este greu să decid: a fost vina mea; am supraapreciat partenera ori partenerul de viaţă, cărora m-am adresat; ori mi-am pus speranţe deşarte, într-o lume nebună, ce aleargă: bezmetic, haotic, fără niciun ţel pentru care “să se bată” spre a-l atinge, în cele din urmă, într-o scară a valorilor de necontestat?

De câte ori, în viaţă, nu mi-am exagerat simţurile, mirându-mă că nu sunt receptate ca atare. De câte ori în viaţă – o repet: nu mi-am supraapreciat interlocutorul, ori interlocutoarea spre care se îndreptau, nemijlocit, confidenţele mele, atât de importante pentru mine? Pe ce mă bazam când începeam a-mi “deschide” sufletul, prin “porţi” nebănuite, fără a şti şi a crede cu adevărat în capacitatea “celuilalt”, ori “celeilalte” de receptare a stărilor mele intime?

Şi atunci, nu e mai bine să taci, decât să regreţi – mai apoi – slăbiciunea unor destăinuiri ce nu şi-au găsit “receptorul” mult dorit?

Când, la vârsta senectuţii şi după o viaţă “colorată” de multe clipe zbuciumate, încă n-am învăţat – bine – că “tăcerea” e de aur, în vreme ce gura bate c…! Tăcere, ce poate fi socotită o submulţime a eternităţii singurătăţii unui individ…

Sunt convins că vi se pare cel puţin curios: un om ce a scris mii de pagini poate invoca “tăcerea” drept o virtute de netăgăduit?! Numai că, nu este de fapt nicio contradicţie: câtă vreme scrisul este numai o “rostire” aşternută pe hârtie, dar de întindere limitată, din cele 80% dintre cuvintele nerostite, care se pierd, rămân suficient de multe cele care trec “bariera”, fie ea şi imaginară, a “eului” ce ne reprezintă şi ne individualizează întreaga noastră fiinţă lumească…

Ca să nu mai spun – repetându-mă – că fiind, la rându-mi, un irecuperabil introvertit, nu pot scrie, fără a mă descrie, cum îi plăcea să spună maestrului Octavian Paler! Dacă mi-a mai “scăpat” câte ceva, pe ici, pe colo, au rămas destule numai pentru mine…

Iată de ce, am ales “eternitatea singurătăţii”, în care se poate – în fond – îngloba şi linştea mult dorită!

Ghidul simulanţilor

Nu cred că am să rezist tentaţiei de a scrie o “cărticică” intitulată “Ghidul simulanţilor”! De ce? Pentrucă simulantele ori simulanţii se “prăsesc” mai ceva decât gândacii cei mai scârboşi, insinuându-se în viaţa noastră cea de toate zilele; luând “caimacul” de pe cea mai nobilă cafea, furându-ne necontenit, înşelându-ne, lipsindu-ne – în cele din urmă – de savoarea celor mai reuşite dintre zilele ce ne-au fost dăruite, nouă, tuturor!

Ieri, m-am “ciocnit” de o simulantă; azi – de un alt simulant; mâine va fi negreşit unul sau una dintre aceştia.

Ce-i caracterizează? Nesimţirea şi deprinderea “artei înşelăciunii”, pe care o practică nestingherit. În detrimentul şi spre disperarea adevăratelor valori la care ar trebui să se raporteze viaţa noastră. Cea de toate zilele!

Un elev sau o studentă copiază la examene; ba, chiar şi profesorii lor îşi încearcă “norocul” la acest furt, în proporţii de masă, când se prezintă la examene ori concursuri, destinate selecţiei şi departajării candidaţilor.

Unul sau una se dau mari la serviciu, debitând prostii uşor de demonstrat dar epatând, reducând la tăcere pe cei mai puţin expansivi, ori convinşi de adevărata lor valoare.

“Soluţiile” oferite de simulanţi, care nu au la bază cunoştinţe temeinice ori suport ştiinţific solid se dovedesc catastrofale; dar chiar şi atunci, ei nu se dezarmează şi dau vina pe ceilalţi, care, chipurile, nu ar fi înţeles sau aplicat cum trebuie, soluţiile oferite de ei cu dezinvoltură…Şefii îi remarcă pe simulanţi ori simulante; se lasă manevraţi, păcăliţi, căzând uneori într-o admiraţie hilară faţă de aplombul cu care aceştia îşi susţin ideile, nu puţine dintre ele: fantasmagorice! Ascultndu-le părerile,recompensându-i pentru priceperea (?!) şi abnegaţia cu care muncesc, pentru prosperitatea colectivului sau a firmei, a întreprinderii, a ministerului etc. Un fost general de securitate (în rezervă) ajuns mare şef la “cadre”, pe timpul comunismului îmi spune: “Dar nu trebuie să-ţi faci griji, ori probleme, tovarăşe; doar vei fi şef şi numai cei pe care-i vei păstori şi coordona, vor face ei toată munca, pentru care s-au calificat în ani grei de studiu şi activitate…” Credeţi oare, că astăzi îi merge prost, cumva? Doamne fereşte!

Numai că America lui: Ford, Rockfeller, Bill Gates ori Donald Trump nu s-a făurit aşa; acolo simulanţii – cei toxici – sunt depistaţi şi eliminaţi, fără milă! Şi, în cele din urmă, aruncaţi la gunoi, aşa cum merită.

Avem mulţi simulanţi printre noi? Doamne, cât de mulţi pot să fie! “Zoaiele politicii româneşti” nu se “curăţă” niciodată. “Aleşii” neamului vorbesc de: patrie, credinţă, virtute, interesul naţional, abnegaţie, dăruire şi mint cu o dezinvoltură de necrezut, văzându-şi – de fapt – numai de propriile lor interese, cu precădere: cele ale unei bunăstări, pe care să şi-o consolideze în “anii de mandat”! La noi, democraţia nu se vede în anii dintre mandate, cum se exprima în campania sa electorală noul preşedinte Barack Obama; ci numai în sforăitoarele declaraţii electorale, unde promit orice, numai să se vadă aleşi. Acolo şi atunci simulează calităţi şi intenţii pe care nu le pot dovedi, ulterior.

Alţi simulanţi ajung în magistratură, în poliţie, în serviciile “speciale” unde lipsa lor de profesionalism şi apetitul pentru prosperitate şi înavuţire personală au ajuns de-a dreptul scandaloase. Şi împotriva acestora nu se iau ori nu sunt duse până la capăt măsurile ce se impuneau…

Încep să cred că avem simulanţi peste tot: de la fotbal, la Academie; de la aşa zisa “societate civilă” la cele mai înalte foruri ce veghează legalitatea lumii în care suntem obligaţi să trăim. Poate doar morţii, din “locurile cu linişte şi verdeaţă veşnică”, spre care suntem îndemnaţi a ne îndrepta cu toţii, nu mai pot simula ceva… Dar, au făcut-o destul, câtă vreme mai erau vii!

Poate nu aş fi atât de “pornit” dacă arta simulării, cu prozeliţii tot mai numeroşi, nu ne-ar strica nouă, celorlalţi, vieţile, şi aşa grele şi scurte. Până la pedeapsa divină, în care nu toţi credem şi atât de greu de probat aş aminti câteva vorbe înţelepte din trecut, chiar daca au fost rostite în anii unui cu totul alt regim:

“Dacă nu ştii:

Te învăţăm!

Dacă nu poţi:

Te ajutăm!

Dar: dacă nu vrei,

Te forţăm!”

Cu o astfel de forţă mă declar, întru totul, de acord! Fără a mă sfii să recunosc că în propria mea viaţă m-au înşelat, de multe ori, “maeştrii” în “arta simulării”!

Viaţă de librar, la români

Citez dintr-o recentă apariţie editorială, care mi-a produs o plăcută surpriză: “Întoarcerea în Bucureştiul interbelic”, de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas, ediţia a doua, Bucureşti, 2007:

“Întrucât cititorii români sunt “mai puţini decât automobiliştii români” – cum remarca Rebreanu în 1925 (n.a. Doamne, ce predicţie, de netăgăduit în anul de graţie 2009) iar amatorii de cărţi româneşti trebuie căutaţi cu lumânarea, nici situaţia librarului român nu e de invidiat; o librărie care să vândă numai cărti româneşti e condamnată, odată cu editorul, la un faliment sigur. Librăria e penultimul popas din drumul cărţii către cititor, dar – la ultimul – biblioteca de acasă, nu se ajunge întotdeauna.

Cărţile îngălbenesc în rafturile librarului înainte de a trece în mâinile unui rar cumpărător sau, de a se întoarce în depozitele editorului curajos. Spre a-şi asigura un venit din care să poată trăi, librarul se vede silit să vândă: cărţi poştale, caiete, jurnale de modă, cărţi străine, mărfuri cu mai multă trecere… Dacă aceasta este situaţia în 1925, prezentată de un prozator, Rebreanu: trei ani mai târziu, deşi prezentată – de această dată – de un poet, Arghezi, situaţia pare identică, dacă nu cumva mai rea! Există, spunea poetul, mai multe tipuri de librării cu librarii corespunzători. Alcalay e făcută din averea bătrânului Leon Alcalay, un analfabet, socotind cartea drept “o cutie de conserve, închisă ermetic, care, dacă o deschideai, se strica!”; de aceea el o păstra închisă pentru clientelă…

Apoi: există librăria editorului de romane senzaţionale, “furate din toate limbile şi distribuite în fascicule odioase”; cea de a treia categorie, la care se referă şi Rebreanu, sunt librăriile tip bazar: “cu o vitrină de cărţi şi una de papuci de tenis, alternând cu fonograme şi piese de automobil…” Se adaugă: “librăriile care vând numai cărţi din străinătate, dar cu preţ de speculă…” După care: “vine regimentul librarilor care vând o carte, zece mii de plicuri şi un pistol cu capse de hârtie…”

Unii dintre librari îşi fac – totuşi – meseria “cu artă”; cum e cel prezentat de Arghezi în “Bilele de papagal” – un librar prezent mereu la raft, făcând kilometri în încăperea magazinului său, stăpânind o mulţime pestriţă şi dezorientată, care forfoteşte necontenit, “ca într-o gară”; deci: un librar de succes!” Unde librarul “intră cumva în complicitate” cu clientul său!

Numele lui este Jean Zăhăreanu, din Bucureştiul interbelic, care poate fi socotit “formula librarului, după cum H2O este cea apei”… La fel cu un altul, Virgil Montaureanu de pe undeva din ’30, te putea transforma dintr-un “oaspete întâmplător”, într-un “împătimit al cărţilor”! De aceea, şi erau mereu golite rafturile librăriei dumnealui!

Desigur, librari “model”, au fost în anii interbelici şi în oraşele de provincie. Ei au făcut un adevărat “apostolat” pe tărâmul literaturii româneşti. Cu atât mai mult cu cât, la mai mulţi ani după ce i-au apărut vestitele romane, marele Camil Petrescu se întreba: “Cum ar putea înţelege românii frumuseţea unei cărţi, când ei nu înţeleg, mai nimic, din frumuseţea trăirii?!” S-a schimbat mult în zilele noastre? “Cultura ca şi cartea sunt considerate, azi ca şi ieri, un lux primejdios” – scria Rebreanu în 1925.

În anii mei de tinereţe, deşi se “derulau” în Epoca de Aur Ceauşistă, am cunoscut – în instituţia în care lucram – o librăriţă, împătimită de carte şi de răspândirea acesteia. Care: citea mult, ştia multe şi îşi recomanda “marfa” cu un suflet nemaipomenit; şi: zău că avea succes!! Cumpărai – pe datorie – consemnată în “caieţel”, cu plata la chenzină; dar: cumpărai!

Puţini astfel de librari mai întâlneşti în zilele noastre. Cele în care: o tranziţie fără de sfârşit şi un egocentrism găunos au impus un “mod de viaţă” artificial, toxic şi cu urmări, încă imprevizibile, pentru anii ce vin!!

Condiţia scriitorului autohton

Într-un interviu acordat lui Mihail Sebastian (n.a. ulterior “alungat din ţară” de originea lui iudeică) vorbind despre roman, Arghezi – cel de neegalat – spune (Ioana Pârvulescu, “Întoarcere în Bucureştiul interbelic”, ediţia a doua, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007):

“Pentru mine totul e roman şi totul e poezie. Roman după definiţia doctorilor, ar fi să fie un lucru cu sarode şi cutiuţe, pe care scriitorul e obligat să le racordeze nu ca o stare sufletească, ci cu o mecanică a faptelor.” Ori, spune mai departe Arghezi: “Viaţa e un fum colorat. Literatura urmăreşte mersul unduios al acestui fum. Construcţie? Logică? Naivităţi pretenţioase şi artificii. Construcţie găsesc în: inginerie, logică: în matematică. În literatură trebuie emoţie şi sinceritate. Iar o carte trebuie să fie scrisă în aşa fel încât să fie altceva decât toate celelalte!”…

În anii Bucureştiului interbelic, aproape că nu există scriitor care să nu frecventeze cafenelele bucureştene, cu seducţia lor de netăgăduit.

Râsul literar, ca şi cel politic, dispar după războiul mondial al doilea pentru multă vreme (de: cenzura comunistă, noua dictatură…) Nu întâmplător, scriitorul Păstorel Teodoreanu, simbolul cafenelei literare a anilor interbelici, şi – în consecinţă – al libertăţii ei absolute, se apără de acuzaţia de a fi compus şi publicat epigrame “duşmănoase”: “Domnule colonel, aşa cum face găina ouă, aşa fac eu epigrame.” E nevoit să adauge: “Nu mai e timp de epigrame. Acum “lucrările” sunt serioase!” Nu după multă vreme e condamnat la şase ani de închisoare corecţională şi confiscarea totală a averii!

Scrie, în cartea citată, doamna Ioana Pârvulescu: “În anii interbelici nu am avut nici institute economice, nici doctori în economie, nici chirurgi financiari; dar: fiecare om mânca câte o fleică şi bea o cană cu vin, pe zi; călătoria cu trenul era aproape gratuită; petrolul se vindea puţin mai scump ca apa şi pâinea – ca aerul… Cumpărai o casă cu o ridiche şi o moşie – cu o plapumă de vară (n.a. şarja, desigur, exagerată!)” Viaţa e văzută mereu în roz; românii, par cu toţii fericiţi.

“Criza mondială” din ’29-’33 ne afectează mai puţin - decât pe alţii – pentrucă se trăieşte: din împrumuturi externe, comenzi de la stat şi credite, cu termen de rambursare îndepărtat. Pe lângă ceilalţi, trăiesc destul de bine şi scriitorii autohtoni!

Pe timpul dictaturii comuniste, scriitorul neînregimentat politic e ostracizat, alungat – fără putinţă de a se împotrivi! După – pentrucă a venit şi acel “după” – cei înregimentaţi fie că neagă orice întâmplare, pozând în “victime”; fie “sar dintr-o barcă în altă barcă”, lucru mult mai uşor de realizat!

Dar: care este condiţia scriitorului autohton, de astăzi? Unii – îşi caută seva în trecutul mai mult, ori mai puţin îndepărtat. Alţii – împărtăşesc situaţia celui din “Filantropica” lui Nae Caramfil, unde Mircea Diaconu şi Gheorghe Dinică fac “roluri antologice”; şi în fine – alţii “se dau bine” cu aşa zisa “societate civilă” pentru a supravieţui din… scrisul lor!

