 BluePink XHost |
Servere virtuale de la 20 eur / luna. Servere dedicate de la 100 eur / luna - servicii de administrare si monitorizare incluse. Colocare servere si echipamente de la 75 eur / luna. Pentru detalii accesati site-ul BluePink. |
|
BluePink XHost |
Servere virtuale de la 20 eur / luna. Servere dedicate de la 100 eur / luna - servicii de administrare si monitorizare incluse. Colocare servere si echipamente de la 75 eur / luna. Pentru detalii accesati site-ul BluePink. |
Home| Bilete de papagal - volumul I| Bilete de papagal - volumul II| Extemporale despre viata| Gemini| Provocarea I| Provocarea II| Ucenicele diavolului| Contact| |
DAN MIHOC UCENICELE DIAVOLULUI (iubiri visate, iubiri ascunse, iubiri trăite)
Editura PROXIMA BUCUREŞTI 2009 Coperta: DANIELA ELENA DINU
Tehnoredactare computerizată: DANIELA ELENA DINU
Ediţia I, 2008
Editura PROXIMA Toate drepturile acestei ediţii aparţin autorului. Nicio parte a acestei lucrări nu poate fi reprodusă fără acordul scris al autorului. Mulţumiri:
Danei care deşi va găsi un “personaj-tiză” în paginile acestui volum, sper că nu va oferi – niciodată – vreun motiv de a fi considerată în niciun fel ca aparţinând clanului “ucenicelor diavolului”! Cele cu care autorul “s-a războit” întreaga lui viaţă… Şi, zău, a cam obosit!
“Ah, cerut-au de la zodii, De l-al sorţii mele faur, Dulcii sânului tău rodii Şi-al tău cap scăldat în aur.
Ş-ale tale mâini de ceară, Fruntea-mi rece să dezmierzi, Faţa albă-n părul galbăn, Şi-ndărătnici ochii verzi.
Ş-astăzi tu de bunăvoie, Fericită-n braţe cazi-mi; Capul tău scăldat în aur De-al meu umăr tu îl razimi.
Astăzi tu, de bunăvoie, Îmi întinzi dulcea ta gură; Soarta mi le-a dat pe toate Cu asupra de măsură.”
(Mihai Eminescu, “Ah, cerut-am de la zodii”, 1876)
“Vre o zgâtie de fată, Carei gura nu-i mai tace, Ca stigleţii-ntoarce capul Când încolo, când încoace.
Sau: o alta, visătoare Care lină şi măreaţă Are ochii-i întuneric Şi mândrie are-n faţă;
Sau mai mici şi mai plinuţe, Sau mai zvelte şi mai slabe, Toate peste-un sfert de secol, Vai! Vor fi: aproape babe!
Şi zâmbesc, atât de dulce Ca şi când ar fi de-a pururi! Toate graţiile d’astăzi Or să fie – atunci cusururi.”
(Mihai Eminescu, “Vre o zgâtie de fată”, cca. 1878)
CUPRINS
Cuvânt înainte
Nu demult, anunţam un roman pe care, gândeam a-l intitula: "Iubirea nu moare". Viaţa, cu coborâşurile ei de neevitat şi o mai adâncă reflecţie la anii unei vârste înaintate m-au îndemnat să aborde,însă, acest roman veridic, cu titlul ce-l poartă. Am mai scris: "De ce iubim femeile?" într-o carte de mai demult; fără a retracta nimic din ceea ce îndrăzneam a gândi şi exprima, în scris, acolo, nu pot să nu vă povestesc că iubirea poate să şi moară: ucisă, mânjită, negată şi în cele din urmă neapărată, şi uitată... Într-o lume de junglă, cu provocări dure şi uneori imposibil de înfruntat, ce zdruncină din temelii convingeri, credinţe, vise înaripate ori, tot mai des, iluzii deşarte. Orice asemuire dintre personajele acestei cărţi cu oameni ai zilelor noastre, cu rude, prieteni ori duşmani este pur întâmplătoare; dacă unii sau alţii vor dori a se recunoaşte în unele sau unii dintre eroii acestui roman este numai rodul imaginaţiei şi a capacităţii lor de percepţie a vieţii şi nu va face decât să sporească interesul pentru carte.
Autorul
UNU
Motto: 1. "La om totul trebuie să fie frumos; de la haine până la suflet..." (A.P.Cehov) 2. "...quand nous ne sommes plus enfants, nous sommes deja morts..." (Constantin Brâncuşi)
O frumoasă dimineaţă de primăvară, a anilor '70, din secolul trecut. Cu o natură ce se trezea rapid la viaţă - sub razele binefăcătoare ale unui soare darnic, ca de început de vară; cu un cer albastru, spălat de orice norişor, pierdut în boarea ce adia blând, dar insistent, învăluindu-te cu o căldură ce te dezmorţea, fără tăgadă, din amorţeala unei ierni aspre, cu frig şi zăpezi precum cele de altădată. Matilda şi Mihai, nu demult posesori ai unui autoturism Wartburg 1000,de culoarea antracitului, în doi timpi şi cu amestecul incomod de benzină, plus ulei de motor, dar: extrem de puternic, solid, rezistent, cu tablă groasă şi şasiu-placă, din fontă - deci stabil şi sigur, au lăsat acasă "pruncul" de numai 2-3 anişori, în grija bunicilor, şi au ieşit cu maşina la iarbă verde, pe drumul puţin circulat, în acele timpuri, spre Snagov-Parc, de lângă Bucureşti. Se'ntâmplă să fie o zi de lucru, în care cei doi se bucurau de "un liber", pe care nu voiau să-l irosească. O şosea puţin circulată - ca pe timpuri, dar bine întreţinută. Mihai - "şofer" cu ştate mai vechi, de vreo 6-7 ani; Matilda - în primul an, cu "lămâia" pe parbriz dar extrem de dornică să conducă nu numai în casă, ci şi la volanul propriului autoturism. Energică din fire, voluntară peste poate, ambiţioasă fără măsură şi nereceptivă la "sfaturi", fie şi de la soţul de pe scaunul din dreapta. Nu avea patima vitezei la volan, dar nici nu accepta să "se târâie" sau să fie depăşită de cineva, în trafic! O curbă strânsă cu vizibilitate redusă şi - din nefericire - în panta "coborâtoare" şi în faţă, un biciclist care făcea "figuri" de pe o parte pe alta a drumului, "ambetat" de aceeaşi primăvară greu de uitat şi... nu numai! La volan Matilda se pierde şi nu mai reuşeşte să frâneze la timp, ori să-l evite. Cu picioarele bine înfipte în podea, fără centură - ca pe atunci - Mihai tot se alege cu un cucui în mijlocul frunţii, din contactul cu parbrizul care rezistă loviturii. Nicio şansă pentru biciclist; care, deşi duhnea a băutură, ajuns cu bicicletă cu tot sub roţile autoturismului puternic, nu mai avea puls. Deşi avea cunoştinţe de "prim-ajutor" din convocările militare, Mihai nu reuşeşte, în niciun chip, să-l readucă la viaţă. Cineva urma să plătească! Şi - încă greu de tot! Niciun martor la accident, nicio maşină, dintr-o direcţie, ori alta; vreme de 5-10 minute. - Ce mă fac, a început a scânci Matilda, pierdută cu totul... - În primul rând scoate "lămâile" de pe geam, ascunde-le în portbagaj şi lasă-mă pe mine, să iau totul asupra mea, răspunde Mihai. - Dar nu e drept şi nu pot să-ţi cer un asemenea sacrificiu! Cred că realizezi ce urmează, se lamenta Matilda, neîncrezătoare... - Ştiu exact ce urmează; legea nu iartă, nici dacă cel omorât era: beat ori bolnav, ori încălcase flagrant legea de circulaţie rutieră! Dar tu: ai suporta mult mai greu consecinţele, ţi-ai periclita definitiv ascensiunea profesională şi pe cea socială, ai lăsa fata noastră fără mamă, pentru câţiva ani, ceea ce-i va marca serios echilibrul psihic şi intelectual. Vom opri primul autovehicul ce va trece spre Capitală, pentru a anunţa postul de Miliţie de la intrarea în Tâncăbeşti şi a aştepta sosirea echipajului poliţiei rutiere ca şi maşina de la Institutul Medico-Legal. N-am pus picătură de alcool în gură şi - cine ştie? - poate voi scăpa cu mai puţini... ani de închisoare! Nu văd - în lipsa unor martori oculari - o soluţie mai bună. În plus, tu n-ai nicio zgârietură, în vreme ce eu, aplecat spre tine pentru a te ajuta să opreşti autoturismul, am un traumatism facial, ce coincide cu semnele de pe parbrizul maşinii, uşor crăpat din impactul cu biciclistul inconştient... Matilda tăcu, uimită, de o asemenea "ofertă" neaşteptată. Au oprit prima dubiţă ce mergea spre Capitală, una dintre cele ce aproviziona restaurantul de pe malul lacului Snagov. Au povestit şoferului acesteia "varianta" lui Mihai, l-au lăsat să se convingă că victima nu mai este în viaţă; acesta l-a sfătuit pe Mihai să nu mişte autoturismul din loc şi să nu încerce a şterge eventualele urme de pe şosea şi a luat-o în cabina dubiţei pe Matilda, albă ca varul şi încă incoerentă... Ce a urmat? Cele ce trebuiau să urmeze: sosirea autorităţilor rutiere (miliţia - din acele vremuri) şi a legistului care a confirmat decesul, cercetarea şi fotografierea urmelor accidentului şi reţinerea conducătorului auto "imprudent", care nu reuşise să evite accidentul, şi pentru care urma să se întocmească un dosar penal, cu judecată în regim de urgenţă; eventual expertize - dacă justiţia permitea - apoi condamnarea: 3 ani de închisoare corecţională, cu execuţia pedepsei, în cel mai fericit caz! Sub privirile uimite şi de nedescris ale Matildei, care tot continua să creadă că: nu e decât un vis urât... Dar cine erau cei doi eroi ai "întâmplării"?