Din librării, cărţile trec în “en-gros”-urile vremii; de unde – şmecheri “coloraţi”, scăzându-le preţul – la mai nimic, le scot în stradă, pe tarabe. “Ia cartea neamule, e aproape gratis!” Ei n-au încă rândul la “ediţiile supliment” ale unor gazete cu proprietari bogaţi, care “scot” serii nesfârşite ce vin să umple rafturile bibliotecilor unor parveniţi, analfabeţi ori semianalfabeţi, dar în pas cu moda vremii! (n.a. desigur, nu generalizez!)

Azi: nu se mai poate trăi din scris! Un Pavel Coruţ – e o excepţie! Dar, cu o floare nu se face, încă, primăvară! Dacă vrei să publici pe “speze proprii”, nicio problemă; posibilităţi: nelimitate! Dar, fără nicio şansă de recuperare, măcar, a investiţiei, izvorâtă dintr-o muncă, din cele mai creative! Au ajuns poeţii neamului să-şi vândă cărţile, cu autografe, pe plajele litoralului românesc? Ori – să caute “o recunoştere”, dincolo de fruntariile ţării?!

Autorul acestor rânduri nu îndrăzneşte – în continuare – a se considera “un scriitor”. Nu a bătut nici la “porţile” Uniunii Scriitorilor din România. E mult prea bătrân şi mult prea necunocut.

Dar, oare, câţi vor mai fi ca dânsul? Azi, mâine şi în anii ce vin! 

1 decembrie 1918

Citez, din nou, dintr-o interesantă carte ce “mi-a căzut în mână” (Ioana Pârvulescu, “Întoarcere în Bucureştiul interbelic”, ediţia a doua, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007):

“25 iulie 1938, luni. Ieri a fost ultima zi din apoteoza funerară a reginei Maria… Mă gândeam că tocmai cu aproape 20 de ani mai înainte, adică la 1 decembrie 1918, falnica regina Maria intra călare şi biruitoare în Bucureştii evacuaţi de inamic.

A mai trăit încă 20 de ani după această zi de glorie şi extaz. Sărmana regină glorioasă! De ce sfârşeşte ea cu cuvintele Ecleziastului ultimul ei volum de memorii?”

Dar ce a fost la 1 decembrie 1918? Opriţi – pe străzile Capitalei – 100 de tineri. Nu ştiu dacă 2-3 vor şti… “Ce a fost la 1 decembrie 1918”? Cu toate că ştiu Doamne, atât de multe despre “hit-urile” de muzică lejeră şi palmaresurile sportive, de care se informează şi cu care-şi reîncarcă, în faţa monitoarelor, în culori, o memorie “menajată” cu grijă, pentru a nu-şi “arde” cu… “prostii”: preţioşii neuroni!

Să “pierdem” – puţin, din preţiosul timp de pe scena vieţii, pentru a reaminti câteva lucruri, bine ştiute de cei cu părul încărunţit, ori chiar albit, de tot…

În august 1916, după doi ani de ezitări şi găunoasă neutralitate, în care s-a furat fără milă din “înzestrarea armatei”, România se alătura puterilor Antantei (Anglia, Franţa şi Rusia) în lupta declanşată, tot pentru un pretext “subţire” de marile Puteri ce erau: Germania şi Austro-Ungaria. Soldaţi prost instruiţi, cu bocanci rupţi în picioare şi cu armament bun de casat sunt trimişi să moară pentru “scopul declarat” de satisfacerea totală a dezideratului unităţii naţionale a Patriei. România Mare – devenise: România mică…

După primele succese militare repurtate în Transilvania, aflată sub dominaţie austro-ungară, armata noastră începe să înregistreze pierderi grele şi se retrage, în dezordine. Armatele inamice ocupă 2/3 din teritoriul ţării – inclusiv Capitala, putând fi “oprite” abia în decembrie 1916, pe frontul Siretului, de către trupele româno-ruse. “Ruşi” care, puşi pe “revoluţie” doar… se jucau de-a războiul! (Credeţi că societăţile masonice, transnaţionale, cumva “dormeau”?)

Oficialităţile, în frunte cu Casa Regală, iau drumul Moldovei; Iaşi-ul devine o nouă “Capitală” a ceea ce mai rămăsese din România. Dar, se refugiază şi toţi cei care vor şi dispun de mijloace de transport, părăsind: case, avutul de-o viaţă, conace şi moşii, fabrici şi uzine. Înfloreşte specula, odată cu păduchii aducători de tifos exantematic – cel care face mai multe victime decât toate bătăliile frontului. Se “prăşesc” îmbogăţiţii de război şi se petrec fapte mizerabile de colaboraţionism cu duşmanul german – de prin toate păturile sociale şi naţionalităţile neamului.

Bucureştence, de toate neamurile, petrec şi se îmbată în braţele bravilor ofiţeri germani. Ce vină aveau ele dacă… plăceau ocupantului străin?!

Reorganizată cu greu, cu migală şi artă militară, în condiţiile unei “dotări numai pe hârtie”, Armata română începe să câştige bătălie, după bătălie. Vin ofensivele; vin victoriile – repurtate la Mărăşti, apoi Mărăşeşti, care zdruncină din temelii îngâmfarea teutonică şi-i opresc, pe aceştia din ofensivă, definitiv. Se câştigau bătălii grele; cu soldaţi desculţi şi cu mânecile cămăşilor suflecate, cu arma la baionetă – ce devine coşmarul îngâmfatului soldat neamţ.

Am vizitat, nu de mult, cenotarium-ul de la Soveja; mii de tigve umane, într-o grămadă ce se vede ca într-o gaură fără fund, în vreme ce în urnele funerare, ce umplu pereţii construcţiei, sunt “depozitate” rămăşiţele umane a sute de ofiţeri, fie ei nemţi, fie de-ai noştri. Am “călcat” pe pământul în care şi-a dat sângele şi viaţa sublocotenetul Ecaterina Teodoroiu, Jeanne d’Arc a românilor! Care deşi în covalescenţă, după ce fusese rănită, a ţinut morţiş să revină pe front, în prima linie!

Tatăl meu, Dumnezeu să-l aibă în pază şi odihnă veşnică, îmi spunea, în anii adolescenţei mele că eroismul implică “o doză de nebunie”! O fi aşa; dar fără aceşti nebuni, neamul nostru, de la Zamolxe şi trimisul său Decebal şi până astăzi, neamul nostru s-ar fi stins!

Germania refuză iniţial o pace negociată, cu anexiunile teritoriale solicitate de învingători. Dar: “the winner takes it all”!

Răscoalele populare ce izbucnesc în Rusia ţaristă, în Ungaria şi Serbia conduc la semnarea unor tratate preliminare la: Buftea (martie 1918) şi Bucureşti (mai 1918) – pentru a le pomeni doar pe cele ce ne implicau direct. Acestea sunt denunţate printr-un ultimatum adresat generalului neamţ, Mackensen (10 noiembrie 1918). Ce urmează:

La 27 octombrie 1918, Bucovina lui Eminescu se uneşte cu România. Lupta revoluţionară din Transilvania şi tenacitatea împătimiţilor de libertate şi unitate naţională, fac posibilă organizarea Marii Adunări populare de la Alba Iulia (1 decembrie 1918) care proclamă şi unirea Transilvaniei cu România-mamă!

Le luăm şi bulgarilor sudul Dobrogei - ţinutul Cadrilater, unde în Balcicul acelor ani, fenomenala femeie de suflet şi curaj, poeta Carmen Sylva şi regina Maria a României, îşi va petrece, multe din zilele rămase a fi trăite… Îndrăgostită de mare şi de liniştea ce numai murmurul valurilor, ce se sparg ritmic la ţărm, ţi le pot dărui, cu atâta generozitate!

Se născuse: România Mare; visul celor mai vestite capete încoronate şi ţelul vieţii – pentru cele mai luminate minţi ale acestui popor, vreme de veacuri!

Cum era şi cazul: toate sunt consemnate şi parafate în tratatele successive de la: Versailles, Saint-Germain, Neuilly, Sevres şi Trianon – care fac din Antantă (dar, Doamne, pentru atât de puţină vreme!) o nouă superputere europeană, ce a înflăcărat minţile, numai până ce nepăsarea celor ce au vieţuit în anii interbelici, farsa “Ligii Naţiunilor” şi prostia omeneascaă au permis nazismului, fascismului şi rasismului să contamineze, fără de leac, ţări şi popoare… Aflate, iar, în “somnul cel de moarte”!

Atenţie contemporani: istoria – se ştie bine – se repetă!

Am pierdut din laşitatea şi prostia unor clase de politicieni blestemate, ori suntem pe cale a pierde, în curând, tot ce câştigasem la 1 decembire 1918.

Cu atât mai mult ASTĂZI: când figurile “emblematice” ale unor personaje gen: Poponeţ, Irinel – columbofilul, Simona Senzual, Elodia cea misterioasă, şi altele aşişderea, încearcă a ne umple viaţa, într-o sinistră deturnare a atenţiei celor proşti, dar… mulţi, Doamne cât de mulţi!

*

*     *

S-au împlinit 90 de ani de la istorica zi de 1 decembrie 1918! A coincis – din nefericire – pentru sângele viteaz pierdut şi jertfa atâtor figuri de eroi ai neamului, cei mai mulţi rămaşi necunoscuţi, cu ziua “împărţelii caşcavalului”, “a rândului la ciolan”, a unor noi “zoaie ale politichiei autohtone”, investmânaţi – pentru a ne minţi din nou, în alte “culori” ori… “platforme” (?!) electorale.

Ziua când: s-au pus bazele unei inimaginabile cacialmale, sub oblăduirea “Şefului cel mare”; ziua de naştere a ceeace, nu voi înceta a o considera, “marea şi monstruoasa coaliţie”. Dă-le Doamne, ce merită, dar fără îndurare!

Un bătrân şi o bătrână

Motto:
”În oraşul’n care plouă,

De trei ori pe săptămână,

Două jucării stricate;

Un bătrân şi o bătrână,

Merg ţinându-se de mână…”

(Ion Minulescu)

Am scris : “Un bătrân şi o bătrână”, pentru că nu ştiu cum se formează femininul de la: boşorog! Cu care suntem “alintaţi” deseori în jungla de afară şi – nu o dată – în cea de lângă noi, ba chiar în casele noastre…

În ce mă priveşte am ajuns – deşi mental nu mă pot socoti, astfel – un veritabil boşorog! Cu o inimă şi nişte picioare betege; cu alte organe interne… atinse de “filoxera” sfârşitului de viaţă, dar: încă un îndrăgostit de viaţă, şi un luptător tenace. Care, nici măcar de cealaltă “jucărie stricată”, de care să se ţină, nu mai are parte, încă de mult; singur – deci tare – în faţa încercărilor unei vieţi pline, în care are motive să creadă că a lăsat urme adânci şi numeroase ocazii de a fi pomenit, ori – cine ştie? – chiar regretat, odată… Dar, cui mai folosesc “regretele eterne”, când rămăşiţele tale “materiale” sunt devorate de viermii cimitirelor?

“Toate comemorările sunt frumoase!” – spunea un coleg de serviciu; dar… mai bine: mai târziu! Şi totuşi – hai să n-o mai lungim: aici voi pomeni de un bătrân şi de o bătrână, fiecare cu destinul şi familia cu care a fost dăruit.

Din curtoazie, mai întâi: EA! Cu un singur fecior, băiatul mamei; cam trândav şi amator de beţii crunte, care nu numai că nu o menajează, dar face tot ce poate să o moştenească mai repede (au un apartament în “buricul târgului”; mină de aur; ce mai vorbă!). După ce, rămasă singură cu greutăţile vieţii, femeia i-a dat tot ce-şi dorea, şi pe deasupra, suportându-i lenea de a munci şi câştiga, şi chemarea irezistibilă spre aburii alcoolului, de care nu se poate lipsi; pentru procurarea căruia, neajungându-i pensia bătrânei o mai şi pradă de micuţele ei economii pentru înmormântare, ba chiar… vinde lucruri din casă!

Pe deasupra, i-a adus în casă o femeie, cum îi trebuia lui: o chelneriţă tinerică şi care, făcând şi pe “barmaniţă”, venea zilnic “cu ceva tare” de băut, cu care se întreceau apoi amândoi. Dorinţa ei: aceeaşi! Să scape mai repede de bătrână, ca să poată vinde casa, şi să aibă bani pentru viaţa lor dezordonată!

Poliţia română nu s-a amestecat: viaţa privată, nu-i aşa?! Ea nu se îndură să-l gonească, fie şi prin tribunale; tot îşi iubeşte, ca ochii din cap, copilul; şarpe – încălzit la sân. În fond: un mizerabil!

A ajuns bătrâna să nu se mai poată mişca; el nu-i aduce măcar o pâine! A ajuns prin spitale, unde au încercat să o mai întremeze puţin; dar, cu palide rezultate. Se mai şi “cocoşesc”: “Am pus-o – în fine – cu “botul pe labe”!” – pedepsi-ar Domnul!!

Apoi, bătrânul; şi EL septuagenar; văduv, rămas singur, deşi a crescut două fete frumoase şi cu pretenţii tot mai mari. Şi tot… nerecunoscătoare şi lipsite de suflet! De la care, nu se mai aşteaptă la nimic bun; de vreme ce nici în propriile lor vieţi nu reuşesc să pună ordine…

Una, mai “isteaţă” şi cu isprăvi deloc de apreciat, la activ, dar ajunsă mai mult decât matură, s-a oferit să-l ajute ea în primele luni de şoc, ce au urmat plecării mamei lor în lumea stelelor. Ca numai după câteva luni de zile să-i repete, până la exasperare: “bagă la cap! Eu nu sunt mama, eu nu voi fi ca nevastă ta; cum te îngrijea, te menaja şi te ocrotea ca o proastă, de vreme ce singur spui – nu o dată! – că “tu ai omorât-o” (în sensul că n-ai văzut la vreme că, bătrână – ajunsă la rându-i, nu se îngrijea şi nu se menaja deloc, fiind devotată familiei şi orelor de muncă, la care încă nu renunţase!)”. Muncea şi ea, din răsputeri, ca şi el – de altfel – pentru bunăstarea familiei, în vremurle grele dinainte de ’89 şi de după! Să nu ducă lipsă de nimic cele două “copile” răsfăţate şi nesimţitoare… În ajutorul şi sprijinul cărora credeau, amândoi (ce naivi, Doamne!) în anii grei ai bătrâneţii ce “va să vină”…

Cea rămasă cu tata, să-l “grijească” era mai tot timpul fără serviciu, trăind – la început din salariul tatălui; apoi din pensia lui pentru cei 50 de ani de muncă la stat! Nesocotindu-i şi luându-i în derâdere suferinţele fizice, veghind să nu permită vreunei “dive” să profite, spre a se înfrupta din… viitoarea ei moştenire (tot în “buricul târgului”, ca-n poveşti!)

Ba, obişnuindu-se a-l taxa drept: ramolit, nebun, beţiv (?!) şi boşorog notoriu – deşi omul încă muncea, să “se ajungă” cu banii, cu preţul unor eforturi, ba chiar chinuri, greu de descris…

Îl vorbea peste tot la cunoscute mai vechi ori mai noi, cum o bate, cum o înjură şi o desconsideră; cum o face… să-l slugărească?! Când, sluga era dumnealui, de fapt! Şi anturajul dumneaei, format din găselniţe, pe NET, o credea, sărmana! Ba chiar o compătimeau!