DOI
Puţin mai în vârstă, Mihai avusese parte de o copilărie şi o adolescenţă mult încercate: de anii de război (1941-1945), ascensiunea comuniştilor la Putere în România cu sprijinul tancurilor sovietice, persecuţiile fără număr împotriva vechii burghezo-moşierimi, ori pur şi simplu - a intelectualităţii anilor interbelici şi imediat, de după. Şi când spun "persecuţii" mă dovedesc, astăzi, mult prea blând! Puteai fi arestat şi bătut sălbatec - pentru orice reclamaţie, chiar şi numai pentrucă: ascultai posturi de radio interzise, citeai sau păstrai, în biblioteca personală, cărţi ori numeroase publicaţii interzise de noua orânduire, te exprimai - fie şi "cu ciocul mic", ori contraziceai pe vajnicii "luptători" împotriva duşmanului de clasă; mulţi dintre ei la rându-le torţionari pe vremea dictaturii antonesciene, ori chiar legionari cunoscuţi. Mizeria tranziţiei de la o lume capitalistă - în general - prosperă şi dreaptă, către o lume a terorii şi imposturii, fără de limite (oare cine poate uita că doctorul avocat Petru Groza, vajnic prim-ministru al noii Românii îşi numise... vizitiul de pe vremuri, pe nume Romulus Zăroni, ministru delegat pentru... agricultură; astăzi, vizitiul poate fi înlocuit se “şoferul personal”!) instaurase un climat de FRICĂ, SPAIMĂ, RESEMNARE pentru toţi cei care mai credeau încă, cu o naivitate de necrezut că "nu se poate să nu vină americanii, monşer!" Cei care alături de Europa apuseană, de altfel, ne trădaseră, fără milă. De ce vă spun toate aceste lucruri, care pe unii - mai cu seamă pe cei tineri şi cu vocaţie de ignoranţi - îi fac "să strâmbe nasul"? Spre ruşinea lor... Pentru că atunci a cunoscut Mihai sărăcia lucie; atunci - rămas orfan de tată, pierit la o vârstă revoltător de tânără, victimă a regimului comunist - a studiat din răsputeri pentru a se realiza şi a-şi ajuta familia; mai întâi din bursele excepţionale ce le câştiga; apoi din primele salarii, în profesiunea de inginer, pentru care se pregătise, susţinându-se în facultate din aceleaşi burse de merit. Era vremea absenţei majorităţii produselor din carne şi lapte de pe piaţă, vremea micului dejun cu aceeaşi marmeladă din lădiţa de lemn ce se putea cumpăra cu numai 5 lei; şi nu o dată, chiar şi pentru dejunul luat în pauza dintre orele de clasă... Când nu existau sărbători şi week-end-uri, ori vacanţe la munte sau la mare - ci numai vestitele şantiere ale muncii voluntare, pompos intitulată: "patriotică!" Când studiai cu teamă în suflet, să nu se afle că bunicii de la ţară, ce nu-şi putuseră achita "cotele" de cereale, fuseseră deposedaţi de bunuri şi deportaţi în mijlocul întinderilor ciulinilor unui Bărăgan neprietenos, în bordeie din chirpici, precum Siberia pentru "cei răi" din Marea Patrie a socialismului, U.R.S.S. De se afla: adio studii în facultate; cu singura şansă: un stagiu de 2-3 ani ca muncitor necalificat pe unul dintre marile şantiere, deschise peste tot, pentru reeducare, apoi - după multe zbateri, o eventuală reluare a studiilor universitare, de la care fusese alungat! A învins - nu uşor - aceşti ani grei şi mulţi la număr. Înghesuit, cu locuinţa, dintr-o casă cu 10 camere, într-una cu numai două, de echipele "tovărăşeşti" care aruncau din locuinţe duşmanul de clasă, pentru a face loc ţăranilor deveniţi activişti de partid şi vătafi în fabrici ori instituţii publice, majoritatea informatori ai securităţii. Când numai valoarea reală, necontestabilă a lui Mihai, ce l-a adus în fruntea promoţiei sale, a permis să fie "repartizat" , la încheierea studiilor - dar, cu dosar cu tot, într-un institut de cercetări, care - evident - avea nevoie de minţi ilustre şi nu de palmele ori sudălmile tovarăşilor devotaţi noului regim, ce munceau în... alte domenii! Cunoscuse în anii de studiu o tânără vioaie cu "dosarul ca lacrima",de origine sănătoasă, pur muncitorească, mediatizată în presa vremii, deci cu un viitor strălucit în profesiune, chiar dacă nu a fost niciodată fruntaşă la învăţătură; dar "bună de gură", tupeistă, cu o teribilă abilitate în a exploata conjunctura ce-i era în acei ani, deosebit de favorabilă. Şi de care: s-a lăsat atras şi cucerit, ba chiar convins că o iubeşte şi fără de care nu mai putea trăi! Şi, o credea cu adevărat! Scrie marele Camil Petrescu (romanul: "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", Editura de Stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1960): "... O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie... Trebuie timp şi trebuie complicitate pentru formarea ei! De cele mai multe ori, te obişnuieşti cu greu, la început, să-ţi placă femeia fără de care mai târziu să nu mai poţi trăi. Iubeşti mai întâi din... milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentrucă ştii că asta o face fericită; îţi repeţi că nu e loial s-o jigneşti, să înşeli atâta încredere... Pe urmă te obişnuieşti cu surâsul şi vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu un peisaj frumos. Şi, treptat, îţi trebuie prezenţa ei zilnică. Înăbuşi în tine mugurii oricăror altor prietenii sau iubiri. Toate planurile de viitor ţi le faci în funcţie de nevoile şi preferinţele ei... Vrei succese, chiar şi numai să ai parte de surâsul ei. Psihologia arată că au o tendinţă de stabilizare stările sufleteşti repetate şi că, menţinute cu voinţă, duc la o adevărată nevroză. Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic - pe urmă!..." "...Apoi: ea a plecat de acasă şi eşti necontenit îngrijorat să nu i se întâmple ceva... Te străpunge ca un stilet orice aluzie, numai, despre ea şi eşti nebun de fericire când, după greutăţi materiale şi chiar umilinţe, greu suportate uneori, ai izbutit să-i faci o surpriză care s-o uimească de plăcere... Nu te gândeşti că "...într-o zi vine chiar femeia aceasta, şi-ţi spune că toate trebuie să înceteze..." (n.a. valabil şi pentru sexul celălalt). Nu te gândeşti niciodată că "... o femeie, de-şi dă osteneala, poate păstra numai pentru ea un bărbat; cu o condiţie: să-l iubească!" "... Dragostea, ori de ce nu şantajul, pot inventa multe mijloace de convingere... Dar, este nedemn să speculezi slăbiciunea omenească!..."(Ileana Vulpescu, "Arta conversaţiei", roman, Editura Tempus, Ploieşti, 1998). Iată de ce dragostea trebuie înţeleasă ca o stare excepţională. Sau, citând rândurile aceleaşi mare scriitoare Ileana Vulpescu: "...Dragostea cea fierbinte, de la-nceput, nu ţine cât lumea. Important e cu ce rămâi, când s-a mai stins văpaia..." Dragostea, ca stare excepţională, nu poate ţine mereu. "... Evoluţia dragostei e comparabilă cu evoluţia unei boli. Şi-ntr-o boală, criza nu poate ţine o viaţă. Viaţa poate ţine de-o criză, dar criza... nu ţine-o viaţă..." Vă îndoiţi cumva de asta? Mă întreb şi eu, ca şi Mihai, deseori, dacă nu-i facem trecutului o nedreptate încercând a-l memora, a-l clarifica, a-l interpreta, cu ochii, cu totul alţii, ai minţii de astăzi. "Ne izbim de nebuloasa unor lucruri frumoase, pe care e mult mai bine să nu le scormonim... Nimeni nu se poate lăuda cu o înţelegere până la capăt şi obiectivă, a unor lucruri cu încărcătură metafizică, din anii de demult. Fără a nu deschide, cumva, cutia Pandorei! Cu atât mai mult cu cât astăzi am învăţat şi cred cu convingere că "impulsurile iubirii vin de la creier..." Cel ce ne guvernează viaţa! Ca un om ce a admirat necondiţionat savurosul interviu dat de marea cântăreaţă Edith Piaf ("La môme") puţin înainte de a-şi sfârşi cariera şi care, undeva, pe o plajă a Nomadiei, despre ce a însemnat viaţa pentru EA, a glăsuit astfel: "copilăria - iubire, adolescenţa - iubire; tinereţea - iubire şi, în cele din urmă, bătrâneţea de acuma - tot iubire!..." nu mă pot opri să înţeleg gândurile şi faptele de atunci, care au stat la baza cuplului ideal Matilda şi Mihai ("M" - la pătrat), ce nu a ezitat să-şi facă nici datoria către societate, prin procreerea din care a rezultat Dana cea frumoasă. Cu nimic vinovată, desigur, de acel accident ce avea să schimbe şi să bulverseze, pentru totdeauna, vieţile şi destinele celor legaţi de cuplul lor atât de reuşit şi încrezător în viaţă. După aproape două decenii de convieţuire. Greu pentru tineri să se transpună în atmosfera şi constrângerile acelor ani de comunism!