Când a fost să se oprească la un june, dornic de un trai mai bun, posibil “ginerică” a trecut peste orice cuvânt ori aprobare a lui, l-a “plantat” în casă, drept un… “concubin” (parcă aşa se zice, nu?) În vreme ce băiatul îşi menaja, proprii părinţi, mult mai tineri decât tatal ei propriu şi personal. De: el îşi respecta părinţii!

A făcut viaţa în casă şi mai grea; a alungat liniştea bătrânului, l-a expus la ciocnirile repetate dintre ei, multe violenţe sau urmate de violenţă, şi l-a făcut să regrete – ca niciodată – prostia de “a o fi luat” în spaţiu şi întreţinere, crezându-i minciunile de la început. Credea în propria fiică!

Pentrucă, vedeţi dumneavoastră, să aduci pe cineva, spre a te îngriji ori ajuta este uşor; să scapi de belea – e mult mai greu! Cum se spune la intrarea într-o puşcărie: “Aici se intră uşor; dar se iese foarte greu…”

“Bine, cel puţin” – a spus avocata angajată pentru a rezolva “cazul” că “nu aţi făcut greşeala să treceţi casa pe numele ei; v-ar fi ameninţat – dacă nu chiar ar fi trecut la fapte – cu azilul de bătrâni!” “Nu Doamnă”, i-am răspuns; cu toate că “deşi am multe şcoli şi doctorate nu am absolvit “şcoala vieţii”; prin care aceste netrebnice, pe care uneori îţi vine să le strângi de gât, au trecut de mult!! Poate că există un Dumnezeu, nu numai în poveşti…”.

Are poporul nostru nişte vorbe, crud de adevărate

1) “pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti”; 2) “un părinte poate creşte şi ajută şi zece copii; dar zece copii nu sunt în stare să-şi ajute părinţii naturali”; 3) “recunoştinţa este floare rară; egoismul – e ca buruienile de pe câmp”; 4) “nu suntem un popor creştin; altfel, fraţi ce se închină şi fac mătănii la aceleaşi icoane, nu se înjunghie la ieşirea din biserică pentru “o sfoară” de pământ, la care râvnesc amândoi…”; 5) “Cine are copii – să-i trăiască; cine NU: să nu-şi dorească!”.

Blesteme de tranziţie

Motto:

“Nu vă pot oferi decât:

lacrimi, sânge şi sudoare”

(declaratţe în faţa Camerei Comunelor

a Marii Britanii, la început de război

mondial: Winston Churchill). Numai că: la ei!

1. Duce-te-ai mai repede la “oracolul din Dămăroaia”!

2. Cui nu-i pasă, şi îi lasă: Dumnezeu le dă pedeapsă! Cui îi pasă, dar îi lasă – nimic să nu le mai iasă!

3. Fie-vă “tranziţia” uşoară şi răbdarea veşnică şi fără fund.

4. Cine munceşte şi rabdă – nici să nu se mai gândească. Cine gândeşte şi “le aranjează” – să nu se mai muncească.

5. A împleti şi’mbrobodi… este uşor; a “desface” – e deseori imposibil. Fie-vă răbdarea fără de margini, ca şi voi…

6. La dracu – cu toţi domnii, de sus în jos. Fie-le porţile raiului ferecate! Numai că: până acolo…

7. Cine face vrăji şi tricotează – să-şi vadă visul împlinit; cine pune numai murături – să mai aştepte “o rundă”…

8. Nu mai “scorniciţi” Patria, Virtutea, Sacrificiul; s-ar putea să vi se ceară: să le şi probaţi… Vai de voi, “sireacii”…

9. Să vă fie benzina uşoară, dar tare; iar poluarea: ducă-se la vecini, peste “gard”…

10. Să aveţi parte numai de: nesimţiţi, mincinoşi, simulanţi şi obedienţi; lăsaţi-vă prostiţi, chiar fără mofturi. Altfel, nu veţi gusta din mierea puterii şi beţia averilor, muncite din greu.

11. Cine iubeşte şi “lasă”, Dumnezeu să-i dea pedeapsă; cine plânge – la vedere, să ajungă la Putere; cine-o face –  îi place, lumea să nu-i mai dea pace!

12. Vede-te-aş la băile de nămol fierbinte de la Bucureştium-Cocoşum, cel renumit!

13. Violează-acas’ la tine; că-i mai uşor şi mai bine!

14. Rrom de-i fi, român la bază; vezi: păzea-ei te castrează…

15. Ai noştri, ca brazii; ai “lor” – ca guzganii! Rozalii, portocalii – tot un drac, la sforării…

16. Cine fură… ca să aibă, gâtul plin de aur’n salbă… Cine fură de plăcere, vântu’ să le dea putere!

17. La “genunchiul” broaştei d-eşti, “Poloboc” să te numeşti; “capul mare” de-i avea, ia mai stai în “banca” ta…

18. Latră câinii “caravana”; pân’ le-o năpârli şi blana! Iară lumea din balcoane, va muri, acuşi, de foame… Frigul, fie-vă “balsamul”; ţie, lui şi la’ntreg neamul…

19.“Bolşevic – de joasă speţă”;deghizat în “precupeaţă…” N-ai găsit şi tu cerneală; d’aia care nu se spală?!

20. Mânca-ţi-aş drobul; dar, numai să fie ecologico-european!
21. Dacă lui le-a zis-o Churchill (vezi motto-ul) apoi p-ai noştri cine-i învaţă să ne-o zică? Dar – din vreme; nu după… Câtă vreme mai putem “gusta” din “succesuri”; cu naivitate!

La jumătate de secol, de la debut

            Undeva, prin august – acum exact 50 de ani în urmă, un tânăr înflăcărat, încrezător nevoie mare în viaţă şi în oameni, se pregătea “să ia de coarne” un apostolat, ce avea să-i consume toate energiile şi să-l facă “să vadă” – vai, ce târziu! – mizeriile vieţii de dascăl! O condamnare liber consimţită şi asumată la: sărăcie, tot felul de privaţiuni, suprasolicitare nervoasă şi veşnice renunţări; o meserie greu “de dus”, dar şi greu de părăsit – când vocaţia te domină – cu urcuşuri şi coborâşuri nebănuite la debut…

            Un melanj de agonie şi extaz, ce aminteşte tot mai mult de condiţia artistului în lumea în care trebuie să trăiască; recunoscut – atât de rar – şi comemorat, atât de des numai că: “după”…

            Odată suit pe podiumul catedrei, te aflai în “cuşca cu lei”; care se dovedeau flămânzi de greşeli, ori slăbiciuni, dar – de cele mai multe ori: oneşti, buni cunoscători ai valorilor ori a celor neaveniţi în profesiune, gata a sancţiona pe impostori, fără milă; dar, şi la a recunoşte valoarea şi a se pleca, plini de respect, în faţa acesteia; cu sinceritate juvenilă, însă trainică! Deşi nu dădeau note în cataloagele şcolare, “notarea” lor era cel mai bun şi sigur mijloc de departajare a celei, ori a celui din faţa lor… Ce se voia a fi: DASCĂL!

            Respectul dobândit, atunci şi astfel, era trainic, pur, greu de pierdut, ca multe altele… Indiferent ce simţeai, lăsând la uşile clasei ori amfiteatrului grijile şi necazurile lumeşti, îndeplineai rolul unui actor veritabil, dăruit, pasional şi cu suflet, în tot ce urma să faci. Şi chiar de lipseau aplauzele de final, ori rechemarea la rampă, sufletul era copleşit de o mulţumire de nedescris; o amintire dintre cele mai frumoase pentru anii ce se adunau, furându-ţi tinereţea şi vlaga; dar – niciodată – lăsându-te să’mbătrâneşti!

*

*     *

            Odată, pe fondul unor probleme – total neplăcute – de acasă, în anii când, încă, eram un om în putere, mi s-a făcut rău, în sala de curs. Am simţit cum băncile din faţă se retrag, spre peretele din fund iar eu nu mai aveam echilibru. Mi-am cerut scuze, le-am spus studenţilor că ies puţin “la aer” şi-i rog să nu plece, pentrucă voi reveni curând şi vom continua cursul. E drept: unii sau unele – mai ales – se speriaseră deja! Şi s-au grăbit să-mi alerteze colegii! Am ieşit, am luat nişte pastile ce le aveam în buzunar, am recurs la o “refrişare” cu apă rece şi după 5-10 minute am revenit în sala de curs. Deşi colegii, chemaţi de studenţi, mi-au recomandat să plec acasă, i-am refuzat şi am continuat cursul: în stilul meu; fără foi în faţă ori proiecţii, cu creta la tablă, coerent şi fără “întoarceri” ori, nicidecum “scăpări” în logica problematicii expuse.

            Desigur: a fost un mare efort de voinţă; dar satisfacţia reuşitei este, chiar şi astăzi, pentru mine, greu de dat uitării…

            Doctorii au spus, sec: “a fost un spasm cerebral, tranzitoriu”; mi-au recomandat odihnă şi linişte; lucruri imposibile pentru mine în acele zile zbuciumate de acasă. Dar, am învins!

*

*     *

            O zi de ianuarie, ba chiar de Duminică, la început de sesiune de examene şi colocvii. Viscolise cumplit, întreaga noapte şi ninsoarea nu se oprise încă. Nu se putuseră curăţa străzile; nu circula decât metroul, avantajat de circulaţia… pe şine subpământene. Aveam un examen cu anul terminal, anul V al unei secţii, de la Politehnică.

            Am ieşit în stradă; împreună cu un alt trecător matinal, pe urmele căruia păşeam, chiar pe mijlocul unui bulevard scufundat în nămeţi, am parcurs drumul până la staţia de metrou. Acolo, la Politehnică, la ieşirea din metrou, mi-am întâlnit şi alţi colegi; cădeam – cu rândul – în zăpadă, dar… râdeam unul de altul! Studenţii se adunaseră deja în faţa amfiteatrului. Îi aşteptau pe cei întârziaţi; îşi aşteptau profesorul! Siguri că: nu va lipsi!

            I-am întrebat, râzând: “Bine, dar voi n-aţi avut altceva mai bun de făcut decât să veniţi la examen, pe urgia asta?!” Au râs, la rândul lor şi… teama de examen le-a trecut. Au evocat, tot ei, momentul la ultimul “curs festiv”, undeva la un sfârşit de primăvară caldă. Cu mult umor şi bucurie în glasuri!

*

*     *

            În anii Epocii de Aur ceauşiste,în toiul nebuniilor la economii impuse: de la hrană, la căldură şi curent electric, lucrând aproape pe semiîntuneric, ţineam cursuri: cu paltonul pe umeri, cu mănuşi având “degetele” decupate (ca şi ale lor, de altfel) ca să putem scrie, cu fular la gât dar, ca de obicei, fără căciulă. (aveam, desigur, mai multe, dar refuzam să le port!) – spre deosebire de colegi care arătau ca Moş Crăciun (sau, pardon: Moş Gerilă – pe acele timpuri). Dar: studenţii mei nu lipseau, cursurile se ţineau cu o regularitate astăzi uitată, ce ar părea anacronică.

            Atenţia era desăvârşită; uitam, cu toţii, de frigul din sală, cea cu caloriferele veşnic “îngheţate”; de foamea din noi; de lumina “chioară”, la care abia puteai scrie ceva. Dar, aceste vremuri au trecut, devenind – pentru unii, amintiri; pentru alţii… basme!

            Se purta prin anii ’70-’80, ai secolului trecut, “integrarea învăţământului superior cu cercetarea şi producţia”. O bazaconie, pe placul lui ADI (Acad. Dr. Ing. Elena Ceauşescu) care făcea ca profesorii şi studenţii să lucreze, ori, numai să se facă a lucra, şi pentru fabrici şi uzine; dar şi pentru unităţi de cercetare, cu renume. Şi care, evident, le “mânca” mult din timpul pregătirii lor profesional-ştiinţifice, deoarece… nimic nu era serios; numai rapoartele erau bombastice şi cel mai deseori, mincinoase! Ca toate, de altfel, în acele vremuri…

            Primind vizita unui înalt demnitar de partid (acel unic Partid Comunist Român) “tovarăşul Rector” al Institutului Politehnic din Bucureşti, acelaşi cu cel care ieşea cu studenţii la strâns frunzele căzute toamna ori să degajeze de zăpadă, bulevardele Capitalei; un “băncos” de clasă, care râdea aproape din orice auzea de la “tovarăşii de sus”, este întrebat, serios: “Cu integrarea aceea cu cercetarea ştiinţifică şi producţia, cum mai staţi, în institutul dumneavoastră?” “Se interesează direct, Tovarăşa, ştiţi!” spunea ridicând ochii, cu respect profund, spre… tavanul încăperii, acea “personalitate politică” a vremii…

            “Bine, chiar foarte bine, tovarăşe”, le-a răspuns tovarăşul rector, ajuns mai apoi în fruntea Academiei Române. “Numai că vedeţi dumneavoastră, stimate tovarăşe, ne cam… încurcă procesul de învăţământ… Nu prea ştim cum “vom scoate cămaşa!” Şi râzi; şi dă-i pe râs molipsitor, care punea chestiunea: în derizoriu! Asta-i reuşea întotdeauna.

*

*     *

            Am parcurs toate treptele universitare: de la preparator şi asistent, la profesor universitar consultant – astăzi. Cu doctoratul îndeplinit, cu articole şi multe cărţi publicate, pe bani puţini (pe “mărunţis” – zicea un coleg mai haios, pe care-l voi reîntâlni în lumea stelelor, acolo unde s-a dus, mai demult, şi bunul său prieten, marele actor Toma Caragiu).

            Am rămas cu satisfacţia imensă a datoriei împlinite; cu zeci de mii de studenţi în faţa cărora am dat cele mai grele examene.

“Acolo, în faţa tablei, cu creta între degete, mă regăsesc; sunt eu, uit de boli, de griji şi de nevoi, mă oglindesc în ochii tineri din faţa mea” – glăsuia un îndrăgit profesor de-al meu, căruia îi devenisem, la început asistent, apoi îi “moştenisem” chiar cursul universitar, pe care nu l-am părăsit nici astăzi, când suferinţele mele fizice avansează nemilos de repede; în vreme ce mintea, încă vie, tinereţea spirituală mă fac să înţeleg, pe de-a-ntregul, drama lui Faust, atât de magnific redată de marele Goethe.

Aşa arată un  semiveac de apostolate, într-o meserie (ori, îndeletnicire) la fel de insuficient preţuită, de toţi cei care se perindă în Palatele Puterii; rotofei, infatuaţi, distanţi şi plini de dispreţ, pentru tot ceea ce reprezintă “sudoare spirituală şi creativitate” în stare pură; indiferent de culoarea politică ce-o reprezintă şi pe “valurile” căreia s-au cocoţat în scaune, care abia de le mai cuprind funduleţe durdulii. N-au avut şi ei dascăli? N-au fost şi ei, odată, învăţăcei?! Ba da; dar: anii aceia n-au lăsat în conştiinţa şi comportamentul lor de astăzi, urmele la care ne-am fi aşteptat! Ce pot spune, altfel, decât: ce păcat!

Cazinourile Bucureştiului

Nu colind cazinourile Capitalei; nu mi-o permit: nici buzunarele goluţe, nici picioarele betege – ajuns, astăzi, un “uriaş cu picioare de lut” (sau, de vreţi, “un butoi – pe două beţe” cum mă descrie prietenelor dumisale, propria mea odraslă!)