TREI
Mă puteţi întreba, pe bună dreptate, de ce acest lung "remember", cu pledoaria unor rânduri aşternute pe hârtie acuma cel puţin 80 de ani în scrierile altora?! Pentrucă istoria - şi în viaţa afectivă - se repetă, nemilos; pentrucă citim şi învăţăm dar... uităm prea repede şi ne facem, astfel rău singuri... Mereu, mereu! Mihai a trăit cu Matilda o experienţă asemănătoare, ca două picături de apă proaspătă, cu alte destine ale timpului. N-a plăcut-o din prima clipă, ba chiar l-a agasat; apoi: a început să o iubească, i-a devenit indispensabilă şi a mizat TOTUL pe o singură carte. FATALITATE! Totul fiind comis, acum urma: accidentul şi "proba de foc" a unei relaţii ce părea multora de excepţie. Nu e nevoie să mai insist: totul s-a petrecut aşa cum a "plănuit" Mihai, păcălind oamenii legii. A primit 3 ani de închisoare, pedeapsa minimă, pentru omor din culpă cu circumstanţe atenuante (victima era, totuşi, beată criţă!), din care a executat numai 18 luni, apoi a fost eliberat, condiţionat, dar: ce cazier! Matilda a scăpat basma curată, a minţit cu aceeaşi dezinvoltură cu care-şi minţise părinţii ani la rând, când tot studia, de zor, dar nu mai termina studiile! A crescut-o, cum s-a priceput pe Dana, dar nu i-a spus niciodata ADEVĂRUL! Ceea ce numai ea putea să o facă! Nu credeţi?! Dosarul ei "curat ca lacrima" a propulsat-o spre scaunul de director al locului de muncă, cu recompense materiale substanţiale şi cu dese delegaţii peste hotare. Persoană de încredere, nu-i aşa? Sau, cum se spune: "o tovarăşă de nădejde..." Mihai şi-a pierdut imediat locul de muncă, odată cu... "carnetul de partid" (Doamne, doar era partidul MAMĂ, cu 4 milioane de membrii, în slujba unui şef de stat paranoic!) Cu greutate a revenit în institut, unde proiectele începute de el se blocaseră, în absenţa lui; dar, fără nicio perspectivă de promovare ori delegare peste hotare, la reuniuni internaţionale ştiinţifice, unde alţii repurtau succese pe... "munca lui". A suportat mizerii de nedescris; "lumea-i foarte generoasă când e vorba să te împroşte cu lături..." S-a născut: răceala! Inevitabil... "... iertăm, dar peste fiecare iertare şi înţelegere, se aşterne o crustă de amărăciune care-ncetul cu-ncetul se transformă în răceală..." (vezi Ileana Vulpescu, aceeaşi sursă). Ar fi nedrept să nu spunem că încă purta în suflet amintiri de neuitat din toate zilele lor bune de la-nceput. Numai că: "Durata afectivă e alta decât durata reală. O clipă, de multe ori, ţine-n sufletul omului mai mult decât întâmplări din ani, şi ani, puse cap la cap..." Mihai, neavând nicio cale de refulare, în situaţia în care ajunsese, a căzut în capcana "Eve-lor" de ocazie... De altfel: "... Ce-i iubirea, ca s-o faci regulă casnică?! A se şterge pe picioare la uşă, ... a nu înşela... Cine ar putea suporta, pe mai departe, un asemenea "regulament" de serviciu interior, al conjugalităţii."(Camil Petrescu, "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război"). Expresie a unor constrângeri conjugale ce devin de nesuportat! “În fond, toţi - femeie ori bărbat ne dăruim sufletul, necondiţionat pentru a-l cere înapoi, de e cazul, intact. De ce nu am avea dreptul să-l recuperăm; aşa cum mai e, cât a mai rămas din el? Oricât ai trăi cu alţii, după voia sorţii, există şi rămân în tine fonduri strict personale, inalienabile. Rămân numeroase adevăruri pe care numai TU le ştii, şi - din păcate - sunt cele mai adevărate! Generaţii - una după alta - parcurg acest inevitabil algoritm sentimental! Cu consecinţe, nu o dată, dramatice... Uitaţi-vă, mai bine, în jurul vostru.” Şi, totuşi? Ce l-a făcut pe Mihai să "abdice" de la conduita de până atunci, singura - de altfel - acceptată de "morala proletară" a unei naţiuni ce strălucea sub razele Epocii de Aur al Eroului între Eroi, dictatorul din Carpaţi?! Cizmarul ajuns şef de stat... Cu atât mai mult cu cât, până atunci, Mihai rezistase eroic tuturor ispitelor "sirenelor" din preajmă, fie ele blonde, fie brune cu ochi focoşi! Şi, nu erau deloc puţine la număr... I-a fost greu să mai suporte o nedreptate, de altfel, de nesuportat. El: ostracizat, oprit de la doctorate şi delegaţii pe linie de serviciu, peste hotare; exploatat "la sânge" aici, acasă, de către politrucii care-şi atribuiau apoi, fără jenă, meritele lui ştiinţifice, recunoscute şi peste hotare; redus la tăcere, acasă, de o soţie: autoritară, cu un grad de iritabilitate nepermis de mare, nevoită ori chiar paranoică în adevăratul sens al cuvântului şi dornică să subjuge tot ce mişca în jurul său. Pentru a conduce ea, pe toţi! Ea, în plină ascensiune; ea, cu adevărat cea vinovată, dar care ascundea cu străşnicie un crud adevăr; chiar şi faţă de copila pe care o răsfăţa şi-i transmitea sentimente de indiferenţă faţă de tatăl ei, ba chiar şi de dispreţ, nu o dată, în nădejdea că şi-o va apropia definitiv, în dauna celuilalt. Fără scrupule, minimizându-i valoarea dar simulând admiraţia cu dibăcie. Gata pentru orice minciună, pentru orice violenţă verbală, ba chiar şi fizică, bazată pe educaţia şi slăbiciunea celui ce-i fusese alături, la greu. "Ursul meu!" - obişnuia a spune Matilda! Totul, până-ntr-o zi; când o femeie cu experienţă, de prin meleagurile unde avea să izbucnească Revoluţia din decembrie, s-a decis - într-un concediu pe litoral - să o înfrunte şi să-i dea o lecţie. Şi: a reuşit! Terenul era prielnic; "victima" - la'ndemână! A venit, cale de sute de kilometri aici, în Capitală, l-a atras într-o garsonieră unde simulând o naivitate şi o dăruire de nedescris, l-a făcut să înceapă o relaţie trupească, cu ea - pentrucă, altceva nu putea să fie! - dar picurându-i în sânge otrăvuri cu efect îndelungat, care i-au permis să-l aducă şi pe el în apartamentul personal din acel colţ de ţară, cu ocazia unor deplasări "pe linie de serviciu", pe care ea le-ar fi vrut cât mai dese cu putinţă. De ce? Pentru a-i sădi în suflet ideea că nu este apreciat, respectat şi iubit acasă, la el; că nici copila lui nu-l merită; că trebuie să se trezească la viaţă, până nu va fi prea târziu. Într-un fel îndrăgostindu-se - în cele din urmă de el - mai ales după ce, văzându-l, prietenele ei exclamă: "Doamne, tu unde ai găsit un băiat atât de fin şi de bun?!" Numai că, eforturile ei nu au fost încununate de succes - "Omul bun" a evitat capcana şi... s-a trezit!
PATRU
Motto: "Povestea unei vieţi, oricăror file, este povestea unui eşec!" (J.P.Sartre)
Dar: cum de s-a trezit? A fost el atât de perspicace, de bun psiholog, ori a biruit sentimentul datoriei şi supunerii la restricţiile conjugale? Nici vorbă! Tot o fiică a diavolului l-a făcut să "atenteze" la mărul "oprit"... numai că aceasta era frumoasă, inteligentă, educată, cu sânge amestecat (rus, polonez şi ţigănesc), cu 20 de ani mai tânără decât Mihai şi căreia - pe drept cuvânt - ţi-era greu să-i descoperi vreun cusur! În fond, o femeie sexy este cea care inspiră - tuturor "dorinţe cu sau fără voia ei..." Scrie scriitoare mea de suflet - aceeaşi doamnă Ileana Vulpescu ("Arta conversaţiei" - roman, Editura Tempus, Ploieşti, 1998): "... Când mi se-ntunecă sufletul, trebuie să-i aprindem o lumină. Milioane de ani, miliarde s-a zbătut natura până să izbutească să ne dea lumini: Bach, Beethoven, Michelangelo, Eminescu, Luchian. Natura a scos din beznă aceste stele de mărimea întâi pentru - a reabilita ideea de om." Şi Atilla şi Hitler - şi alţii ca ei - au aparţinut şi aparţin speciei umane, dar zonei de umbră a speciei. Când te simţi lovit, apăsat de viaţă, trebuie - mai ales atunci - să-ţi îndrepţi ochii spre zona "solară" a speciei: să asculţi muzică, să reciteşti o poezie, să te uiţi la un tablou. Dintr-o dată simţi cum, de la nivelul râmei, fiinţa ta se ridică pe verticala piscului..." Pentrucă, negreşit, o parte din om se conjugă cu verbul "a avea"; cealaltă parte se conjugă cu verbul "a fi". Important este ca partea lui "a fi" să fie măcar egală cu cea a lui "a avea". Cei pentru care "a fi" atârnă mai greu decât "a avea" sunt cei care trăiesc pentru a şti, pentru a afla; ceilalţi sunt robii obiectelor, robi strict ai materiei. Obiectivul lor este mărginit de obiecte ca de-un parapet. Ei suferă de o incurabilă orbire spirituală... Pentru Mihai, puternic traumatizat spiritual, "lumina" aceea din opere celebre ale muzicii, poeziei ori artelor plastice, nu era, totuşi, suficientă. Dacă ar fi avut anii de astăzi, ar fi fost cu totul altceva... Ca să nu mai spun că şi verbul "a fi" atârnă, pentru el, mult mai mult decât verbul "a avea". Ambiţios, orgolios din cale afară, rănit în anii de muncă grea, irosiţi într-un institut în care se simţea persecutat şi chiar ostracizat, îşi pusese nădejdea în înţelegerea totală de acasă; măcar, drept o îndreptăţită compensare pentru sacrificiul lui, atât de neobişnuit, din tinereţea căsniciei ce-o contractase. De bună voie şi nesilit de nimeni! Ori, această înţelegere... nu a venit; poate era şi de domeniul fanteziei, ce numai un tip idealist, visător, şi boem ca el, putea să spere... În fond, cum reacţionează o soţie, care află că este înşelată?! Cum de a aflat? Prin tot felul de vicleşuguri feminine şi insistenţe, ajutată - peste poate - şi de puritanele unei lumi închistate în regulile ei, pusă pe bârfă, din vocaţie şi - nu în cele din urmă - rău-voitoare... "Vai tu, dragă, dar nu se poate aşa ceva" - glăsuiau femei ce se închipuiau - desigur că, numai ele, moraliste şi fără pată, ascunzând "sub covor" gunoaiele din casele lor! Regulă, generală! Pe Mihai "l-a tocat" efectiv până ce nu a mai putut suporta; pretextul: legământul ce-l făcuseră la începutul căsniciei lor, că între ei nu vor exista niciodată secrete, că nu vor ezita să discute deschis şi să recunoască adevărul... Iar Mihai, încrezător - atât în aceste vechi legăminte, dar şi în datoria, niciodată "achitată" de cea careia-i salvase viaţa, cariera profesională şi curăţenia "mapei profesionale"; cum se intitulează azi, ridicol, vechile dosare de cadre! De la: "resurse umane"! În fond, căsnicia lor era o copie a milioane de căsătorii care o duc: când bine, când rău! Chiar dacă, nu o dată, puteai şi ei fi auziţi certându-se; lucru fără de care o convieţuire nu are totuşi nici sare, nici piper... Până în ziua în care a admis că în viaţa lui exista o femeie, alta decât cea legitimă! Un nefericit atentat la veşnicile constrângeri conjugale! Un atentat la acea stupidă credinţă în "marele amor, veşnic şi de neclintit", cu care se îmbată generaţie după generaţie, într-o "veselie generală"... Matilda a rămas uluită, "ursul" ei putea să-i fie furat! Pentru Mihai, Wanda - cum se numea "infractoarea", reprezintă, însă, o nouă primăvară. O secundă şi a fost de ajuns? Ei, nici chiar aşa... Premergător unei promiţătoare strângeri de mână, cu scop bine "ţintit", ea nu s-a sfiit să-i aducă acestuia să lectureze texte literare care: blamau constrângerile conjugale, condamnau delictul de "a rata clipa", chiar posibila fericire nemaitrăită până atunci. Simţise terenul slab, crizele nervoase, tot mai necontrolate ale Matildei, cu voce atât de ridicată încât...se delectau, negreşit, toţi vecinii din bloc! Lucru care... nu o deranja! Şi un inegalabil simţ al unei feline, tinere, aflată în slujba Satanei, o adevărată ucenică a diavolului, care ştia că teatrul Matildei poate fi biruit de "teatrul" de care la rându-i se simţea capabilă; cu un "miros" al atracţiei sexuale fatale, ce nu putea fi învinsă cu nimic! Cu avantajul celor douăzeci de ani şi puţin peste, ce îl despărţeau de consoarta ce consumase, deja, cam aceeaşi ani de căsnicie paşnică şi intangibilă - până atunci! Cum s-a comportat, în continuare, Matilda noastră? La fel ca orice femeie de 45-50 de ani care îşi vede căsnicia în pericol, chiar dacă, la acea dată, nu se punea problema unui astfel de "delict", din partea consortului... În fond, un caz dintre atâtea alte milioane de cazuri, veşnica poveste pe care o vedem pe scenă, la cinema ori pe micile ecrane ale televizoarelor, ce nu lipsesc din nicio casă, posedată de contemporanii noştri, astăzi... Citez dintr-un scriitor recunoscut: "Nevestele plâng de zbuciumul Annei Karenina, sunt gata să accepte că un tată de familie, fascinat de farmecele unei tinerele, să fie sfârtecat de chinurile pasiunii; tremură pentru Tristan, trădat de perla femeilor ce-l înconjoară; nimic nu le trezeşte un sentiment mai tandru decât iubirea vinovată a unui Julien Sorel, cu marchiza de Renard, ba chiar şi dragostea unui fiu cu... mama lui (cu condiţia ca incestul să poarte semnătura unui Sofocle). Sunt iubiri care le umplu ochii de lacrimi şi fac ineficiente toate batistele..." Cu care se "înarmaseră"... Totul: până ce soţului propriu şi personal i se năzare, într-o zi, că este - ca orice muritor de rând - mistuit de aceeaşi văpaie, posedat de aceleaşi sfârşeli, hărţuit de imposibile dorinţe; atunci, tot lirismul, toată înţelegerea şi empatia pentru eroii sau eroinele de mai înainte, se transformă - subit - în câteva cuvinte, gen: "curve sau curvari", "cei sau cele ce se culcă cu fâşneţe ori gigolo", cărora ar trebui să li se pună laţul de gât, ori să-i lase fără "instrumentele" acelea cu care exercită... amorul fizic, concret şi păcătos. Cei de mai sus continuă să existe, să înduioşeze până la lacrmi, să fie chiar adulaţi – dar tu, soţul cel netrebnic, nu ai voie să fii unul dintre aceştia... Nu întâmplător se spune că, pentru femeile măritate, de ieri, de astăzi şi de mâine, nu există decât un singur gen de femeie cu care pot fi înşelate: COCOTA!” Scrie doamna Ileana Vulpescu: "Într-o convieţuire de zi cu zi, la un moment dat, fidelitatea este dictată - în majoritatea cazurilor de: teama de complicaţii - pe de o parte şi de cât ştie să te oblige moral partenerul - pe de altă parte..." Chiar dacă în zilele noastre, în cazul unor cupluri hilare, cu diferenţe mari de vârstă ori - de ce nu? - înălţime, ele fiind doar "june copile", dar... tobă "de carte", bieţii posesori de burtă ori cocoaşă în devenire, se mai cred şi... iubiţi!! De fapt, ei acceptă, cu inocenţă, ultimele firimituri de la viaţă. Şi se luptă - din greu - cu panica... În fond: este vârsta panicii! Dar spuneţi: a fost în viaţa dumneavostră vreo vârstă uşoară, cu adevărat?!
CINCI
Aşa se exprima, precum toate celelalte şi Matilda; vorbea numai de: "stricata aia", "cocota aia", "târfa aia", "târâtura aia" etc. În ciuda a tot ce se petrece în romane, pe scenă sau pe ecran, fie el mare, fie cel mic, femeia de care te-ai îndrăgostit odată, nu se dovedeşte "o femeie normală"! "Sunt destui bărbaţi încă burlaci, în jurul nostru, ca să nu fi avut nevoie să agaţe un bărbat: cu nevastă şi copil." "Ptiu, drace - ce teatru şi ce maşinaţiuni perfide!" "Oare de ce s-a găsit să-mi facă tocmai mie una ca asta?! Şi de ce tocmai ea?!" Şi monologul, continuă... Indiferent cine este femeia în cauză vei auzi replica: "Puteai să alegi o alta, mai de soi!" Se uită, îndeobşte, ca institutele de sondaj a opiniei publice arată că cel puţin o căsnicie din trei "merge prost". E ceva, nu?! "Interogatoriul conjugal" începe cu tradiţionala întrebare: "Ce vârstă are gagica?!" Hai să ne imaginăm reactiile posibile pe eşantioanele de vârstă posibile: a) de la 20 la 25-26 de ani: "Poţi fi acuzat, "pe bune", de ademenire de minore. Ce, a dat amocul peste tine, de te-a orbit în aşa hal?! Ai să ajungi să le culegi şi de pe la porţile liceelor ori facultăţilor. Ce caraghios eşti; oare nu realizezi?! Nu te vezi?! Desigur, am avut şi eu douăzeci de ani odată! O vârstă admirabilă... Dar, pe unde ai să scoţi cămaşa peste: zece, cincisprezece ani?! Când ea abia va împlini în jur de 35-40 de ani iar tu vei fi "un boşorog, cu certificat"... Şi nu trebuie să te aştepţi decât să-ţi dea un picior undeva, pentru ceva... "mai verde"; în fond, o lege a firii, nu?! aşa cum vrei tu să faci cu mine astăzi... Aş fi înţeles, desigur, să ţi se aprindă călcâiele după una mai coaptă, în toată firea, nu după o... sărmană copiliţă!" b) între 26 şi 35 de ani: "Cred şi eu: gagica trăieşte cu frica'n sâni că va rămâne, mereu, cu buzele umflate. Ca până acuma! Toată lumea ştie că toate femeile de această vârstă sunt zorite să se căpătuiască. Se vede "de la o poştă" că nu urmăreşte decât să se căsătorească, chiar şi "distrugând" alte căsnicii! (Aici, Matilda se făcea că uită propria experienţă de viaţă, când, la rându-i, îl smulsese pe Mihai, acelaşi "berbant" bleg şi molâu, din braţele unei copiliţe de numai 24-25 de ani!) Crede-mă: puţin se sinchiseşte de tine. Îşi urmăreşte, neîncetat, doar interesul personal! Călcând şi "peste cadavre", dacă nu se poate altfel; şi bazându-se pe o experienţă vastă în viaţa ei sexuală, deloc de lepădat!" c) De pe la 35 de ani, la vreo 40-42 de ani: "Zău că nu te pot înţelege! Aş fi înţeles la o adică, să te "amorezezi" de vreo cadână din cele cu fustiţă scurtă şi picioare lungi de vreo douăzeci de ani; o ingenuă, greu de bănuit de intenţii "criminale"! Dar aşa?! Ce te vei face peste 5-10 ani? Aud? Şi în fond, totul poate fi numai pentrucă are carnea "mai tare" şi sânii mai umflaţi, cu silicoanele lor nenorocite, ce au umplut lumea "fătucilor" de pretutindeni... Crezi că "putoarea" s-ar fi ostenit să-ţi facă şi să-ţi crească un copil, dacă nu o interesau banii tăi, mai presus de toate?! Dar, de ce 5-10 ani; te văd şi peste 2-3 ani cum ai să vii la mine, cu buzele umflate şi capul plecat, să cerşeşti "iertarea" şi poate chiar: "înţelegere"! Mai găseşti tu femei ca mine printre cocotele astea de 35-40 de ani?! Doar ieri, nu mai departe, în metrou, mi s-a adresat un domn distins: "Îmi permiteţi, domnişoară?!" Arăt eu a "fată bătrână", a femeie de părăsit?! Ai?!" Şi - discuţia ar putea continua; mai ales în acele timpuri în care "morala proletară" era neiertătoare, partidul veghea, iar oprobiul public putea deveni de nesuportat, cu tragice influenţe şi asupra urmaşilor tăi, la început de viaţă, încă... Şi - desigur - nevinovaţi! Nici urmă de posibilă iubire, la aceste creaturi blestemate, adevărate ucenice ale Diavolului! De vrei să convingi, totuşi, că iubeşti cu adevărat, urmează o predică insuportabilă despre instinctele animalice, anii de andropauză, caracterul imoral, de necrezut al omului în care, până atunci, credea nestrămutat şi lângă care vroia negreşit să'mbătrânească! Cum? Frumos - desigur! (ca în romane sau în telenovelele lacrimogene...) "În fond, toţi bărbaţii sunt la fel; nişte adevăraţi porci, turmentaţi de "fleacurile" acelea... (Nu putea fi vorba de clipele ei proprii de "poftă animalică", finalizate numai printr-un orgasm binemeritat şi uneori - mult "muncit" de cel de lângă ea!)" "Nu vă preocupă decât sexul, parcă aţi fi citit numai pe Freud! E singurul lucru care vă subjugă şi vă guvernează acum, viaţa voastră. Vă comportaţi ca nişte veşnic turmentaţi, lipsiţi de raţiune şi de simţul datoriei faţă de casă şi de familie... Vă doare în c... de nevasta care trudeşte să aducă şi ea bani în casă, să crească pe cei mici, să aibă grijă de bucătărie şi curăţenie în casă şi să vă slugărească. Ştie, oare Diva aceasta să facă: o mămăliguţă ori o tocăniţă, de să-ţi lingi degetele?! Aşa, ca mine!" "În vreme ce eu dovedesc, faţă de tine, mult respect, tandreţe şi am simţul datoriei asumat, acelaşi ca la începutul de drum în doi!" Dar, să nu cutezaţi cumva, logic, să încercaţi a o convinge că aţi păstrat pentru ea "multă tandreţe şi mult, mult respect!" "Pff! vorbe fără valoare; curată bătaie de joc!" - vine replica tăioasă a consoartei, aprinsă la faţă şi convinsă de dreptatea ei totală! Pentru cineva care nu a meritat dragostea pură şi sacrificiile ei nenumărate! "În fond, se ştie: dragostea trece, cum toate trec pe lumea asta strâmbă. Dar, trebuie să rămână intacte: tandreţea, afecţiunea, gentilitatea şi respectul reciproc; mascul nenorocit!" Şi uite aşa, depinzând de cine se vorbeşte şi de cine îşi demonstrează dreptatea, adevărurile devin minciuni şi invers, după cum se nimereşte... Iar "respectul reciproc" este taxat pe loc: "Ia ascultă, musiu, crezi că vorbeşti cu maică-ta?!" Oferă, în schimb, partenerei tale de viaţă numai şi numai dragoste, iubire - cum se mai zice; imediat vine "acuza": în afară de plăcerile tale nesăţioase, veşnic nepotolite, ba chiar bestiale, nu te mai interesează şi nu mai vrei să faci nimic; ai uitat tandreţea, gingăşiile, sensibilităţile "gâdilate" la vreme şi chiar şi... respectul (?!). Se desprinde o concluzie de necontestat: "ceea ce dai - nu are nicio valoare; ceea ce iei este capital!" alături de aprecierea că şi-a pierdut tinereţea şi cei mai frumoşi ani din viaţă ... cu tine, degeaba; şi n-o să te cedeze ea... fără luptă, să nu se înfrupte cumva "nemernica, târâtura aia" ce ar trebui strivită precum o râmă greţoasă! Şi fără nicio milă! Să presupunem că încă mai ai bani, pe care n-a reuşit ea sa-i "toace": Diva aceea drăcească; încerci să o asiguri că vei avea grijă de ea şi de copiii voştri şi pe mai departe, că nu vor duce lipsă de nimic... Falsă iluzie că generozitatea ta va fi apreciată şi acceptată... Ce naivitate! "Ar fi culmea; zău, că nu te mai recunosc şi nu mai vreau să te ascult! Ce, te pomeneşti că ai vrea să-ţi fiu şi recunoscătoare că nu te porţi porceşte, ca o bestie ce eşti; aida, de! Crezi că scapi atât de uşor?!" "Crezi că numai banii contează (dar, Doamne fereşte să nu-i mai aibă, în viitor). Crede-mă: fac ceva pe sacul tău cu bani, pentru pomeni!" "Numai banii îţi umblă prin gură! Fă ce vrei cu bogăţia ta greţoasă, la care n-ai fi ajuns dacă nu eram şi eu, să te slugăresc, zilnic, să te îngrijesc, să te apăr de "ispitele ucenicelor diavolului"! Cât am mai fost în stare să o fac?". Dacă nu prea ai bani e mult mai rău: "crezi oare, nenorocitule, boşorogule - în devenire - că o să poţi întreţine "mimoza" ta, alături de mine, când tu nu eşti în stare să ţii, cum trebuie, măcar una şi bună, ca mine?! Domnul se crede Contele de Monte Cristo; poate, dar în mizerie!..." În fond, eşti într-un cerc vicios, fără ieşire; într-un labirint, fără terminal... Nu ştiu ce creator ar putea să-mi regizeze, cu succes, asemenea episoade conjugale, sub zodia unor constrângeri imposibil de doborât... Acuma, chiar mi-a devenit clar că este imposibil! Orice scenetă, film ori serial, în acest impas nerezolvabil, ar fi un insucces garantat, o spectaculoasă şi lamentabilă "cădere"... Ceea ce .... pe scenă sau în film într-o jumătate de oră, la mine (Mihai, mă mai cheamă) nu se "consumă" nici în 1-2 ani de zile grele, cu urme de neşters... Pe viaţă!! Rezolvările din piesele ori filmele de succes, celebre, nu au corespondent în viaţa domestică a unui simplu cuplu conjugal, contemporan... De ce oare? Din nepricepere, din obtuzitate, din orgolii nemăsurate ori sete de răzbunare, de nepototlit?! Un răspuns greu de oferit...