Dar: călătoresc mult cu taxiul; şi, mai rar, oameni care să ştie atâtea lucruri din viaţa vie, cea a lumii înconjurătoare, câte ştie şi răspândeşte un şofer de taxi, cam între două vârste! De intri în vorbă cu el, afli ce nu ştiai de fel… Fie că vrei, fie că nu vrei să afli! Nu te iartă… “Ne “sufocă” domnule, nu se mai poate! A ajuns Bucureştiul nostru iubit, Capitala europeană cu cele mai multe cazinouri, de toate “clasele””, îţi aud urechile şi te fac să recunoşti că… nu o ştiai şi pe asta!

“Şi vine lumea, monşer?” – întreb, cu timiditate. De: “profesor de profesor”, dar în “blugi” şi cu o “jeacă” studenţească pe mine… Un individ cam “de doi bani”… “Vine, dom’le, vine multă. Numai eu ştiu pe câţi îi “culeg” – băuţi bine la bar, de nu-şi mai găsesc maşinile; ori ageamii, dornici de “senzaţii tari”. Sau: “rândunelele amorului”, cu picioare lungi şi fuste, în “suferinţă”, care “chibiţează” şi agaţă pe cei cărora norocul le-a surâs, în acea noapte! Să nu le mai atârne buzunarele…”

Şi întreb tot cu naivitate: “Se câştigă bine, stimabile?” “Cum de nu; dar, de cele mai dese ori se pierde şi se’mbogăţeşte “casa”! P’ăşti-ar trebui să-i impoziteze “pojarul” de la Finanţe; că nu le mai încap banii în safe-uri şi ghiulurile de aur masiv pe degete. Dar la români, prostia-i mare; iar poporul, “e din mulţi”, dar proşti Doamne! Las’că-i nenorocirea pe artişti ori pe funcţionari… Sau, le dăm “tichete de vacanţă”, în loc de pâine şi le tăiem din salarii; te pui cu “cocoşul” de la guvern?!”

            Cumva intrigat, cumva amuzat, ajung – în fine – acasă; deschid televizorul pe postul ce a împrumutat de la numele Capitalei o iniţiala (nu, nu e postul meu preferat, dar acolo rămăsese de aseară, târziu). În dialog cu moderatorul, ce întotdeauna s-a crezut mare şi care aprobă, aproape tot ce i se “toarnă”, domnul Gigi. Care Gigi? Cel ce voia “să păstorească” şi acest popor; dar, care prost ca de obicei, a preferat “o stârpitură” (sunt vorbele dumisale…).

            “Ştii de unde vin acuma, cu limuzina mea aia, fără de pereche-n Bucureştiul ăsta mizerabil?”, măi tu, ăla, cu roata care se’nvârteşte, “ţac, ţac, ţac”? “Oi şti, de mi-ţi spune!”

“Vin de la Cazinou, bă!! Aşa ce mă plictiseam, că m-am dus la o bere, dar am rămas la mesele de joc…”

“Şi-aţi câştigat?” “Nu” – răspuns imediat.

“Aţi pierdut?” “Da, bă, pricepi aşa de greu??”

“Dar, dacă nu sunt prea indiscret, ce sumă? Ori măcar, cam cu câte zerouri, în euroi? 3-4?” “Glumeşti – amice. Hai mai sus: cu cel puţin 5, dar aproape de 6!” – fu răspunsul prea cinstitului invitat.

“Şi nu se supără Doamna dumneavoastră?” “Vezi tu, mucosule încă: acuma câteva zile, când am venit tot ca acuma, la tine, dar puţin mai supărat, că nu-mi ieşise niciun joc, am plecat cu limuzina la Palatul meu, din zona verde a Capitalei. M-am oprit la stână; am, pe domeniu, o stână de 100 de oi, la fel ca cea cu care mi-am început cariera (e drept, că nu mi-a folosit în politichie…). Ca să nu uit meseria…Ca alţii, din politică! Şi-apoi: ele, oile, sunt viaţa mea. Argaţii mei n-au voie să le hrănească. Eu le adăp, eu le hrănesc şi stau cu ele, cel puţin 3-4 ore pe zi; le vorbesc, mă uit cum mănâncă şi behăie de plăcere (ele, cel puţin, nu se “hăhăiesc” ca alţii)… La naştere, le ajut şi scot mielul; fără de ajutor, s-ar sufoca, imediat, bietele mele oiţe. Fără mine, nici nu se pun pe născut!”

            Am intrat în Palat pe la 6 dimineaţa; cu costum Armani, cu cravată de lux, dar… puţeam a oaie. Nevastă-mea mi-a zis, doar atâta: “nu puteai şi tu să te schimbi, mai înainte! Păcat de haine…” “Las-că nu-i bai; e dulapul din părete plin, de altele la fel…P-astea, le cureţi ori le dai la argaţi; sau, de ce nu, la bodyguarzii mei credincioşi!”

            Mă gândeam, fără oprire: ce bine e să fii oaie, ori berbec, la nea Gigi; ţi-a pus Domnul, mâna pe cap, şi te-a binecuvântat, aşa cum a făcut-o şi cu “războinicul luminii”. Nu de la Maglavit, ci de-aici, din împrejurimile Bucureştiului, ajuns – măcar cu numele – Capitală Europeană.

            După cazinouri, suntem primii! Dar, oare, n-om fii primii şi după stâna de oi, dintr-o grădină de Palat aurit, locuită de unul de-ai noştri; pornit de jos şi ajuns… tot jos!! Vorba cântecului: “ciobănaş, la oi, m-oi duce…”

Un substantiv fără de plural

            În lume, o “nedreptate” poate fi suma mai multor “nedreptăţi”. Dar, “dreptatea” – e una singură! Nu putem vorbi despre… “dreptăţi”?!

            Fiecare dintre noi, îşi caută “dreptatea”; pe care, o poate afla ori nu! Dar: “dreptăţile”, vorba unui “mare” politician, încă în viaţă, “nu se există”; ai parte, de perseverezi, numai de lipsa de “succesuri” – cum “se esprimă” o vrednică urmaşă a partenerului dumisale… Deşi, de altă “culoare politică”! De, se poartă…

            Şi eu, ca şi mulţi alţii ca mine, mi-am căutat “dreptatea”; dar tocmai pentru că “nedreptăţile” sunt la plural, ele au eclipsat dreptatea, în sigurătatea ei maiestuoasă şi veşnică… Să mă lupt iar, cu morile de vânt? Să blestem destinul? Nu se face! Nu “se merită”…

            Se povesteşte că nişte oameni înflăcăraţi, mai tineri ori mai bătrâni (ultimii dintre ei – renegându-şi trecutul comunist) au înfiinţat “o alianţă”, pe care au botezat-o “D.A.”, adică, vezi Doamne, Dreptate şi Adevăr; cu punctele de rigoare, pentru a nu crede plebea, cumva la vot, că D.A.=DA! Ca la “plebicist”, nu-i aşa?! Având la cârmă un “lup de mare” şi îmbrăcându-se în portocaliu, la fel precum vecinii mai de la nord, la care, însă, “portocaliul” a dat, deja, în… răscopt! Şi e tare nasol!

            Şi vrând, de fapt, să resusciteze defuncta Convenţie-termen mult mai sugestiv – prin eliminarea celor ce se închinau la… muncitorii de pe ogoarele Patriei. Un distins “lider regional”, promovat cu surle şi trâmbiţe, a capotat; ruşinos, înfrânt de securiştii ăia nenorociţi, care – vezi Doamne – au refuzat să-i dea lui din mână: puterea economică şi pe cea politică!

            Călit, omul cu muşchii întăriţi în timp ce manevra “alpenstockul”, spărgând la pietre, pe cărările munţilor Patriei dragi, înconjurat de studentele pe care le învăţa carte, el n-a putut ţine în frâu “serviciile” alea mizerabile, cu cadre formate în zeci de ani de comunism, nu glumă… Şi buni, nevoie mare. Şi: delirul proştilor adunaţi în pieţele oraşelor Patriei (că, la ţară, nu se ţin oamenii de astfel de prostii, având mintea mai sănătoasă!) s-a dovedit zadarnic, s-a fâsâit şi a expirat, lăsând multora un gust amar – dar meritat! Din plin…

            Iar, nu după mulţi ani, “alternanţa la Putere” dictată, după cum afirmă unii sau alţii, prin vocea ambasadorului Marelui Licurici, de teama molimei “portocalii”, netratată la timp, ori – de ce nu – chiar prevenită, dacă mai era posibil, a adus la putere acest “iluzoriu D.A.”, cu un cârmaci de cursă lungă, care se fereşte şi astăzi, doar, să nu-i cânte şi lui catirinca cea cu papagal: “Vai, vai, ce durere; Să vezi “bamporul” cum piere!”… Aţi înţeles, desigur: se scufunda Titanicul! “Dacă eram eu la cârmă, spune adeseori marele cârmaci, Titanicul nu s-ar fi scufundat, cu atâtea victime la bord!” Ce nenorocire! Nu-i nimic: are astăzi Titanicul întrupat în România… De care se ocupă în multiple calităţi şi funcţii, suprapuse, fie ele şi neconstituţionale… Susţinut de o veritabilă armată de “yes-meni”; păi, cum altfel?! Din păcate, şi în “era” lui, funcţioneaza tot pluralul de la “nedreptate”!
Facem un buget; tăiem de la poliţie, de la sănătate, de la pensionari, de la educaţie, de la artiştii care mai se simt încă în stare să “se producă”,dar umflăm bugetul nostru, al Palatului; an electoral, la prezidenţiale, bată-l vina! “Tocmai acuma, hă, hă, hă” când suflă viforul crizei mondiale economico-financiare. Dar, el, marele EL, se vrea tot el; tot acolo, unde indiscreţia unei justiţii şchioapete, oricum, nu-l poate atinge, de fel…

            Omul doi, în stat: un fost “prostănac”, nu de mult, care a învăţat minciunile politicii şi care duce în derizoriu un imens partid pe care alţii l-au făurit.

            “Oama” trei în stat: o duduiţă frumuşică dar necunoscută de noi, cei neavizaţi; dar care – nu zic eu, ci Lavinia Şandru, a ştiut ce trebuie “să arate” pentru a se cocoţa la cea mai mare altitudine… Să-i dea Domnul numai noroc şi şanse să se menţină; pentru a nu face Prahova ei de râs!

            Vă mai căutaţi “dreptăţile”? “Wrong address – check again” – spune “programul”. Cel care, cu logica-i imbatabilă, nu poate fi păcălit, nici… la “pluralul englezesc”… Ghinion de ghinion, fellows!

Ultima dorinţă

            De câte ori n-am auzit: “Doamne, nu-i da omului cât poate să mai ducă…”; “Să mori cu zile”?!; “Să mori din dragoste de viaţă!”; “Când un om are un nou atac de cord, el este cel care decide: mai merită ori nu să lupte pentru VIAŢĂ?”… Şi câte, şi mai câte, de acest fel! Un izvor de nesecat, se pare…

            Despre cât ne dă Domnul să o ducem, n-am ce comenta: este predestinat, fiecăruia sau fiecăreia! Şi când “se rupe aţa”, vine odihna şi adevărata linişte a zbuciumatei firi a omului… De altfel, binemeritate!

            În cărţile mele mi-am etalat, nu o dată: “Ultimele dorinţe” (vedeţi, deja folosesc pluralul!). “Vă place Brahms?” “Da, dar mie îmi place mult şi Strauss. Şi regret că nu am trăit în anii lui de glorie, când compunea; nici în acele ultime ceasuri de viaţă, ale geniului ce a fost, când se acoperise – cu talaj şi rumeguş de lemn – o piaţetă întreagă ce străjuia casa geniului valsului şi a polcii vieneze; pentru ca trăsurile şi zgomotele produse de trapul vioi al cailor, înhămaţi la miile de trăsuri ce traversau zona, să nu-i tulbure, cumva, liniştea ultimelor clipe de suflare, pe planeta Pământ!… Era un semn de preţuire din partea întregii suflări vieneze pentru omul care “născocea” melodii nemuritoare, dătătoare de viaţă şi speranţă…

            În testamentul în versuri, de inspiraţie Săpânţa-Maramureş, luat de unii, ori altele în zeflemea, am cerut să aud melodiile nemuritoare din “Liliacul” atunci când eu mă voi desprinde din învelişul material ce a îmbrăcat un spirit veşnic tânăr (vezi: “Extemporale despre viaţă”, D.Mihoc, Editura Proxima, Bucureşti, 2007). N-am uitat şi nu voi uita, cele cugetate şi aşternute pe hârtie, acolo.

            Dar iată, că septuagenar – obraznic de pretenţios şi cu o longevitate nesperată, am mai simţit o “ultimă dorinţă”: aş vrea să mai am parte să ascult marea şi să-i văd valurile ce se sparg ritmic, liniştitor, la ţărm; nu în vremuri de furtună, ci atunci când totul străluceşte sub o lună plină; beneficiind de o lumină ireală, parcă picurată din lumea stelelor, în care mă voi duce. Într-un ceas, care se apropie!

            Locul meu de veci nu e pe malul mării; ci, din nefericire, mult mai departe de aceasta… Dar, cine ştie: poate voi avea norocul ca această rugă să-mi fie ascultată de Cel de Sus şi să mai apuc ziua, ori noaptea, în care dorinţa asta, teribil de obraznică, mi s-ar putea împlini. Câtă vreme trupul meu tot mai ostenit va mai asculta “ordinele” ce i se dau, pentru a rămâne: “vultur”, iară nu… o biată râmă, târâtoare…

            Valurile mării au picurat – întotdeauna – în mine, o linişte şi o mulţumire greu de descris! Paradoxal: tocmai în mine, care nu ştiu a mă lua “la trântă” cu ele. Mărginindu-mă să-mi moi picioarele în spuma lor, ce izvorăşte nesecat… Dar, în imaginaţia mea neobosită, visându-mă undeva, mult, mult mai departe de ţărm, “spintecând” val după val şi fără teama că nu voi putea reveni la ţărm, de unde plecasem. La un ţărm pe care, odată, va trebui să-l părăsesc; dar acest “odată” e numai în voia şi mâna Domnului nostru la care ne închinăm smeriţi; plini de speranţe!

O domnişoară avocat!

De când sunteţi pe “net-log”, domnişoara Miha?! Sau, cum v-o mai fi chemând; pentrucă nu am avut încă “plăcerea” să vă întâlnesc?! De acolo vă racolaţi prietenii, deveniţi, mai apoi, clienţi? De acolo vreţi să vă asiguraţi succesul profesional şi reputaţia, în cariera pentru care v-aţi pregătit (oare unde? La “party”?). Sincer – nu cunosc! Nu ştiu dacă de acolo, sau din carenţe de educaţie, aţi deprins: bârfirea colegilor, ori a colegelor de breaslă, membri ai aceluiaşi barou cu dumneavoastră… În concepţia dvs. despre lume şi viaţă o colegă “stafidită” şi cu ochelari, proastă de încurcă şi articolele de lege, şi bârfită ca atare, ar trebui – cine ştie? – expulzată?! Atenţie, ochelarişti! Veghează Miha; şi nu iartă pe nimeni…

            Ne vom vedea; ne vom întâlni! Aţi făcut tot ce se putea ca să aduceţi un bătrân de peste 72 de ani, cu serioase probleme locomotorii (medicii îi spun: paraplezie evolutivă…) la bară, în instanţă, pe principiul “reciprocităţii”. Vreţi să faceţi un “schimb” cu mine, la “reciprocitate” stimată domnişoară avocat? Cea a cărei inimă se pare că “merge” normal , fără risc major la stress psihic ori emoţional… Nu ştiaţi? Nicidecum… Ştiaţi asta; dar eraţi revendicativă, energică şi insensibilă la tot ce deveniseră, pe lume, nişte biete “jucării stricate!”…

            Nu-i nimic; de va vrea Domnul, totul se va termina – cu bine. Pe dvs. nimic nu vă mai mişcă, dominată fiind de uriaşa satisfacţie că aţi oferit şi această “experienţă de viaţă” unui om, bătrân şi bolnav, care nu trecuse, niciodată, prin aşa ceva… God bless you!