ŞASE
Motto: "O faptă rea se'ndreaptăprintr-o faptă bună; o vorbă rea nu se'ndreaptă prin nimic." (vechi proverb oriental)
Nu mai întâlnise Mihai dragostea? Nici vorba! În anii de studenţie se'ndrăgostise, dar fără speranţă, de o frumoasă blondă cu cosiţe, colegă de an; dar, total lipsit de şanse ("Ca la douăzeci de ani făr'de griji, şi făr'de bani!"). Iubire care a murit, tot aşa de repede cum s-a născut... Câţiva ani, puţini însă, mai târziu "s-a iubit" şi s-a căsătorit din cavalerism, cu o proaspăt "majoră", extrem de frumoasă, dar... fără ocupaţie, care-şi începuse viaţa sexuală - ce-i drept - cu el; în final, şi de teama să nu o piardă, altfel... Dar, a apărut acea Matilda, al cărei "joc" extrem de bine lucrat i-a adus verigheta pe mâna stângă şi inima celui pe care-l epatase cu calităţile ei indiscutabile printre care şi perseverenţa ("perseverare diabolicum!"), naturaleţea cu care minţea - convinsă de propriile minciuni şi tupeul, în sensul bun al cuvântului, greu de egalat... Dar, din nefericire, nelăsat drept... moştenire! Nimic din cele dinainte nu i-au fost străine Matildei, în criza ce începea şi se acutiza... "- Mai ai ceva dragoste pentru mine? Simţi măcar respect pentru ceea ce am realizat împreună? - Ce întrebare!... Se poate să... - Păi vezi... Şi te rabdă inima să dărâmi totul pentru o puştoaică, oricât de apetisantă ar fi ea?..." Potop de lacrimi - la comandă - crize de nervi, (ca să fiu... delicat în exprimare) de neînchipuit. Poveşti fantastice despre boli imaginare, dovedite a fi doar: fantasmagorii! Rezultatul: nul! Prefăcătoriile nu ţin la infinit şi dezonorează! Mihai nu învăţase încă precum că: amorul - propriu şi frica de ridicol, dorinţa de a limpezi îndoielile, au precădere în psihologia feminină. Nu, o dată, auzi: "... vreau să ştiu în ce ape mă scald...", "să nu mai bâjbâi în întuneric!..." Numai că, de cum... ştiu, niciodată nu este ce voiau să ştie; dacă îndoiala macină, există un lucru care macina cel mai tare: acesta este întotdeauna ADEVĂRUL! Iată de ce, a vorbi este de prisos, înainte să fi luat hotărârea de a rupe. De vorbeşti, regreţi ce ai spus; de nu vorbeşti, vei începe să regreţi că... ai tăcut! Se nasc şi izbucnesc vorbe grele, pe care nimic nu le va mai putea şterge vreodată. Ideea că "timpul le aranjează pe toate" este o iluzie, nefericită! În viaţa reală, întotdeauna baţi pasul pe loc, cuvintele nu ajută la nimic, fie că depăşesc gândurile tale intime, fie că nu găseşti cuvintele potrivite pentru a le exprima... Cine sunt câştigătorii: cei sau cele pentru care minciuna este ridicată la rangul de cult, minus adevărul! Pentru a nu-i mai socoti şi pe cei care, îndeobşte, vorbesc meşteşugit... cu jumătăţi de vorbe! Conduită ce le asigură, multă vreme, succesul... Dacă soţia nu a izbutit nimic, până acum, recurge şi la alte stratageme: "Mă bag menajeră undeva" - lucru greu de înghiţit de soţul ocrotitor; "ies să fac trotuarul" - fără a se mai uita la ridurile şi imaginile din oglinzile nedeformante... "De vreme ce tipesa ne-a distrus căsnicia noastră fericită, invidiată de toţi cunoscuţii!..." Se spune - nu o dată - că teatrul e viaţa. Numai că viaţa nu este teatru! "Reprodusă pe o peliculă sau o bandă magnetică, viaţa are un patetism incompatibil cu scena!..." În teatrul care e un imens prilej de defulare, autorul pune personajele să se exprime, cum el n-ar îndrăzni niciodată să o facă, în viaţa de toate zilele. Actorii joacă şi rostesc, convinşi, replici pe care niciodată nu le-ar rosti, acasă la ei; spectatorii se delectează să audă sau să vadă cu totul altceva decât ar fi dacă scena s-ar muta, devenind realitate, la ei acasă, în viaţa de toate zilele... "Aşa e viaţa!" - spun toţi, într-un sfârşit; şi se pleacă cu o mulţumire greu de descris, în suflete! Dar teatrul de acasă, cel viu şi adevărat, cine-l mai poate înţelege?! Eu, n-am văzut încă pe nimeni; de la cele conjugale, de la cele de pe scena circului politic, devenit de-a dreptul insuportabil... De câte ori n-am spus: "Moft! ăsta-i teatru!" Dar, din păcate, oameni buni este: VIAŢA NOASTRĂ; una singură şi scurtă, după voia Domnului! Viaţa nu te ajută niciodată când aştepţi ceva de la ea; viaţa este "ceea ce ţi se întâmplă, în realitate, când tu îţi doreşti cu totul altceva." Şi, numai rareori, în viaţă, lucrurile se descurcă la timp! Ajutându-te "să tragi chiulul" unei vieţi sortite, dinainte orânduită; oricum, de neschimbat. Există şi fatidicul: "acum poţi să-ţi iei catrafusele şi să pleci!", dar nu e uşor de îndeplinit... Apar impasurile de tot felul: prima valiză; hârtiile şi cărţile la care nu vrei să renunţi; împărţeala a nenumarate bunuri comune; copiii şi soarta lor pe mai departe etc. Adevărate catastrofe umane! Care, nu o dată, prelungesc un "autonaufragiu" liber consimţit, la domiciliul pe care urmează să-l părăseşti, pentru Dumnezeu ştie ce şi cine! Deşi spaţiul îngust şi sufocant al faimosului trai "în triunghi" te aduce în pragul asfixiei morale şi spirituale... Îmi revine în minte cunoscutul roman al lui Sinclair Lewis (după care s-a realizat şi un film celebru) în care este vorba de viaţa unei femei întreţinute, măcinate de lunga, pasiva şi dezolanta aşteptare, fără nădejde, a unei schimbări fundamentale, mereu promisă dar amânată de cel care... nu este "încă liber"!... Acest roman, intitulat "Back-street" reuşeşte să convingă că adulterul este imprevizibil şi incalculabil, înafara raţiunii şi logicii curente... În celălalt taler al balanţei: interminabile constrângeri conjugale, tot mai greu de digerat! Spunea Wanda lui Mihai odată, într-un târziu: "Doamne, Mihai, ce am putut să-ţi fac! S-a ales praful din viaţa ta calmă, liniştită, chiar dacă era plină de rutină şi ticuri... Ţi-am bulversat existenţa, ţi-am arătat o altă faţă a lumii, am încercat să te fac să râzi, să cânţi, să dansezi, să înveţi optimismul, dar n-am reuşit... mai nimic! Din păcate..."
* * *
Wanda şi Mihai erau tot în "faza" strângerilor de mână. pe ascuns, la un spectacol; al sărutărilor - tot pe furiş; al "amorului ghebos" - preambulul unui sex dezlănţuit ce se anunţa! Wanda locuia undeva, spre margine, unde întorc nişte troleibuze; dar într-un bloc mic, cochet şi bine întreţinut - precum şi împrejurimile acestuia. "Împrejurimi" în care "îl scotea" pe Mihai, pe înserate, la plimbări, cu puţini "privitori" în jur; erau în deplină siguranţă: un avantaj "perdut" al Epocii de Aur - ceauşiste... Wandei, i-a venit o idee: câte o sărutare dulce sub fiecare stâlp de iluminat public, ori: din doi, în doi! Clipe de extaz, curate, mult departe încă de dorinţele trupeşti ce urmau "să explodeze", abia în iarnă, la munte, într-o scurtă vacanţă a amândurora... Se pot uita - oare - asemenea clipe de extaz cu care nu s-au mai întalnit, după aceea, niciodată?
ŞAPTE
Spunea, nu o dată, Mihai: "Wanda a facut totul ca să mă cucerească, cât mai curând posibil, şi să mă păstreze numai pentru EA!" La douăzeci de ani te crezi imbatabilă şi invincibilă, cu atât mai mult cu cât fizicul şi intelectul te detaşează net de restul celorlalte. Calităţi cu care natura o dăruiseră din plin.