            Sigur, în textul “sec” al legii şi în practica domniei voastre din instanţele de judecată, totul pare a fi “O.K.”!

            Dar, la sufletul omului v-aţi gândit, mica mea domnişoară? Şi – vedeţi dumneavoastră – cu sufletele nu avem voie să ne jucăm… Chiar dacă, avântul tinereţii, vă “umflă” aripile şi vă îndeamnă la neiertătorul “dinte pentru dinte”; care: va inspiră, va insuflă încrederea în forţa şi dreptatea domniei voastre, “vândută” caldă şi celor pe care v-aţi ostenit a-i reprezenta…

            Viaţa, va arăta cum va fi; dar, pentru nimic în lume, gestul dvs. nu va fi iertat!

*

*     *

            În ultimul ceas, am evitat stress-ul de neacceptat pentru organismul meu măcinat, de boală… Nu m-am putut opri, după aceea, să nu vă identific; ba chiar să vă contactez prin telefon, cu simpla rugăminte de a mă asculta – pentru ce? Nici eu nu ştiu! – şi pe mine, Frankesteinul de care vă temeaţi (?!). Ce aveaţi să aflaţi dvs. – din alte surse – nu aveam de unde şti! Aţi provocat o criză, acasă, greu de descris… Mi-aţi făcut un rău, poate mai mare, încălcând deontologia profesiei dumneavoastră. Eu nu vă voi ierta niciodată; de va vrea Cel de Sus – e treaba Lui! De la mine, numai blesteme…

“Illuminati” şi criza mondială

“Illuminati” – ca societate secretă, conspirativă, îşi trage rădăcinile din Europa secolului al XVIII-lea. S-a acreditat – o vreme – ideea că a fost desfiinţată de poliţie şi biserică, după numai 14-15 ani. Fals! Există – în fapt – de 5000 de ani, până şi în zilele noastre; având legi şi ordine puternice în toate cele cinci continente ale lumii. De exemplu: unul dintre cele mai influente ordine este “the order of the golden down” din SUA şi Canada.

O mare parte dintre datele aşa-numitelor conspiraţii din lume sunt reale. Cei care conduc lumea noastră sunt alţii decât cei care se crede că ar face-o!

Anul 1995 cu atentatul de la Oklahama-City (SUA) i-au incitat şi mai tare pe cei care vorbeau despre “Noua Ordine Mondială”. De fapt, ei plănuiesc să realizeze instaurarea unui guvern mondial al planetei care să introducă: o monedă unică; un guvern unic; o armată unică, sub comandamentul NATO, dar de fapt cel al SUA; o religie unică (niciuna dintre cele care funcţionează în prezent), în fapt: un cult satanic, imbatabil şi atotputernic.

Nu a vorbit George Bush, când a bombardat Kuweit-ul despre “noua ordine mondială”?! Din multitudinea de ramuri, legi şi ordine desprinse din francmasonerie, “Illuminati” este un grup de oameni extrem de inteligenţi, mult superiori celorlaţi semeni şi care deţin adevăratul control în lume. Lideri, vizionari, avangardişti?!

Sunt vestite şi recunoscute şi alte principale organizaţii secrete din umbră, cum ar fi: Consiliul pentru Relaţii Externe, Comisia Trilaterală şi Grupul Bilderberg – după numele micii localităţi unde s-au întrunit pentru prima oară.

Din acestea au făcut parte aproape toţi preşedinţii SUA (Clinton, Reagen, Carter, Bush senior şi – poate, de ce nu, Obama?!). Numai J.F.K. (John Fitzgerald Kennedy) le-a scăpat; dar şi ei… au scăpat de el, fără milă! Se adaugă, pe listă: secretarii de stat şi miniştrii apărării din SUA; magnaţii presei americane; conducătorii celor mai mari televiziuni din lume: ABC, CBS şi NBS (SUA). Plus: senatori, deputaţi americani, conducătorii celor mai importante bănci din SUA, şi – de ce nu? – din lume… Până şi la FMI ori Banca Mondială!

Ce urmăresc, în principal: globalizarea puterii în toate domeniile de activitate, ce prezintă interes! Rădăcinile acestor “Secret Society” în Statele Unite ale Americii sunt adânci şi se întind pe durata a secole de existenţă a omenirii.

Astfel: în vreme ce la primul contact cu America eşti impresionat de impunătoarea “statuie a libertăţii”, în care 99% dintre cetăţenii SUA văd simbolul “ţării libertăţii”, statuia monumentală a fost – în fapt – dăruită oraşului New-York de către… francmasoneria franceză a acelor timpuri! Nicidecum alţii decât cei care credeau că Illuminati deţine şi va continua să deţină: întregul control! Pe bancnota de 1 dolar American scrie: “Novus Ordo Seclorum” (Noua Ordine Socială). De pe aceeaşi bancnotă: simbolica piramidă mare – evident fără nicio legătură cu SUA! Făcând o trimitere spre un trecut mult îndepărtat de zilele noastre…

Ochiul piramidei este de fapt “Ochiul lui Lucifer”. Nu plănuia şi casapul Hitler aceleaşi mult visate planuri de hegemonie mondială?

Totul şi toate vor să inducă o nestrămutată credinţă în Lucifer şi împărăţia acestuia.

Cifra satanică “666” apare de la bancnota Americană,cardurile bancare, la actele biometrice globalizate, cu cip-uri implantate, care lovesc nemilos în libertatea individuală şi intimitatea tuturor semenilor noştri. Nu întâmplător le condamnă biserica din zilele noastre. Nu întâmplător se înmulţesc manifestaţiile anti-globalizare, reprimate din ce în ce mai dur de către poliţiile celor mai mari democraţii…

Vrând, nevrând – oamenii află tot mai multe; datorită computerelor şi Internetului, cantitatea de informaţie pentru fiecare dintre noi, se dublează anual. Din ce în ce mai greu, pot fi minţiţi locuitorii planetei denumită “Pământ”! Se aşteaptă venirea unui Antihrist şi sfârşitul apocaliptic al omenirii?

Nu sunt “bolnav” de scenarită; dar ca unul care crede, cu convingere, că nimic din ceea ce se petrece în lume nu a fost, şi nu este şi nu va fi “întâmplător”, pun recenta criză economico-financiară mondială pe seama aceloraşi conspiraţii odioase, orchestrate de către societăţile secrete de tip Masonic; şi care, vegează cu străşnicie, prin organizaţiile multi-naţionale politice, economice şi financiare ca efectele cele mai grave ale acestei crize să nu “lovească” în atotputernicia SUA, în bogatele şi trufaşele state occidental-europene, ca şi în cei mai mari bogătaşi ai planetei!

Un “stup bezmetic”

Cum – uneori – mai am şi ceva timp liber, la dispoziţie, fac greşeala să pornesc aparatul TV şi să mă zgâiesc la câte un talk-show, din cele fără de număr; care au ajuns să ne sufoce serile, aducând pe micul ecran tot felul de “analişti – politici, financiari, economici, militari” etc.; luând locul binecuvenit unor filme bune, sau chiar foarte bune, programate numai la ore la care numai cei ce se complac a fi întreţinutii altora – că, de: de nemuncă, n-a murit încă nimeni! – se mai pot uita, luptându-se cu somnul cel dătător de noi puteri! Chiar dacă, aşa cum se “cocoşesc” unii, ori altele: “o viaţă ai şi pe aia vrei “să o dormi”?”…

Dar, de ai noroc, mai “prinzi” şi câte o excepţie, cum s-au dovedit a fi întâlnirile cu: Pavel Coruţ,Florin Piersic, Radu Beligan, Tamara Buciuceanu, Ştefan Iordache, Dan Puric, Dorel Vişan şi alţii ca ei! Nemediatizate, din păcate neanunţate – pentrucă altfel, nu le-ai putea rata…

Am vizionat, de curând, la un post, calat – pentru “rating” – pe emisiuni ce se vor în slujba adevărului şi a cetăţeanului, dar cu un moderator care nu prea spune multe, în afară de: “nemaipomenit”, “extraordinar”, “interesant”, “formidabil”, “incredibil”, “de neiertat”, însă care ştie a mânui şi un marker pe o tablă improvizată, spre a fi mai convingător, o întâlnire de neuitat cu actorul Dorel Vişan, unul dintre “monştrii sacri” ai marelui ecran, dinainte şi după “bulibăşeala” din decembrie ’89, cea în care mulţi au murit degeaba…

Cine l-a văzut în filme precum: “Creangă”, “Ticăloşii”, “Senatorul melcilor”, “Cel mai iubit dintre pământeni” – ca să nu le menţionez decât pe cele în care a excelat, nu-l va uita niciodată. Îl asemuiesc grecilor care nu scriu prea des necrologuri, dar nu uită să pomenească dacă cel “plecat” a fost un pasional şi un sufletist!

Are actorul o vorbă aşezată, de ardelean înţelept şi profund; un iubitor de viaţă şi de oameni; un om dăruit şi cu un har nemaipomenit. Rosteşte fraze scurte, pline de miez, care “curg” şi-ţi rămân în suflet; trezindu-ţi nu numai interesul ci şi imboldul de nestăvilit, de a cugeta asupra lor, multă vreme după ce le-ai ascultat… Fiecare, după puterile sale; dar mulţi, Doamne! Vorbele lui, bine cumpănite, te fac să uiţi, cel puţin pentru scurtă vreme, mizeriile vieţii ce ne este dat să o trăim, pentrucă… nu ne-am născut când trebuia!

Nu are bogăţii ce se pot măsura în “petrodolari” ori “euroi” mânjiţi, unii cu miros de “căcărează” de oaie; ce se vor “illuminati” dar numai în minţile lor bolnave,subjugate conjugării verbului “a avea”, iară nu a celui de “a fi”…

Iubeşte mult albinele; este un apicultor împătimit, care a studiat o viaţă întreagă modul de organizare într-un banal stup de albine; minciunile ascunse de aceste colonii, pildă de ordine şi rânduieli, într-o colectivitate ce se distinge prin muncă şi dăruire… Cu reguli şi legi imuabile si autoimpuse, pe care nimic şi nimeni nu le poate schimba; o pildă atât de puţin cercetată, pentru oamenii tuturor timpurilor.

Matca există pentru regenerarea speciei. Dar ouăle pe care aceasta le depune, au trei evoluţii distincte: din cele care nu au fost fecundate, se nasc trântorii; din cele fecundate – albinele lucrătoare; dintre ultimele, câteva doar, special hrănite, cu taine numai de ele ştiute – se naşte o nouă matcă, care ia locul celei obosite şi cu datoria împlinită. Şi: viaţa merge mai departe! Trântorii sunt alungaţi sau omorâţi; curăţenia din stup ar putea fi studiată de înfumuraţii locuitori ai celor mai mari aglomerări urbane… Cu rezultate mai mult decât benefice! Fără a exista vreun: “REBU”, “URBAN”, “ROMPREST”, ori ceva de acest gen… Şi nici un primar general, pe post de “vătaf”!

Întrebat de timidul (ori, intimidatul?) moderator: “Dar ţara noastră cu ce s-ar putea compara?!”, Dorel Vişan a răspuns “dintr-o bucată”: “România este un stup bezmetic!” “În ce sens? – fără legi, pe care să nu le încalce vreodată; natura are legi pe care nu le încalcă niciodată! Numai EA! În spatele cărora putem lesne ghici pe CEL care a creat şi conduce lumea…”

Un punct de vedere la care, cu toată tristeţea ce m-a cuprins, nu se poate să nu mă raliez, la rându-mi! Eu, ca şi concitadinii mei, care mă simt minţit şi păcălit veşnic de toţi cei care ne-au furat puterea şi libertăţile cele pe care le credeam cucerite pe deplin, odată…

Pentrucă, iubite maestre Marin Preda: “Unde lege nu e, nimic nu mai e!” Iar viaţa socială şi cea politică din România zilelor noastre sunt o veritabilă “mişcare browniană”, fără reguli; ce nu prevesteşte nimic bun…

Pentru cei mulţi, săraci şi proşti! Pentru ceilalţi, neruşinaţi profitori, e altfel…

Uitarea – martorul istoriei lumilor

Am pe masa mea de lucru o carte intitulată: “Istoria lumii”, de Ernst H. Gombrich, în ediţie limitată.

Poate fi istoria umanităţii redată în numai câteva sute de pagini de carte?! A fost şi pentru dl. Gombrich o “provocare”, încununată însă de succes. Totul, sub forma unei naraţiuni de la unul mai bătrân, la unul mai tânăr, cu scopul de a-i lăsa libertatea să reflecteze singur, pe mai departe; fără a intra în amănunte, date, comentarii savante şi complicate (Ernst H. Gombrich, “Istoria lumii”, Pro Editura şi Tipografie, 2006, Bucureşti).

Dar, este ceva ce anume această carte nu scoate “în faţă”: uitarea – este “martorul istoriei lumilor”. Şi, oare, câte istorii de acest fel nu s-au scris, în ultimele sute de ani! Spre uzul atâtor şi atâtor generaţii; cu – sau fără – efecte cuantificabile, riguros ştiinţific.

Despre această UITARE mi-am propus să scriu aici, câteva rânduri, pentru a vă împărtăşi din gândurile şi frământările mele din prezent…

Într-un anume fel uitarea se metamorfozează din “martor al istoriei lumilor”, într-un “motor al istoriei lumilor, dintotdeauna”.

Au fost exterminate popoare, sub diverse pretexte, pentru a le fura bogăţiile şi ţara? Desigur! Dar, cei care au instrumentat astfel de măceluri se dau astăzi, în nădejdea uitării, drept pilde de democraţie şi spirit de dreptate! Şi, lumea merge mai departe; şi uită – pe nedrept – ce a fost odată…

A “torpilat” Germania pacea lumii, în pofta nebună a spiritului teutonic de a îngenunchea ţări şi popoare ale lumii? Negreşit! Dar astăzi îi vedem pe urmaşii aceloraşi teutoni de neînduplecat în postura de mediatori a atâtor conflicte ori neînţelegeri între popoare, fără nicio jenă… Se reconciliază Vestul cu Estul; se uită holocausturi oribile; se oferă exemple (?!) de bunăstare, înţelegere şi înţelepciune, cu un fariseism greţos.Măcar fascismul ori comunismul erau adevărate religii ale maselor, convertite la credinţe ce, temporar, guvernau lumile!

Peste tot şi peste toate s-a aşternut şi se va aşterne tot… uitarea! Până când? Veşnic – poate; pentru ca motorul lumii să nu se oprească iar aceasta să nu dispară…

Se uită vechile duşmănii; se caută, cu disperare, noi “cauze”, noi hegemonii, noi raţiuni. Treptat, treptat somnul biruie însă raţiunea pură şi poate – de ce nu? – să nască noi monştri. Dar nu-i nimic: istoria lumii “merge” mai departe; nu se pun noi întrebări, nu se ridică acea veritabilă cortină de peste adevărurile bine ascunse, spre a nu tulbura… mersul înainte al istoriei lumii! Ce dacă pagubele, victimele “colaterale” ne-au îngrozit ori scandalizat odată? Le uităm pe toate, rând pe rând, zi după zi… Doar istoria lumii îşi cere jertfele ei; fără de care, nu se poate! Vivat uitarea; fără de care, nimic nu e…

Peste vieţile noastre, care – la unii – se pot întinde peste tot mai multe decenii şi-au pus pecetea: ani grei, însângeraţi, ori ani de credinţe în iluzii deşarte, cu mare meşteşug inoculate atâtor popoare ale lumii. Se schimbă capitalismul putred, cu socialismul găunos; apoi acesta, este răsturnat pentru a coborâ pe spirala istoriei lumilor, la un nou capitalism, inevitabil mai rău şi mai putred decât cel iniţial. Degeaba; lumea n-a învăţat că NU TREBUIE să uite; că nu are dreptul să uite şi să ierte, în numele unor credinţe ce propovăduiesc, asiduu, iertarea aproapelui tău, pentru a beneficia (ce iluzie!) de iertarea divină.

Oare dacă Adam şi Eva (madam’Adam) ar fi cerut iertarea pentru “păcatul originar” lumea ar fi arătat altfel? Ar fi fost ea mai bună şi mai dreaptă? Ce iluzii deşarte… Iarăşi şi iarăşi suntem “hrăniţi” cu promisiuni şi speranţe; ce nu se mai împlinesc deloc… Dar şi pentru aceasta există o “salvare”: să uităm pentru a nu face “să tuşească” motorul istoriei lumilor! Iar acesta să meargă, neîncetat, mai departe; într-o “veselie generală”…

Nevoia de “un Vadim”

Da; negreşit, se simte astăzi nevoia unui Vadim; poate acelaşi – evoluat, poate un altul – care să’ncerce a-l imita, ceeace nu e însă deloc uşor!

Forţe – ori puteri oculte, poate din algoritmul orchestrat de Marele Licurici şi acoliţii săi occidentali au instigat şi au reuşit măsluirea unui vot, dorit democratic şi iluzoriu, uninominal, pentru a izgoni de pe scena vieţii politice parlamentare pământeşti, a unui partid etichetat, veşnic, drept extremist; de fapt: unul naţionalist şi apărător sincer al fiinţei naţiunii române, într-un singur stat unitar şi independent, greu de încenunchiat – şi acuma, ca şi în trecut.

Prin “fabricarea” în laboratoarele secrete ale unor vestiţi combinatori politici s-au pus bazele unei “monstruoase coaliţii” care a îngropat, pentru multă vreme, speranţele şi încrederea în noile “zoaie” ale politicii româneşti. Înşelând aspiraţiile spre adevăr şi mai bine; cu rezultate sigure: alienarea individului în ţara în care m-am născut şi trăiesc, încă; indiferenţa – ca soluţie extremistă, tradusă imediat printr-un absenteism la votările ce urmează, în pofida intenţiilor unora, sau altora de a sancţiona pecuniar lipsa de la secţiile de votare; acolo, unde, pe buletinele de vot au şi reapărut blesteme sincere şi dezacorduri, ce amintesc de vremea “împuşcatului”…

Parlamentul ţării a reînviat Marea Adunare Naţională, cea în faţa căreia un bătrân tiran, bolnav şi rupt de realitate, voia să compară; singura care însemna ceva pentru el şi consoarta sa.

Lipsesc, din această nouă adunare naţională, “întinerită” cu: semianalfabeţi ori păpuşi Barbie, existente sau în devenire, pupincurişti fără de ruşine – care ne-au minţit, ştiind bine că nu vor dea socoteală niciodată pentru minciunile şi trădarea lor, premeditate,  de cine? Tocmai acei naţionalişti de calitate, adevăraţi, ce nu trebuiau reduşi la tăcere, spre placul vestitului Apus.

Nu mai răsuna vocile lui Vadim, Bolcaş, Ungheanu, Funar şi alţii ca ei; nu mai avem o opoziţie parlamentară de care să se teamă – măcar de aceasta – cei pentru care ţara şi virtutea, interesul naţional, nu reprezintă decât “mai nimic”! La noi nu a trebuit un accident rutier ca să dispară o voce incomodă, greu de îngenunchiat. Pentru care ţineam aparatul de radio ori cel de TV deschise, suportând cuvântări anoste ori mincinoase ale altora, până ce la pupitru venea “tribunul”! Căruia, niciodată nu-i ajungea timpul alocat, de la prezidiu; profund în conştiinţele şi mecanismele gândirii celor însetaţi de “altceva”: mai aproape de aspiraţiile unei întregi naţiuni, de credinţă în Domnul şi în viitorul acestei ţări – atât de dăruită de Dumnezeu, dar prost condusă şi furată, cu neruşinare, pe rând, de la o Putere, la alta. Pentru care prima propriul interes şi sete de înavuţire, pe spinarea mea, a ta şi a celorlaţi ca voi…

Într-o lume în care ierarhia valorilor s-a răsturnat, adevărul a devenit minciuna iar sărăcia materială – o pacoste; altruismul a fost biruit, definitiv de egoism; averile se etalează cu nesimţire şi opulenţă, sfidând munca adevărată, cea creatoare de valori. Şi, din care, pentru prima oară, regret că nu am plecat; când încă mai aveam “viitor”…

Dar lucrurile nu se opresc şi nu se vor opri aici. Prezenţa în Parlamentul Naţiunii a unor astfel de extremişti (!?), buni români, reprezenta, neîndoielnic, o supapă prin care auzeai ALTCEVA şi încercai a mai crede încă în viitorul, de aici, de acasă. Te simţeai, la rându-ţi, reprezentat, chiar dacă nu le acordase-şi votul tău în “the election day”. Mai găseai resurse să te deplasezi la secţiile de votare, cu toate că ştiai bine vorba marelui Stalin: “nu contează ce votezi tu; contează… cine numără voturile”! Oare în ţara lui Obama de ce s-a putut altfel?; şi nu numai pentrucă se dorea cu orice preţ o veritabilă schimbare, ci pentrucă de această dată şi cei tineri au înţeles că trebuie să-şi spună cuvântul; iară nu numai conştiincioşii “asistaţi social”: pensionarii, care vin la vot cu toţii, încolonaţi, tot aşa cum se vor îndrepta, nu peste multă vreme spre porţile cimitirelor Patriei! Măcar dacă experienţa vieţii i-ar fi făcut mai deştepţi, mai clar văzători; dar, de unde!

Nutresc şi un anume sentiment de teamă: vocile care nu se mai aud astăzi în Parlamentul României, s-ar putea auzi în stradă, electrizând mulţimile deşteptate din “somnul cel de moarte”, atât de “ieftin” şi comod. N-au fost oare tirani precum Stalin ori Hitler, rezultatul unor alegeri cu adevărat democratice; cu meritul că măcar inspirau ceva, chiar dacă astăzi ne pare o nebunie?

Dar acuma, când vine criza peste noi, când globalizarea şi noua ordine economică, ascund ţeluri sataniste; când disoluţia puterii în stat este un stigmat incredibil de adevărat, nu credeţi că este imposibil ca situaţia să scape de sub control? Chiar dacă cei de la I.M.G.B., care făceau ordine, au fost eliminaţi, iar minerii lui Cozma, puşi “cu botul pe labe”, cu concursul liderilor acestora ce se îmbogăţesc şi se vând puterilor, care se succed, din patru în patru ani!

La multele mele motive, prilej de sinceră îngrijorare, dacă nu chiar de veritabile angoase, precum: sărăcia, războaiele din lume, cutremurele şi inundaţiile, apropiata venire a lui Lucifer printre noi, se adaugă, neîndoielnic, lipsa unui Vadim; dacă nu la guvernare, cel puţin acolo, în Adunarea Naţională, într-o opoziţie de temut!

Iată de ce avem nevoie de un Vadim; acelaşi sau – cel puţin – altul precum el! De se va găsi cineva…

Eu, ca şi…

Doamnelor şi domnilor, cu respect grăiesc eu vouă: sunt sincer exasperat de felul în care vorbesc - astăzi - românii, pentru a marca “succesurile” în evoluţia limbii naţiunii. Tam, nesam, auzi pretutindeni şi în special în mass-media această stupiditate precum “eu, ca şi…”!

“Eu, ca şi analist…”; “eu, ca şi actor…”; “eu, ca şi om de afaceri…”; “eu, ca şi deputat…”; “eu, ca şi cântăreaţă…” (muream dacă era ca cântăreaţă; ori găseau un echivalent?!; Ion Luca Caragiale trebuia astfel să fie: Ion Luca ca şi Caragiale?); “eu, ca şi preot…”; “eu ca şi preşedinte…”; “eu, ca şi medică…”(?!); “eu, ca şi ministră”(?!); “eu, ca şi curvă…” (de ce nu? Vezi DEX-ul!!) etc.etc. De fac numai crampe la stomac, ori pe tractul intestinal; să râd, să plâng?! Ce-o fi mai potrivit? Zău dacă mai ştiu!

Poate fi teama de a rosti o cacofonie, eclipsată de lipsa de cunoaştere a limbii române vorbite de către personaje publice şi larg mediatizate, clienţii palatelor, cazinourilor şi a discotecilor tip “Bamboo”?…

Ia-ţi spune unei fete: “eu, ca şi îndrăgostit de tine…”; dar ce faci, eşti îndrăgostit de-adevăratelea ori eşti un “imitator de îndrăgostit”? “Ca şi un…”, nu-i aşa? Dar oare cât de bine îl imităm şi ne transpunem în “pielea” acestuia? Şi cât de credibili mai putem fi? Sau, de ce nu? “Eu, ca şi copilul tău…”. Te compari cu copilul real al celui sau celei căreia i te adresezi? Nu se putea: “eu, ca unicul, sau iubitorul, sau adevăratul tău copil”! Câte bazaconii poate naşte o biată conjuncţie, la un loc ce nu i se cuvine!

N-am grăit niciodată: “eu, ca şi profesor al vostru”! Sună: ca şi cum aş fi vrut să fiu, dar nu fac decât să aspir la o calitate pe care, de altfel, o deţin, fără putinţă de tăgadă. Şi pe care, Dumnezeule, o deţin pe merit, fără a trebui să recurg la termeni de comparaţie! Cine a introdus microbul acesta în mintea vorbitorilor de română, precum virusul dintr-un computer, normal până atunci…

Rămâi uluit când auzi o asemena exprimare din gura unor oameni publici ori de cultură; cu totul neselectiv, fără a căuta un alt mijloc de evitare a unei cacofonii nevinovate; din cele pe care limba noastră maternă le oferă cu maximă generozitate! Numai să te străduieşti a le căuta şi folosi… Dar, nu! Tu, te asiguri dinainte, te “dai mare” folosind sintagme ce înnobilează (?!) vorbirea, de la Vlădică, la Opincă! Cine te mai poate acuza, atunci, pentru o nevinovată cacofonie; când oricum, ai lacune la conjugarea verbelor şi la plasarea virgulelor…

*

*     *

M-am gândit, deunăzi, ce aş face ca şi un scriitor?

M-am gândit – fiind cu deficienţe locomotorii, ce mă împiedică să mă plimb prin instituţiile Capitalei, să fac un pachet din cărţile publicate de mine, în tirajul modest ce mi l-a îngăduit propriul buget şi totala lipsă de rezonanţă a numelui meu, ca şi autor de beletristică, expediindu-l pe adresa prestigioasei instituţii ca şi Uniunea Scriitorilor din România.

Unde, de-l va deschide, vreodată, cineva, se va institui ceva ca şi o “comisiune” care să-mi analizeze critic şi să-mi foarfece “opera” literară; pentru mine un hobby de bătrâneţe (se uită că s-a obţinut premiul Nobel pentru literatură şi la septuagenari, ba chiar şi mai mult; dar, pentru cele sau cei care s-au născut când trebuia!). Refuzul de a mă primi în rândul domniilor lor, trufaşii maeştri ai “condeiului” – de obicei electronic – nu ar avea de ce să-mi trezească mirarea ori regretele că… am întârziat!

Mi-a mai rămas o speranţă: să transmit “opera”, în format electronic, pentru uzul diasporei româneşti care, orice s-ar crede, mai vrea să citească în româneşte; aşa precum citeam eu “Scânteia” Ceauşistă, la Washington D.C. acum vreo 30 de ani şi care, în raport cu marile cotidiene americane, era… o simplă foaie, anostă şi greu de digerat. Dar, era de acasă!

S-ar putea să încerc şi această experienţă. Oricum aceste cărţi ce-mi vor supravieţui se constituie într-o urmă a exsitenţei mele pe această planetă, de care – sincer – nu am a mă ruşina, de fel!

Corupţia – ca lubrifiant!

Cine a văzut şi poate da uitării celebrul serial al cinematografiei italiene: “Caracatiţa”?

În episodul care încheie prima serie, un senator – nici mai mult, nici mai puţin, într-o convorbire cu personajul principal, declara ritos: “Dragă, trebuie să ştii că această corupţie, de toţi “cântată” şi incriminată este lubrifiantul fără de care capitalismul nu poate funcţiona!” Clar, ca buna ziua! Azi, vin cei de la UE şi ne judecă, ne iau la “bani mărunţi”,ba chiar ne “monitorizează” la nesfârşit: cum stârpim corupţia de la noi, din ţară! Văzând doar “paiul” din ochiul nostru, al celor încă învăţăcei în cele “ale capitalismului”.

De ce nu merge nimic, fără corupţie, de la mic la mare?! Mai întâi, la noi acasă.

Vulgul, prost plătit şi prost sprijinit, chiar dacă aici se adună şi cei cu studii superioare, ori funcţionari publici mai mărunţi, în fond “plevuşca” care se aruncă, după fierbere, din oala mare în care “se fabrică” veritabila ciorbă pescărească, pentru a face loc bucăţilor de crap, somn, caras, morun, nisetru şi orice alt sturion nobil şi vestit, se limiteaza la mite simbolice; tarife aproape “unice”, cu iz de “mercurial” de piaţă – deci, la aşa numitele “şpăgi”, încă suportabile, dar care se adună în buzunarele lor şi mai întregesc - în final - o lipsă de “recompensă”, pe măsură, a prestatorilor de servicii, înţeleasă îndeobşte ca o nevinovată “recunoştinţă”.

În fond, când aceste “recunoştinţe” nu condiţioneaza actul celui căruia eşti nevoit a i te adresa, ce să le reproşezi? Nu sunt mulţi aceia care, odată ajunşi la Putere, pot plăti, din buzunarul celorlalţi prin: sinecuri, funcţii, posturi gras remunerate şi de prestigiu; unde meritul personal nici nu intră în discuţie. Ai fost şoferul meu, îmi ştii toate tainele, ai mai făcut şi ceva studii prin învăţământul la distanţă, la “porţi”, când şeful “studia” şi el – dar cu totul altceva, te aduc imediat ce ajung mare, consilierul meu personal… Plătiţi din banii cui, măiculiţă Doamne?