* * *
Se pot uita, oare, nopţile de năvalnică iubire, vreodată - în viaţa noastră pământeană? Nicidecum! Am să vorbesc numai despre una dintre cele multe trăite de Mihai, în lunga lui "vară indiană", ce părea fără de sfârşit... Undeva, într-un frumos hotel din vestita Vale a Prahovei; dar unde, de aveai nume diferite şi vroiai o cazare, trebuia să prezinţi: "certificatul de căsătorie", cel doveditor al unui cuplu constituit legal (pentru voi, tinerii de astăzi, "just remember": era pe vremea lui Ceauşescu!). Mihai a închiriat... două camere în hotel: una pentru el, cealaltă pentru Wanda. Ca să se reunească - evident - într-una din ele. Aceeaşi Wanda care dorise, neabătut, să-şi înceapă viaţa sexuală cu el, pentru că îl iubea, cu adevărat. Au urmat: nesfârşite ceasuri de dragoste şi jurăminte de credinţă, cu... "termen de valabilitate" - pentru veşnicie. Lumina filtrată prin "perdelele de plastic", ce venea, combinată cu cea de la o lună plină superbă ca şi de la o reclamă multicoloră intermitent luminată desena "ape ireale" pe trupul sculptural, de marmură albă şi cosiţele blonde ale Wandei. Care i s-a dăruit cu mult curaj şi care a fost nesăţioasă până în zori; când orice senzaţie de durere sau jenă fizică dispăruse iar un somn, odihnitor şi binevenit, pentru amândoi, asigurat cu o plăcuţă cu "do not disturb", agăţată de clanţa uşii, pe dinafară, avea să-i pregătească: pentru o nouă zi de dragoste şi lungi plimbări prin pădurile din preajmă; pe o zăpadă sclipitor de albă, care oferea privirii un peisaj de-a dreptul mirific! Departe de lumea dezlănţuită, de constrângerile conjugale ori parentale; cu o asemenea bucurie în suflete şi ochi care-i trădau faţă de toţi cei din jur, puţin miraţi (de, vremurile!) de apariţia acestui neobişnuit cuplu; din care se revărsau o fericire şi o mulţumire, cum numai rar se mai puteau întâlni... Vorba poetului neamului: "o zgâtaie de fată" şi un "corupător (?!) adulterin", care nu se mai gândeau la nimic altceva decât la fericirea lor şi mulţumirea că... nu rataseră şi acele clipe minunate; fără gând la consecinţe, fără planuri certe de viitor: numai bucuria de a se fi găsit, unul pe celălalt, şi de a nu fi trecut, indiferenţi, unul pe lângă celălalt. Ca altădată... Şi, ca de atâtea ori, în viaţă! I s-a "dăruit" lui Mihai, aşa cum numai cu primul o poţi face: pentru a deveni - "femeia lui". Era nesăţioasă şi avea un apetit sexual, veşnic treaz, dar ţinut sub control, cu resurse de nebănuit. N-a ezitat nici să o întâlnească şi chiar să o înfrunte pe Matilda; chiar şi în salonul de spital unde Mihai se refăcea, după o operaţie neaşteptată. A încercat de la început, să o domine, dar n-a reuşit decât să... o enerveze pe cea "legală"! ... Cu acte, în regulă! L-a "învăţat" pe Mihai să guste deliciul ierbii crude, de primăvară, sub piciorul descălţat de pantof, într-un parc al Capitalei; mersul agale prin frunzişul uscat şi căzut de sfârşit de toamnă, precum şi frumuseţea naturală a frunzelor, lepădate din coroanele devenite arămii ale copacilor în pragul iernii; de altfel, pe cele mai frumoase dintre acestea, le culegea pentru acasă...; plăcerea unei băi în mare, sub razele de lună; sexul în natură, cel interzis - chiar cu riscul de a fi "surprinşi" de stăpânii acelor locuri; frumuseţea florilor de câmp, culese de pe dealurile de la poalele munţilor; trântitul în zăpadă şi bătaia cu bulgări, uitate încă din anii copilăriei îndepărtate... Totul în ea şi la el erau naturale, vii, lipsite de orice urmă de ostentaţie; doar: o nemaiîntâlnită poftă de viaţă, la început de drum în viaţă! Abia puţin trecută de vârsta majoratului, Wanda ştia totul despre sex şi-l practica: fără inhibiţii; fără pudicitate - adevărată ori mimată; fără rezerve ori "apăsări" de morală sau orice fel de constrângeri. Cunoscându-şi perfect puterea de seducţie, "ţesea" plasa din jurul "victimei" până la victoria finală... Pe care o savura cu diabolică plăcere! Poate erau acele "liane" din apă, de care ne vorbeşte poetul neamului românesc. Susţinută de mamă, la rândul ei cu sânge fierbinte rusesc, a încercat să o cucerească chiar şi pe Dana; dacă la început a reuşit, în cele din urmă a pierdut! Ştia însă că existenţa Danei era o piedică greu de învins; în raport cu Matilda cea "coaptă" şi rece, cu fire închisă, rezervată, şi mult prea orgolioasă pentru a se lupta cu "o fătucă" abia trezită la viaţă. Dar de care, începuse serios să se teamă! Wanda simţea puternic lipsa tatălui natural, cel care le părăsise în anii începutului ei de copilărie şi vedea în Mihai atât un posibil soţ - cald, iubitor, sensibil, dar şi un părinte protector, în lupta cu greutăţile vieţii în care abia păşea...
* * *
Gara din Predeal; zi de Duminică - singura zi de "week-end" (când... nu aveai programate "munci patriotice"), de pe vremea aşa zisului "dictator". Wanda, liberă de orice constrângeri, vine cu Mihai - cel care invoca o "activitate profesională", într-o "mică escapadă", pentru câteva ore, la munţii plini de zăpadă. Ce nu ştia Mihai era că: Matilda, care-i scotocea buzunarele şi borseta, văzuse cele două bilete "la rapid", dar nu spusese nimic; pentru a face: mai apetisantă "salata" ce urma să i-o servească la întoarcere, cu zbieretele şi eventual... palmele, de rigoare! De, femeie geloasă, monşer! De pe şosea, pe lângă hotelul Orizont "se făcea" drumul spre Cabana Trei Brazi; unde "puteai să bagi în tine": măcar o ciorbă caldă. Nu se punea problema cazării! Wanda a avut iniţiativa, din nou: nu luăm autobuzul, de la gară, ci mergem... pe jos, prin zăpadă, cale de 5 kilometri. Într-un peisaj, într-adevăr, mirific! Oarecum, codindu-se, mai "leneşul" Mihai acceptă: ce nu faci pentru femeia iubită?! Şi nu oricum; nu pe şosea - ci pe o cărăruie, din pădurea "adiacentă", ce şerpuia paralel cu drumul pe care circulau autobuzele şi autoturismele personale. După ciorba de la cabană, mai mult legume, s-au urcat într-unul din autobuzele care circulau, din oră în oră, spre Predeal-Gară; alt drum cu trenul, dar cu plămânii încărcaţi cu aerul tare şi proaspăt de munte. Wanda - în extaz; Mihai - însă: în... necaz, când avea să dea ochii cu "tovarăşa de viaţă". Dar - zău că a meritat! Iar "ucenica diavolului" mai marcase "un punct"...
* * *
Mihai devenise, treptat, un "obişnuit al casei"; cu automobilul
parcat sub ferestrele apartamentului; undeva, chiar şi pe o
bucăţică din... trotuar! În fond, EA era tânără,
frumoasă, inteligentă şi total liberă; neangajată
niciunde în alt loc, sau cu un altul... Iar familia, îl dorea! El - nici
nu mai ştia pe ce lume este! Numai cine n-a cunoscut iubirea va strâmba
din nobilul nas! A făcut să-i viziteze - acolo - verişoara lui devenită vest-europeană, cu acte în regulă... Cea care a vorbit cu familia, dar cel mai mult cu Wanda... La plecare, l-a tras deoparte şi i-a şoptit, cât de repede se putea: "Felicitări!" "De ce?" - a întrebat cu naivitate Mihai. "Nu ştiu ce naiba ai făcut, tu pe care - scuză-mă - te credeam un "tăntălău în amor", dar fata este îndrăgostită de tine "până în vârful urechilor". Şi crede-mă Mihai: sunt "hoaşcă" bătrână, cu multă experienţă în amor! Cunosc bine şi femeile!" "Ce te face să spui asta?" - nu a mai rezistat să întrebe "novicele" Mihai... "Vezi: nu numai că a vorbit mereu, numai admirativ, despre tine şi personalitatea ta, ca individ. Dar, urmărind-o cu atenţie, am remarcat ceva de netăgăduit: când te reîntorceai în sufrageria, din care lipsiseşi - pentru un timp, chipul ei se transfigura, radia numai bucurie şi poftă de viaţă - cu tine alături. Crede o femeie ca mine; mai bătrână - puţin şi ca tine, nu numai în raport cu ea." "Eu ştiu ce să zic" - a răspuns Mihai. "Dar, oare, cât va ţine acest miracol, această "criză"?!" "Depinde de voi amândoi" - a răspuns verişoara cea sensibilă şi cu multă experienţă de viaţă amoroasă...
* * *
L-a făcut pe Mihai să plece de acasă, pentru un timp; mai bine spus, să fie chiar el cel "alungat" de acasă de tandemul "mamă-fiică", care nu mai accepta această existenţă duplicitară; nicidecum un veşnic "triunghi conjugal", după moda franceză, liber consimţit... Mihai a închiriat o garsonieră, undeva prin nordul Capitalei şi a locuit acolo o vreme, deşi a fost, în cele din urmă, "descoperit" de Matilda (după numărul de telefon), care, compătimindu-l sincer pentru sărăcia în care se mutase, şi trăia, dintr-o casă frumoasă, bine utilată şi spaţioasă din centrul Bucureştiului, l-a invitat "să vină acasă"; lucru care s-a şi întâmplat, în final, dar numai după o vreme, atunci când Mihai a descoperit - neaşteptat - adevărata faţă a Wandei lui! Şi a înţeles că - de fapt - aceasta nu voia decât să câştige "o competiţie"; să încerce un eventual mariaj, fără garanţii pentru viitor, numai de dragul de a fi ea cea învingătoare!