Nu şi-a pus chiar şi doctorul în drept Petru Groza, ajuns prim-ministru, vizitiul personal, să fie ministrul agriculturii; un om ce nu deosebea un cartof de o ţelină? Şi, nu uitaţi: era pe timpul tranziţiei de la capitalismul odios la socialism, când masele se îmbătau cu lozinci răcnite şi promisiuni deşarte, de mai bine pentru toţi; altfel decât în capitalismul cel putred şi sortit pieirii veşnice! A protestat cineva?!

Alţii, astăzi, mai “dolofani” se fac cu viluţe ori măcar termopane, ca să aibă de ce să se ocupe o întreagă direcţie, cu scop declarat de anticorupţie; unde s-au adunat justiţiari curaţi, imuni la corupţie, excelenţi profesionişti…; stând pe-aproape de ei (cu casa, nu altfel, ferească Dumnezeu!) mă tot întreb: din câte salarii şi în câţi ani şi-ar fi putut aduna sumele cu care şi-au construit casele de vacanţă ori limuzinele cele mai scumpe cu care “defilează” pe sub ferestrele mele? Cred că au ei, un secret al lor, pe care nimeni nu-l va afla vreodată!

Or fi mai economi decât Hagi Tudose, “sireacii”! Sau, s-or afla în posesia unor reţete de alchimie, care să transforme leul, pus cu botul pe labe, în “euroi” puternici şi la mare preţ!

Aţi socotit vreodată câţi dintre peştii cei mari au “plătit” şi au returnat dubioase averi? Aici, la noi în România, ciorba pescărească rămâne cu plevuşca; ce, nu merge şi aşa?! La noi, corupţia cea mare este de import şi de inspiraţie “Caracatiţa”; trebuie unsa şi societatea românească a zilelor noastre; altfel se poticnesc angrenajele, până la cel mai înalt nivel.

Acolo, sus, “şpăgile” – forma incipentă a “recunoştinţelor” se transformă în “comisioane” grase şi se converteşte în averi dubioase şi tot mai mari. Beneficiarii sunt printre noi; îi vedem, îi mirosim, sfârşim prin a-i accepta – de voie ori nevoie; ne-am dezobişnuit a-i invidia, nicidecum a-i blama fără rost; ei au “pâinea şi cuţitul”, de ei depinde viaţa noastră; niciodată preşedinte – încă în exerciţiul funcţiei – nu-i va atinge, ori opri. Sunt: imbatabili!

Cum să stârpim o corupţie generalizată? Criza financiar-economică, fără precedent, abia la început o va face “să înflorească”, să ne epateze, să ne sfideze; opulenţa, etalată fără jenă, nu se va opri, ci va prospera, în anii ce vin. Greul va fi pe umerii celor mulţi şi proşti; sărăcia nu mai este o virtute; cinstea invocată stârneşte râsul ori compătimirea semenilor mei. Dacă nu eşti ca ei, dacă nu te “descurci” ca ei, eşti un personaj depăşit, vrednic de compasiune; dar, cu totul şi cu totul: ignorat! Şi alungat din lumea lor…

Voi, cei din zilele noastre, din jungla unei societăţi ce se zbate în chinurile unei nesfârşite tranziţii; spre un capitalism – pe care până şi cei ce trăiesc în lumea lui au început a-l trata cu suspiciune, dacă nu chiar cu ironie, lăsaţi orice speranţă. Îmbătaţi-vă cu credinţa în lumea de apoi, zugrăvită utopic drept o lume a dreptăţii şi care vă va răsplăti toate suferinţele îndurate aici, pe planeta Pământ.

Ce altceva decât un astfel de drog v-ar mai putea ostoi suferinţele şi speranţele înşelate, când de unii, când de ceilalţi?!

Dar, la ei? Acolo corupţia domneşte de când lumea; numai că, nu e mediatizată şi nici nu e caracteristică pentru plevuşca socială, măruntă… Se dau, în special, “tunuri mari”; comisionul e lege ori practic legalizat, anunţat fără jenă şi acceptat ca atare; atât în sectorul public cât şi în cel privat. În fapt, lubrifiantul fără de care societatea capitalistă nu evoluează. Iar, ce nu evoluează nu mai are viitor! Un drum pe aceeaşi spirală, dar cu sens ascendent, de această dată. Aşa cum ar trebui să fie şi la noi acasă; numai că: mai e până atunci! Dar, negreşit, spre asta suntem “mânaţi”…

Vin de viaţă lungă

Ce este vinul? Negreşit: un aliment (şi încă unul de bază,nu un adaos alimentar cum sunt prezentate tot felul de produse farmaceutice!). Este băutură alcoolică? Desigur – dar numai dacă întreci măsura; ori – cel mai adesea – este contrafăcut, tratat, falsificat de-a binelea!

Am avut o rudă, mai îndepărtată, din partea fraţilor vitregi ai tatei, care îşi avea gospodăria şi propria vie undeva prin Odobeşti-Panciu. Un om care, ajuns la peste 70 de ani (o vârstă matusalemică pentru anii de demult) nu cunoştea gustul apei; până şi pe dinţi se spăla cu… vin de-al lui; altul, de la alţii, nu bea! Vinul lui era doctorie; era vin de viaţă lungă, chiar dacă printre ciorchinii nezdrobiţi, încă în teascuri, nu-şi pierduse fecioria eroina unei nuvele, cu acelaşi nume, a controversatului N.D. Cocea; fată care, din nefericire, sfârşeşte tragic…

Sunt un mare consumator de vin; l-am preferat, dintotdeauna, pe cel natural, de producător. Nici nu mi-am permis deseori, să cumpăr din cel îmbuteliat, “mai de soi”, cu etichete – cel mai adesea – contrafăcute (calculase, odată, un oenolog că tot Murfatlarul de pe piaţă, depăşeşte de 10 ori capacitatea de producţie viticolă a Murfatlarului!). După care, ştiţi şi dumneavoastră, vă cam doare capul; lucrează compuşii de sulf de limpezire, cu o rapiditate incredibilă! La mine, de pe la vreo 20 de ani, vinul a intrat în metabolismul propriu. Şi care, nu o dată, mă ajută să-mi limpezesc gândurile şi să văd lumea cu ochi mai buni.

Am vizitat multe crame, din ţara’ntreagă, de la Cotnari la Recaş; m-am minunat de varietatea de soiuri; de aromele şi culoarea, parcă ireală, a unor produse, inaccesibile nouă, muritorilor de rând, de pe vreo piaţă… Dar bune pentru Putere şi – nu o dată – pentru export, la preţuri de dumping pe pieţele occidentale!
Pe vremea instaurării dictaturii comunsite în România,doctorul Petru Groza – şeful guvernului – şi ilegalistul Chivu Stoica, mari amatori şi consumatori ai acestui “drog”, beau numai din soiul P.M.R. (Pinot-Muscat-Riesling), simţindu-se că slujesc şi cu aceste ocazii partidul care-i cocoţase la Putere. “Şeful” de astăzi serveşte, tot cu plăcere, un vin alb, sec, bine răcit; cu, ori fără Gigel…

În ce mă priveşte, nu m-am oprit niciodată la a vizita şi cramele din străinătate; fără a ocoli nici vinul mânăstiresc, cel de la aşezămintele religioase de pe malurile Dunării, în Austria. Şi în a degusta din produse; oprindu-mă la unul, cu care mergeam mai departe. Astăzi, beau o “poşircă”, prezentată drept “de producător”, dar accesibilă pungii mele de fost profesor-pensionar.

Dar am respectat cu sfinţenie câteva “reguli de bază”: să nu beau, dacă nu se oferă şi de mâncare; să nu amestec diversele soiuri; să nu suprapun consumul de vinuri cu cel de tării. De aceea, nimeni nu se poate lăuda că m-ar fi văzut cherchelit… De nu era de mâncare, degustam – de formă – apoi invocam grave probleme digestive, care nu-mi permiteau să beau.

Nu-mi plac nici vinurile dulci; cele “de cucoane” cum se mai spune… Şi cu care mulţi ani din Epoca de Aur, ne-au păcălit sfătuitorii din Vest, pentru a distruge culturile de soiuri nobile, autohtone şi a da o supraproducţie la un vin care…nu mergea mai deloc la export!

Franţuzul, îţi pune pe coala albă de hârtie, proaspătă, atât de uşor de înlocuit, de pe mesele de bistrouri, o carafă cu “rouge ordinaire”. Care – nu rămâne nebăută!

Ruşii se “mint” cu vinuri din mere, pere, caise ş.a. în locul soiurilor moldoveneşti, singurele care merită acest nume. Principalul produs pentru export al săracilor moldoveni, de dincolo de Prut…

“Chianti” al italienilor, e curată dezamăgire. Vinul grecesc e însă: nobil; ca şi cel din mai îndepărtatele: Spania şi Portugalia. Nemţii îşi umplu burţile cu bere şi cartofi prăjiţi… Mai la nord se caută “tăriile”; ca şi la marii consumatori de vodkă din fosta Patrie a Socialismului Victorios…

Se ştie că sunt un cardiac, cu carnet roşu, de fidelitate. Una dintre prescripţiile medicale, la nesfârşit repetate, este: nu vin! Feriţi-vă de vin; creşte tensiunea! Ciudat, dar mie îmi creşte tensiunea dacă… nu beau; şi apare pericolul să mă… acutizez!

Am întrebat odată unul dintre aceşti mari specialişti ai lumii medicale: “Câţi ani mai pot trăi dacă nu mai beau vin la masă?” “Vreo doi-trei în plus” (oare pe ce se bazează argumentaţia?) a venit răspunsul.

“Ei bine – le-am zis, fără jenă: vi-i dăruiesc, dar lăsaţi-mă să trăiesc aşa cum vreau şi cum simt eu că mai sunt încă pe această lume!”

Cu Sfântul Petru, chiar de-aş vrea să-i fur cheile de la Porţile Raiului mult visat, nu ştiu dacă voi avea ocazia să ciocnesc un pahar cu vin bun… La păcatele mele, din viaţa pământeană, s-ar putea să… nu mă’nalţ în Ceruri! Nimeni nu ştie ce-l aşteaptă!

Juliete – de tranziţie

Cine nu a auzit de “Romeo şi Julieta”, în versiunea shakespeariana? Şi nu i-a compătimit, dar în principal, pe ea?! De n-ajung batistele…

Mai sunt astăzi Juliete? Când tranziţia nu se mai termină (şi va mai dura vreo douăzeci de ani) iar criza mondială abia de a început să-şi arate colţii? Provocând noi şi noi drame!

Când cocotele de lux şi curvele de pe centură te sfidează cu ce “productive” se dovedesc a fi nurii şi atracţiile lor fatale; iar cele, dintre celelalte, mai “liniştite” şi mai puţin flămânde, îşi caută “prieteni” cu maşină “de fiţoşi” şi cu suficienţi bani pentru a le plimba prin: baruri, discoteci la modă, ori – de ce nu? – chiar şi cazinouri pentru alte “emoţii tari” (adio: bâlciurilor de altă dată!).

Vârsta nu mai contează; diferenţele de vârstă – şi de 25 de ani în sus; bani să aibă, să jumulească “la sigur”, potolindu-le – de multe ori în silă şi batjocură – ultimele “zvâcniri” de sexualitate, candidaţilor la pensie.

Când eşti deşteaptă şi mai şi loveşti unde trebuie, ajungi chiar şi: sus de tot; te alegi cu funcţii ori sinecuri incredibile; ce bucurie atunci pe tomnatecii “cavaleri” când îşi “văd visul cu ochii” şi pe noi, pe cei proşti – înghiţind neruşinarea lor, fără de margini… Mulţumindu-ne cu bârfele ce fac deliciul şi averile tot mai mari ale producătorilor de “click-uri”, gloata de paparazzi şi can-canuri, producători pentru vulg; şi, nu numai…

Schimbarea de mentalitate în lumea nouă, ce se vrea capitalistă (?!), liberă şi democratică – fără limite – a îngropat de-a binelea povestea shakespeariană! Cu, sau fără “primă de consolare”, la schimbările de obiective… Şi – de victime! Că, lacu-i plin de broaşte…

Şi totuşi, mai sunt şi astăzi Juliete; cele din telenovelele lacrimogene, din romanele de dragoste, siropoase, unele intrate în patrimonial literaturii universale şi care – evident – “merg” chiar şi la vânzarea de pe tarabe! Şi cele de lângă noi, care “sug” pensile unor părinţi cu nimic vinovaţi că pentru ele munca e o corvoadă – de nesuportat… Iar “sistemul”, nu le dă nicio speranţă: să-şi “întemeieze” o familie, pentru a procrea, în “vizuine” proprii, susţinute însă din propria lor muncă! Pentru “dramele” lor, atât de multe că nu pot fi socotite, nu mai e nevoie de batiste care să “sugă” lacrimile de sub gene…

Se complac, nu o dată, în situaţii imposibile; creează adevărate “drame familiale”; nedreptăţesc oameni care, după o îndelungată viaţă de muncă, visau la un altfel de sfârşit… Ce le deosebeşte pe ele, de căpuşele din lumea celor care nu cuvântă?! Şi care sug, şi tot sug cu neruşinare.

Când partenerul, ori partenera se plictisesc (se mai întâmplă, nu-i aşa?) împrumută de la Julieta clasică nu scena balconului ci “ultima soluţie”: suicidul; la cele mai multe – doar un simulacru, din fericire: un teatru ieftin, dar care dă rezultate – de regulă – şi mai lungeşte o agonie, al cărui sfârşit este pe deplin previzibil. Pentrucă: “dacă iubire nu mai este, nimic nu mai e…” Iar iubirea, este lucru mare! Dar: un foarte bun prilej să şiroiască multe lacrimi; să se “înroşească” celularele (bineînţeles că… nu pe gratis…);să fie “recitate” rugăminţi şi promisiuni; să fie repeziţi ori chiar serios implicaţi cei care “încă” îi mai au în grijă; pentrucă, cei mai mulţi, sunt slabi şi buni, şi le vor numai binele urmaşilor… Şi care, în fond, au ce merită! Şi care – tot ei – nu au “inimă” să-i lase de izbelişte, să dea cu capul de pragul de sus, ca să-l vadă mai bine pe cel de jos!

Ştiţi cum zice înţelepciunea populară, referindu-se la proprii tăi copii: “cine are, să-i trăiască; cine nu, să nu-i dorească!” Să nu ajungi să-i vrei pedepsiţi de Dumnezeu.

Julietelor din zilele de astăzi: nu uitaţi că din cioburi de ulcele, nu se mai fac ulcele; că vorbele rănesc mai greu ca palmele; că, aşa după cum s-a mai scris, un meşter bun lipeşte un vas din cel mai nobil cristal, dar niciodată, plimbând un deget pe “buza” lui, nu va mai scoate acel sunet divin, pe care-l avea când încă nu fusese agresat; de către un “cuvântător”, ce se presupune măcar, a-i fi mai presus!

Iar din partea mea reţineţi: în dragoste, trebuie să fii pus cât mai rar posibil în situaţia de a cerşi o iertare; că un bărbat mai trebuie şi apărat, pentru a fi păstrat, pentru tine numai; că prin şantaj nu obţii fericirea şi siguranţa într-un cuplu; că: dacă tragi un bărbat de mânecă, prea tare, te trezeşti că rămâi doar cu… mâneca de la cămaşă! Liber pentru o altă experienţă în viaţă. Nu este mai puţin adevărat pentru un Romeo; dar despre care n-am spus nimic.

E timpul nebunilor romantici!