* * *
Era Mihai un "tip" gelos? Ştia - până atunci - că nu! Dar, gelozia, bat-o vina, nu l-a iertat! Wanda şi-a sărbătorit cei 20 de ani, proaspăt împliniţi, acasă - la ai ei. Unde, pe lângă Mihai, erau "în păr" şi toţi prietenii de familie, pe lângă rude, mai mult ori mai puţin, apropiate. Un mai vechi amic de familie şi un medic de pe la "marginea ţării de Vest", "luaţi" cu paharele nenumărate, în focul unor tangouri şi alte "dănţuieli" sud-americane, slobozite cu generozitate de un radio-casetofon ceva mai nou, au cam... scăpat mâinile pe "funduleţele" partenerelor de dans; neiertând-o nici pe sărbătorită... Albit la faţă şi neputincios să mai asiste la "scenă", Mihai s-a "refugiat" în camera de baie; unde "l-a pescuit" Wanda, care nu-l scapă din ochi. Dar: ochii lui erau în lacrimi; şi - nu de bucurie! "Doamne, ce ghinion pot avea" - a spus mişcată fata. "De ce eşti - oare - atât de sensibil şi uşor de rănit?! De ce nu ai încredere nemărginită în iubirea mea, singura mea iubire?! Jur că aşa e! Uite, îţi promit, că de vei vrea, în anii ce vin, să-mi fii soţ, oricâteori s-ar repeta cele de astăzi, voi veni după tine, te voi afla, şi vom face un sex sălbatic, care - sper - va reuşi să-ţi alunge orice urmă de îndoială în ceea ce mă priveşte. Indiferent de musafirii din casă! Şi să ştii, Mihai, nu glumesc de fel!" - spuse Wanda.
* * *
De altfel, când Wanda şi-a dat seama că începe să piardă, şi-a schimbat imediat "faţa"... Începuse astfel: să refuze tot mai des - sub diverse pretexte - sexul, mai înainte: arma ei "fatală", să lipsească fără a-şi motiva, în vreun fel, absenţele; să-şi organizeze timpul aşa cum voia, numai ea... Au ieşit la iveală minciunile ei nenumărate: Mihai a aflat că nu ea gătea (de altfel, nici nu ştia!); nu ea spăla şi călca rufăria, ci bunica, în vârstă, care abia mai prididea cu treburile casei; nu orele la cursuri, ci partidele de cărţi, ori chiar şi alte... întâlniri secrete îi ocupau timpul petrecut în afara casei, pe care nu dorea să-l justifice... Capac i-a pus, însă "pedeapsa" născocită pentru Mihai cel indecis: să-l înşele, fără scrupule, cu un coleg al lui de serviciu, dar fără a renunţa, încă, la legătura intimă cu Mihai; pentru... a avea de unde alege, mai târziu, în funcţie de evoluţia "problemelor"! Ce diabolic plan! Un lucru pe care însă Mihai nu i l-a mai putut ierta! Şi: a urmat despărţirea! Inevitabil... Cum a suportat Mihai toate acestea? Bineînţeles, nu i-a fost uşor; devenise tot mai ursuz, gelos, bănuitor în tot şi toate, deprimat - mai ales că "spatele frontului" - cel de la domiciliul conjugal, rămăsese "minat"... Cum a pus, totuşi, punct acestei tumultoase iubiri? Cu aceeaşi metodă pe care a aplicat-o, cu
succes, de mai multe ori, în viaţa lui sentimentală! După o
perioadă de despărţire, a "aranjat" a reîntâlnire cu
Wanda; care - în culmea fericirii, crezând că, în sfârşit, a
câştigat, i s-a oferit pe loc, provocator şi folosind arma ei
fatală: atracţia fizică, şi a început "să-l
tragă de mânecă"; dar, s-a ales numai cu... mâneca lui de la cămaşă! A existat un singur răspuns, elocvent: "Ucenica diavolului", cu toate atuu-rile şi tertipurile practicate, sub influenţele satanice, nu a fost în stare să biruie; sentimentul credinţei într-o adevărată familie şi valorile pe care nu le apreciase, cum trebuie, până atunci, la adevărata lor valoare, au biruit planurile urzite de Satana!
OPT
Motto: "Un bărbat nu-nşeala ofemeie cu-o altă femeie, pentrucă cea de-a doua ar fi mai tânără, mai frumoasă ori mai deşteaptă decât prima, ci pentrucă... e alta!" (Bernard Shaw)
"... După ce oamenii au depăşit o stare, îi flutură amintirea ca pe-o vechitură, ca pe-o cârpă de praf... Mi se pare ciudată şi inexplicabilă tendinţa majorităţii de a-şi devaloriza trecutul, de a vorbi despre el - în cel mai fericit caz, cu ironie - ca şi când o fază depăşită n-ar mai face parte din viaţa lor, din viaţă'n general... Mai este ceva în oameni: surprinderea pe care le-o provoacă infidelitatea, de orice natură ar fi ea... Câtă superficialitate e-n om!..." (Ileana Vulpescu, romanul "Arta conversaţiei", Editura Tempus, Ploieşti, 1998). Şi, apoi - de ce nu? "... suntem prea intransigenţi când îi judecăm pe alţii şi prea concesivi când ne judecăm pe noi înşine..."(Ileana Vulpescu, romanul "Arta conversaţiei", Editura Tempus, Ploieşti, 1998). Mihai a gustat din plin "bucuriile" unei iubiri ascunse - multă vreme - şi blamată, supusă oprobiului public - după aceea, fără milă. Dragostea implică, într-o măsură primordială, respect şi simţul datoriei; în relaţia Wanda-Mihai au fost doar iubire şi atracţia sexuală fatală, desigur adevărată dar... cu totul insuficientă, pentru o viitoare căsnicie. Faptul că trebuiau să se ascundă, de la început, lasă un gust amar, întunecă orice clipă de fericire, în pofida sentimentelor copleşitoare şi a unei atracţii fatale, dată fiind tinereţea ingenuă şi frumuseţea noii partenere în dragoste, foarte tânără. Greşise enorm şi Matilda, care sfidând frustrările şi orgoliul nemăsurat ale lui Mihai, persecutat şi la serviciu - pe nedrept, umilit, oprit din ascensiune şi interzis la deplasările peste hotare, nu a găsit ceva mai bun de făcut decât să plece în străinătate, pe "linie de serviciu", cu lunile, chipurile pentru "a da timp de gândire", în linişte, lui Mihai! Numai că acesta nu era singur, iar Matilda ştia asta; lăsat cu toate grijile casei pe umeri şi cu sarcina creşterii şi hrănirii - la propriu nu la figurat - a unei "copile" de 18 ani, care deja nu-l mai asculta, şi profita, la maximum, de absenţa de acasă a mamei cele bune... Mama care, atunci când revenea - pentru alte câteva luni acasă - nu înceta să provoace, aproape zilnic scandal în casă, să ameninţe cu "suicidul"(?!) şi să-şi denigreze soţul în faţa propriei sale fiice! Până la următoare plecare peste hotare, dar tot numai a ei, cu "importante" sarcini de serviciu... Se putea să nu profite Wanda, o luptătoare înnăscută, fără scrupule şi realmente îndrăgostită de Mihai, pe care dorea să-l păstreze numai pentru ea! Insuccesul ei, multă vreme total inacceptabil pentru ea şi ai ei, a avut numeroase cauze. Mihai era un tip retras, singuratec, extrem de sensibil şi mult mai matur, trecut prin viaţă. El nu se putea "arunca" cu capul înainte într-un "nou început", ce nu oferea, de fapt, nicio garanţie... Prin fire, sceptic şi bănuitor, cu tot ce nu cunoştea bine sau era nou! În fapt, erau anii '80, ai secolului XX, pe timpul "moralei poletare", exacerbată; când lumea clevetea pe la colţuri, ori chiar pe faţă, dezaprobând o astfel de "relaţie împotriva naturii", ce astăzi este unanim acceptată şi nu mai miră pe nimeni; mai ales când viitorii miri sunt distanţaţi de zeci de ani de viaţă ori, de ce nu, de zeci de centimetri - la înălţime! Dar, clandestinitatea asta ce şi-au impus-o avea în ea ceva degradant, când nu poţi neglija lucruri ori datorii. Mihai a trecut şi peste aceste lucruri; desigur nu fără urmări, la serviciu; partidul şi organele "noastre" de cadre, vegheau cu străşnicie! Formal însă, căsătoria cu Matilda nu se desfăcuse! În bună parte şi pentru a nu o opri şi pe ea, de la deplasările peste hotare, chiar dacă era, şi se dovedise, până atunci, o "tovarăşă de încredere", nu ca nenorocitul de Mihai, cu dosarul lui... Au fost câteva momente în care Wanda a înţeles că, în cele din urmă, va pierde. Le vom trece, succint, în revistă: a) Se organizase sărbătoare de Crăciun, în familia Wandei, cu participarea lui Mihai ba chiar şi a Danei; Matilda - undeva în lume! Mihai nu s-a simţit fericit; mai mult chiar - stânjenit, dornic să plece ACASĂ, la el mai repede, sub pretextul conducerii Danei; b) Undeva, pe o plajă din Mamaia; "diva" Wanda atrăgea atenţia şi de pe cearceaful ei de plajă se apropiau, nu o dată, "masculi" musculoşi şi bine făcuţi. Unul, mai tânăr, din vecinătate, îi spune mamei, a-l însoţea: "Uite că vine tatăl fetei, poate intru în vorbă cu el pentru a o... "agăţa" pe ea;" c)
La o cabană vestită, într-o "fugă" de week-end
şi - desigur - fără voie de acasă... Spune Wanda: nu
vrei să rămânem peste noapte? A "căscat"
recepţionerul nişte ochi la mine de mi-a spus că ne face rost,
dacă vrem, de o cameră, deşi cabană este "full";
în timp ce Diva se servea cu un cocktail tare, la barul de la intrare!
Bineînţeles, pe banii însoţitorului! e) O după-amiază de vară caldă. Mihai însoţeşte cuplul: Wanda - mama "soacră" la internarea celei din urma într-un spital, din centrul Capitalei, pentru o operaţie deseori întâlnită în lumea feminină, dar care putea să descopere şi boli grave, ascunse, precum cancerul!. După internare, Mihai o lasă pe Wanda singură şi se întoarce la CASA LUI, pentru a primi soţia şi fiica, ce se întorceau cu autoturismul propriu, dintr-o scurtă vacanţă pe litoral. Erau nori negri, de furtună, care n-au întârziat a se descărca într-o vijelie de vară, încă de neuitat. Ajuns acasă, cu autobuzul, Mihai nu s-a mai gândit la Wanda şi necazurile ei... În schimb, aceasta a mers pe jos, prin ploaie, cu părul despletit în vreme ce pe obraji îi şiruiau lacrimi, amestecate cu picăturile de ploaie caldă de vară... La un moment dat, s-a descălţat pentru a mai putea înainta prin râurile ce legau cele două "maluri", cu funcţie de... trotuare! Singură, speriată, cu teama în suflet că şi-ar putea pierde şi mama; pentrucă în Mihai nu se mai putea încrede, de mai multă vreme... f) În ultima noapte caldă de vară, petrecută împreună cu Mihai, la ea acasă, acesta s-a trezit şi a văzut-o în dreptul geamului larg deschis, în vreme ce îngâna un cântec de nedesluşit, dar trist, tânguitor şi care trezea compasiune... Ştia deja, că visurile ei, învingătoarea dintotdeauna, se năruiseră... Şi-şi plângea... soarta! g) Şi mai e ceva, deloc lipsit de însemnătate: în vreme ce Matilda, cu toate cusururile ei avea, totuşi, simţul datoriei şi era o gospodină greu de egalat, Wanda se comporta precum un personaj aerian, egoistă şi indiferentă - cel mai adesea - lipsită de orice simţ al datoriei şi al sacrificiului personal, refractară la tot ce însemna: casă, bucătărie, curăţenie, ordine şi-i deranja cumva "planurile" ei de a-şi organiza şi trăi viaţa, numai aşa cum îşi dorea ea, netulburată de nimeni şi de nimic. Dacă putea să-i reproşeze ceva, chiar şi astăzi, este numai felul inacceptabil şi neelegant în care a forţat despărţirea; fără "loc de întoarcere", cu răutate făţişă şi cu scopul de a-l răni de moarte pe fostul ei partener de viaţă. Punct ochit, punct lovit... Ceea ce, desigur s-a şi întâmplat! Şi, i-a reuşit!