Politica românească a ajuns o mocirlă! Partidele – atâtea câte au mai rămas – nu au doctrine, sunt incapabile să conceapă şi să susţină programe, pe care alegătorii le aşteaptă; dar, odată abia schiţate, apatia generalizată îi face să le lase, nici măcar frunzărite…

Prezenţa la vot e catastrofală; nu suntem departe de ziua când numai 100 de alegători din cei 18 milioane vor alege pe şeful statului; unul, pe care, nici măcar să nu-l deranjeze lipsa de audienţă; sictirul de necontestat al unei populaţii care, din ce în ce mai mult îl ignoră; şi se mărşăluieşte victorios spre disoluţia totală a autorităţii; într-o ţară care încă ne este dragă, încă este Patria noastră, cea pe care nu ne hotărâm să o părăsim… Ori, nu mai putem!

Exemplul americanilor de pe continentul de nord – acele “United States of America”, de nu mai departe de cinci luni de zile, în urmă, când 170 de milioane de alegători şi-au învins: fie comoditatea, fie apatia pe deplin justificată după incredibilele de proaste prestaţii ale familiei Tufiş (Bush) şi susţinătorilor lor, din lumea finanţelor mondiale, s-au decis să iasă din “somnul cel de moarte” şi să-şi exprime voinţa de schimbare, nu este chiar atât de greu de urmat. Dar: una reală, care să nu-i mai înşele ori să-i amăgească, din patru în patru ani!

Şi au adus în fruntea statului un om pe care adversarii îl socoteau – pe nedrept şi fără argumente temeinice – un “nebun romantic”. Un om pornit de jos, lipsit de bogăţie, un om de culoare, primul afro-american care a îndrăznit mai mult decât toţi, la un loc; dar un bun cunoscător al vieţii şi spiritului de dreptate; poate un visător – dar unul de care era nevoie – capabil să gestioneze crize şi să facă zecile de milioane de susţinători să vibreze şi să se încreadă în el şi în capacitatea lui de a se salva ce se mai putea salva, în America zilelor noastre. Un om charismatic, un orator desăvârşit, un vizionar care ştie că va da socoteală pentru acel: “Yes, we can!”. Nu ca “matelotul” cu basmele lui despre un viitor luminos şi cu un trai tot mai bun. În care tot mai puţini cred! Şi care trăieşte cu gândul că nu va da socoteală nimănui şi niciodată. Eu zic: se amăgeşte!

Da, avem nevoie de un “nebun romantic” în politica românească a zilelor noastre!

“Taxat” ca atare de rivalul lui la şefia singurului partid de opoziţie adevărată din România: Partidul Naţional Liberal. Un rival la şefie: infatuat, plin de suficienţă, un om foarte bogat; invocând o experienţă managerială şi economică ce i-a lipsit, de fapt, cu desăvârşire şi a lăsat – de această dată, pe drept cuvânt – o “grea moştenire”, care scufundă ţara pe zi ce trece, tot mai mult. E drept: el nu a pretins că dacă ar fi fost la cârma Titanicului, acesta nu s-ar fi scufundat la ciocnirea cu icebergul din apele reci ale Atlanticului, îndoliind mii de familii, de pretutindeni. Pe când, Doamne, noi nu suntem decât…o biată bărcuţă!

Nici nu s-a uitat, precum un personaj celebru, într-o oglindă de perete pentru a răspunde la întrebări existenţiale, de maximă importanţă, pentru un trecut pe care numai Domnia Sa îl cunoaşte. Dar, se teme a-l recunoaşte…

Dar vedeţi, faţă de acuma 5 ani s-au schimbat multe. Contracandidaţii au unde lovi; populaţia e tot mai nemulţumită şi nu mai poate fi uşor minţită la nesfârşit ori manipulată; conducerea discreţionară, cu simptome ale cultului personalităţii deranjează pe tot mai mulţi. Care vor să gândească şi viitorul!

Scoaterea lor din inerţie, din apatie, depinde de acel nou lider charismatic, “nebunul romantic” capabil a se face crezut de mulţimi şi care – măcar de această dată – să prezinte încredere suficientă. Dacă vreţi, chiar şi un posibil Obama autohton. Care să “scoată la vot” pe cei indiferenţi (din prostie!) şi pe cei indecişi, dezamăgiţi de promisiunile deşarte, niciodată împlinite. Dar, atât de mulţi, Doamne! Aportul lor la vot va fi decizional!

Acest om are şansa de a face din liberalism, din nou, un crez al celor mulţi, fie dinspre stânga, fie din dreapta, care nu sunt nici pe departe bogaţi, deşi sărăcia nu mai constituie o virtute ci doar un imens necaz. În faţa căruia vor sta aceleaşi provocări, aceleaşi consecinţe nefaste ale unei crize economico-financiare care “va muşca” nemilos din fiinţa naţională, provocând reale drame umane. Dar care, se va dovedi, poate, singurul capabil să convingă pe tot mai mulţi că: “Da, noi putem!” Şi în care şi eu, ca şi tine, ca şi voi toţi – să ne putem încrede! Un om pentru oameni, care să ştie să-i asculte şi să-i înţeleagă; fiind pornit de jos, dar cu o educaţie aleasă. Fără infatuare, fără suficienţă, fără ironii fine ci direct la obiect; chiar dacă nu vrea confruntări televizate gen “meci de box”, ori ce s-ar putea lăsa cu “capete în gură”; ca în tripourile din porturile lumii, ori altundeva, departe de noi…

Spunea un om politic respectabil, la vârsta unei responsabilităţi autentice: “Se simte – măcar – o “adiere de schimbare”…”

*

*     *

Acum doi ani, maestrul Octavian Paler, cel pe care-l “învăţasem pe de rost” şi-l îndrăgisem, cu cel mai profund respect, prezent Miercurea seara, târziu, pe micile noastre ecrane, glăsuia, la finele tuturor emisiunilor: “Oare când vom scăpa de Băsescu?!”

A fost dat să scape Dom’Preşedinte de maestrul Paler… Dar, fără iluzii: numai de prezenţa fizică a acelui octogenar de neegalat, a scăpat. Ceeace a sădit marele OM de cultură în minţile şi sufletele noastre, dăinuie, neabătut; şi nimic nu ne va putea face să gândim altfel decât EL, maestrul sufletului meu de septuagenar! Şi poate, mai sunt mulţi care simt şi gândesc ca mine… Trebuie ca orice “adiere de schimbare” să se transforme într-o adevărată schimbare. Şi să fie convins de acest lucru şi cel mai puternic om al planetei, ajuns astfel numai pe valul unui tsunami de încredere, speranţă şi curaj civic! Doamne ajută!

2012 – anul catastrofelor?

Pe la postul TV, condus de un ciufulit, sancţionat în repetate rânduri de CNA, dar cu emisiuni cu audienţă largă la “vulg” se tot plimbă nişte vizionari, clarvăzători, cu simţuri ascuţite şi “legături” mai mult decât misterioase… acolo sus, în lumea stelelor, de unde le parvin “mesajele”! Cele cu care nu se pot abţine să ne “blagoslovească” şi pe noi, cei de rând şi totul neştiutori. Să ne deştepte, şi pe noi! Ei ştiu: cine va câştiga alegerile; cine va fi “primul-ministru”; cine va “defila”, cu generalii după el, printre ruinele unui cutremur catastrofal ce va îngropa, de vii, cel puţin 11.000 de oameni, care vor plăti păcatele înaintaşilor.

Are tupeul să indice şi nume de străzi, ce vor fi serios afectate; ba chiar şi numărul imobilului din care a trebuit să plece şi care… va deveni o jalnică ruină!

El ştie că viitorul cataclism e aproape; mult mai aproape decât acela din 2012, prognozat de către oamenii de ştiinţă, cu activitate în domeniul seismologiei aplicate. Ştie şi gradele pe scara Richter (?!); ştie că va fi noaptea – între orele 1 şi 4, spre zori; ştie că va fi toamna ori primăvara, dar neapărat într-un week-end, de o zi specială – sărbătoare a Domnului! (oare, după care calendar religios?!).

Dar, fiţi liniştiţi, asta nu e totul: şi la “dom’inginer”, şi la alţi clarvăzători, cu sau fără de leptopuri, ne mai pasc şi alte catastrofe!

În anul de graţie 2012, se va apropia nepermis de mult de pământ un asteroid gigant, care va exercita o forţă de atracţie ce o va întrece de 5-6 ori pe cea gravitaţională, normală şi va genera uriaşe tsunami, faţă de care cele provocate de seismele marine sunt doar “simple udături”… Apele ne vor acoperi; continente vor dispare; axa polilor magnetici ai planetei Pământ se va inversa; axa de rotaţie a Pământului se va deplasa, schimbările de climă făcând din viaţă un calvar… Apocalipsă – ce mai! Şi e atât de aproape…

Desigur, ştim bine, cu toţii, că lumea are un început, dar şi un sfârşit; şi că: murim începând cu prima zi din viaţă; numai timpul mediu de “bună funcţionare” îi mai deosebeşte pe oameni, unul de altul; transformându-i: fie în longevivi matusalemici, fie în victime revoltător de tinere, care nici n-au “gustat” bine din plăcerile şi neplăcerile vieţii, din “succesurile” ori “insuccesurile” ce le-ar fi putut încerca…

Dar nimeni nu e Dumnezeu; nimeni nu ştie cât va mai dăinui viaţa, aşa cum este ea astăzi! Şi care Dumnezeu: Iisus, Allah, Buddha; ori – cine ştie? – un Lucifer bine deghizat şi de nerecunoscut.

Şi eu cred, ca şi maestrul Pavel Coruţ, că în cca. 200-300 de ani religiile au să dispară. Cedând locul credinţei în FIINŢA SUPREMĂ, în acel Mare Arhitect al Universului (MAU) cu care şi din voinţa căruia a izvorât viaţa pe o nouă planetă, încă vie; dar supusă mereu agresiunilor unor finite mizere, bipede şi care “se vor” raţionale… Şi care, din nefericire, se comportă total iraţional, grăbind sfârşitul vieţii pentru noi toţi… Nu sunt un adept convins al Illuminati ori al francmasoneriei, cu lojile ei puternice; dar cred în puterea, în capacitatea acestora de “a vedea” mai bine, mai limpede, spre ce ne îndreptăm, noi toţi, cu o inconştienţă, de maximă gravitate!

Dar el, “clarvăzătorul”, ştie despre cutremur că va fi “anunţat”, printr-un nou mesaj, cu suficient timp înainte ca “s-o tulească” la ţară, unde “şi-a tras” o vilă, rezistentă la orice seism, cât de puternic s-ar întâmpla să fie acesta. Aici, în ţară, ca de obicei, scapă cine poate…

Un ramolit, fără dinţi în gură, amnezic şi care a mai scos şi o carte cu asemenea predicţii; numai că tarabagii, în loc de librari, l-au cam tras în piept cu… banii pe carte! Ori el nu este un filantrop! Şi aleargă să-şi recupereze banii! Un “moşulică” vrednic de plâns, care nu se mai poate ţine drept, în picioare, la o tablă de care “s-a agăţat” harta şcolară a României; unde nu mai vede, ori nu ştie, să deosebească principalele oraşe ce vor fi afectate, ghicind însă chiar şi gradele Richter, pe localităţi; cu o “precizie” impresionantă… Şi care de locul de origine al seismelor catastrofale, din munţii falnici ai Vrancei, cei pe care i-am admirat – de departe – din Soveja unde mă aflam, mai demult, într-un week-end obişnuit, se pare că nu prea a auzit. Ce încurcat părea, bietul de el!

Primeşte un “mesaj” de cutremur; unde – nu poate spune! Şi cum în lume au loc zilnic cutremure, planeta Pământ fiind încă una vie, el declară – ritos şi satisfăcut: vedeţi, ăsta a fost cel despre care fusesem “înştiinţat” eu; doar el l-a prezis şi pe cel din 4 martie 1977, dar Securitatea – vigilentă – nu l-a lăsat să o spună şi acolo Sus, lui “To’arăşu”! Care – oricum pleca într-o nouă şi importantă “vizită de lucru”, pentrucă, nu-i aşa: “mai e state de vizitat”, pe care nu dorea să le “scape” din lista sa interminabilă!

Ehei, dacă ar fi ştiut tot românul; cum ar mai fi fugit din blocuri, ca şobolanii de pe vasul ce se scufundă…

Dar, mai am o speranţă: până ce acelaşi DDD o va găsi pe Elodia, din avatarurile căreia i s-a rotunjit bine punga, datorită tributurilor celor ce îşi fac, la el, pe post, reclamă, mai este destul… Aşa că: vom trece noi şi de 2012; iar viaţa va merge mai departe, fără ca cei din emisfera sudică să meargă în mâini iar continentele să se scufunde, în apele neiertătoare. Iar DDD şi ai lui, mutaţi într-un sediu nou, mai sigur, va mai suci multe minţi, scurtându-le odihna nopţilor; oameni deveniţi “dependenţi” de minciuni şi fantezii, care – de-ar fi erotice – ar putea fi acceptate cu mai multă seninătate! Desigur, e numai un punct de vedere…

Cuvânt către cititori

Prezentul volum, reprezintă o continuare a primului intitulat “Bilete de papagal”, volumul I – Pamflete tranzitorii, apărut în aceeaşi editură, în anul 2008.

Am schimbat doar o parte din titlu, spre a reflecta mai bine, sub denumirea, în subtitlu, de “Tablete selectate”, noul conţinut fiind mai puţin axat pe politică şi orientat către o arie de cuprindere mult mai largă şi diversificată. Nu este exclus să urmeze şi un al treilea volum, dacă puterile îmi vor mai permite; pentrucă subiecte – ne oferă viaţa noastră cea de toate zilele, cu nemiluita! Totul este să fii sensibil, atent şi să reacţionezi “la cald” când ceva merită să fie comentat… Desigur, în viziunea ce te caracterizează, ca spirit ce nu face, nicidecum, casă bună cu “oportunismul” atât de uşor acceptat la noi, astăzi, în cercuri neobişnuit de largi… Şi, în mod surprinzător, cu pretenţii intelectuale. Subtitlul de “Tablete selectate” reflectă tocmai acest lucru; din mai multe, am ales pe cele care mi s-au părut mai de interes, pentru publicul cititor larg şi avid de cunoaştere! Deci: o muncă de “selecţie”, în viziunea ce mă caracterizează.

Mulţumesc, anticipat, celor ce-şi vor apleca privirea spre aceste rânduri, chiar dacă unele li se vor părea demne de critici, ori corecţii. Pentru mine, mulţumirea rămâne că le-aţi citit!

AUTORUL

Aprilie, 2009

Bucureşti

În aceeaşi editura, de acelaşi autor, urmează romanul:

·        Slujbaş la stat în Epoca de Aur

Alte apariţii editoriale datorate autorului:

1)      “Provocarea (I)”, Editura PROXIMA – Bucureşti, 2006

2)      “Provocarea (II)”, Editura PROXIMA – Bucureşti, 2007

3)      “Extemporale despre viaţă”, Editura PROXIMA – Bucureşti, 2007

4)      “Gemini – trei generaţii”, Editura PROXIMA, Bucureşti, 2008.

5)      “Bilete de papagal”, (pamflete tranzitorii, vol.I), Editura PROXIMA, Bucureşti, 2008

6)       “Ucenicele diavolului”, Editura PROXIMA, Bucureşti, 2009