* * *
A avut Mihai, vreo "premoniţie"? Ceva, orice, care să anunţe "cumva" un final nedorit, atunci?! Da, a avut! Oprise pentru a-şi umple rezervorul la o staţie de benzină PECO, unicele de altfel, pe atunci... Când să plece, de geamul din faţă-dreapta, lăsat (era vară!) în dreptul locului pe care se instalase comod Wanda, a "năvălit" o mână şi un cap tuciuriu de ţigancă, din cele cu ghicitul în ghioc, tarot sau... palmă! "Hai frumoaso, dă palma la baba, să-ţi "pupe" viitorul! Dar mai întâi, pune tu aici un ban, aşa, ca să nu fie "pe degeaba"." Amuzat, Mihai a întins o monedă... "Bine, barosane, dar ceva fâşnitor, nu ai? Haide, ieşi la baba cu ceva mai mult!" Mihai i-a întins, tot râzând, o bancnotă, destul de mare, pentru acele timpuri. "Hai, frumoasă prefăcută, că te ştie bine baba de pe undeva, lasă palma să ţi-o văz mai bine; dar, pune şi un inel alături, să nu fie "pe degeaba""; ea - a refuzat-o! Categoric! "Ho mâncaţi-o-şi pe toată, dar vicleană mai eşti, şi te crezi. Să ştii tu conaşule, că cine i-o vedea "lu asta" "ţâţele", nu scapă uşor de ea; şi - vor fi mulţi aceştia! Iar tu, nefericitul, ai să suferi şi ai să plăteşti, mai încolo, pentru "farmecele" ce ţi le-a făcut astăzi, curva naibii de zgârcită..." - a grăit, supărată, baba - greu de convins să plece de la maşină. Mihai a râs, a pornit maşina grăbit, şi mai, mai s-o ia, agăţată de uşă; că nu se dădea deloc dusă, ţiganca cea atotştiutoare! Dar, ce vreţi, pe rol de cobe!!
* * *
Mihai a revenit la casa lui dintotdeauna, la nevasta cicălitoare, obositoare, imprevizibilă şi cu un izvor, nesecat de fel, de reproşuri, greu de suportat, ce degenerau în scandaluri care, nu o dată, stricau liniştea şi viaţa unei adolescente, în formare, ce nu greşise nimănui şi cu nimic pentru a fi implicată în această nefericită poveste de viaţă... Şi cu urmări grele în anii ce veneau! Dar regretele sunt, oricum, tardive!
NOUĂ
Motto: multora dintre capitulări..." (Ileana Vulpescu)
Scrie Ileana Vulpescu în acelaşi roman, citat nu o dată de mine, aici: "Dacă bănuieşti că cineva te-a "turnat", ţi-a făcut vreun rău, cred că eşti obligat să clarifici acest trecut; este o obligaţie, cum să-i zic, "civică". Dar: trecutul pur sentimental?... Mi-e teamă că umblând cu el poţi păţi cum păţeşti cu florile presate, când încerci să le muţi, de pe o foaie, pe alta... De altfel eu consider psihologia: profesia de bază a scriitorului!..." Pentru cine e în stare, îmi permit să adaug! Disconfortul veşnic de acasă, flacăra nestinsă a gâlcevilor, ce izbucneau pe neaşteptate, şi din nimic, dându-ţi frisoane, în cele mai tihnite zile; repet: fără motive temeinice, în afară de ura şi dorinţa de revanşă a celei de lângă tine, ca şi veşnica teamă de singurătate - fără de sfârşit, l-au împins pe Mihai, ajuns la vârsta unei jumătăţi de secol de viaţă într-o nouă "afacere" sentimentală, cu mult mai scurtă, dar cu urmări tragice, peste ani şi ani...
S-a chemat: Speranţa; o proaspătă absolventă de facultate,
de care - la început din gelozie, mai apoi din convingere fermă că nu
poate renunţa la ea, s-a îndrăgostit... din nou ("iubirea nu
moare", nu-i aşa?!). Diferenţa de vârstă: tot un sfert de
veac, devenită o fatalitate!
O mamă de care şi astăzi la peste patru decenii de
existenţă, nu de mult înregistraţi, se fereşte şi se
ascunde, tot cât poate, ca şi în trecut, chiar dacă nu mai
locuieşte cu ea... Ci, undeva - mult mai departe! În fond: era răsfăţată, cum şi-a dorit mereu; era plimbată, scoasă "în lume" - cât se putea - i se iertau sau cel puţin erau cu uşurinţă tolerate "mofturile" - de teamă de a nu fi pierdută. Ca şi cum ar fi fost: cine ştie ce mare cucerire! Dar Mihai avea ochii legaţi; iar amorul, ca şi grijă, se ştie, se vindecă numai cu patul. "Pat" care, ce-i drept, mergea, încă! Pentru câtă vreme, era greu de răspuns... Mihai nu era chiar un inconştient, deşi trăia o adevărată "vară indiană"... Speranţa nu era gospodină; nu era nici măcar ordonată. Nu-i reuşea absolut nimic în bucătărie. Putea să se ardă mâncarea, uitată în cuptor, numai pofta ei, nepotolită de sex să fie îndeplinită până la capăt! De: orgasmul nu se atinge repede! Proastă "nimereală", iarăşi; fatalitate! Avea o plăcere diabolică să o înfrunte pe adolescenta Dana, afişându-se, fără nicio rezervă, cu tatăl ei; în vreme ce mama Danei era: tot peste hotare, cum se obişnuise şi cum avea să facă de altfel, până la vârsta de pensionare! Aşteptând, ce?! Să se "limpezească" apele acasă (?!) Hm!... N-o învăţase pe Matilda, oare, nimeni că un bărbat mai trebuie şi apărat, de nu vrei, cu adevărat, să scapi de el?! Mai cu seamă când îi ştiai slăbiciunile... Dana ajunsese la vârsta când aşa ceva este greu de "înghiţit" de la cineva de vârstă apropiată de cea a ei, care "atenta" la familia ei; o informa, fără rezerve şi pe Matilda despre tot ce se petrecea în lipsa ei acasă, dar aceasta... tot pleca! Şi, tot pleca... Ce aştepta, în fond? "Neputinţa" de care Mihai nu avea să fie scutit, potrivit legilor firii... Dar, cu ce se alegea? Cu un bărbat nefericit, nerespectat în casă şi supus unor "tiruri de reproşuri" tot mai greu de imaginat; mai ales că acum, nu-i mai dădea mână să plece de acasă... Trecuseră anii de tinereţe şi iluzii deşarte! Se terminase: vara indiană! Odată, mai de mult cu puţină vreme înainte de a pleca într-o lume mai bună, dar de unde nimeni nu s-a întors încă, Matilda i-a mărturisit lui Mihai că s-ar fi purtat: cu totul altfel şi mult mai înţelept, dacă ar fi fost convinsă că acesta nu o va părăsi niciodată, pentru vreo altă femeie. Dar atunci, şi la acea vreme, la ce bun?! Această lipsă de încredere şi de comunicare a generat tot răul din ea şi din casă; şi a alungat, pentru totdeauna, liniştea din căminul de altădată (pentrucă au fost, recunoaşte - de altfel - şi vreo 20 de ani buni, la început!). Speranţa - ca şi celelalte - voia însă: ori totul, ori nimic! Numai pentru ea, desigur... Câte perle rostite de aceasta cu "nevinovăţie" nu au rămas adânc săpate în memoria lui Mihai: "Ce bine ar fi să nu mai vină înapoi Matilda (erau anii lui Ceauşescu); şi mâine m-aş muta la tine! Şi să devin: nevasta ta!"... "Uneori mă surprind gândindu-mă: ce voi face peste 5-6 ani când tu vei îmbătrâni; voi umbla după "hăndrălăii" mei, singurii în stare să mă... satisfacă?" "Hai, totuşi, să facem un copil; repede, acuma, câtă vreme sperma ta mai este bună (?!) Şi care să te iubească, cum meriţi!";"Chiar de-aş fi violată, eu n-o să-mi iau zilele; ce, doar nu mi-ar lua şi sânii?! Trec şi eu peste asta... Ce, se moare din asta?!" Nu avea deloc complexe, reţineri; era gata să "încerce" orice şi oriunde, fără a-şi face probleme. Un libertinaj încurajat de lipsa de maturitate şi cele trăite într-o familie destrămată... Odată, pe o alee de munte, la marginea unei poieniţe, când stătea în braţele lui Mihai, răspunzând la o întrebare iscoditoare a acestuia, i-a răspuns - trebuie să recunoaştem - cu francheţă: " De va fi nevoie, o voi face cu oricine de care ar depinde viitorul sau rezolvarea unei probleme importante pentru mine! Fără rezerve!" Un alt gen de ucenică a Diavolului; cu şi mai puţine scrupule, gata să "dea gata" pe oricine, când îşi punea ceva în minte... O diavoliţă cu un aer feciorelnic, de "mimoză" - cum îi plăcea să se definească, simulând inocenţa şi neprihănirea femeii pe care ai putea să ţi-o doreşti, numai pentru tine. Şi, repet: numai pentru tine! De altfel, a dovedit-o peste câţiva ani, după schimbarea de regim din decembrie '89, pompos denumită "REVOLUŢIE"! Când oricum, scurta relaţie amoroasă cu "tomnatecul" de acuma Mihai, încetase, cu câţiva ani mai înainte, pentru că îşi orientase faţa spre "ceva mai verde", pe măsura nevoilor ei arzătoare... S-a "lipit" urgent de doi cetăţeni italieni, prezentabili, veniţi cu afaceri şi la "agăţat" în România "liberă şi democratică" de acuma, şi a plecat cu ei, spre Italia, cu maşina lor, înnebunită de plăcere că a putut suna să dea "vestea cea mare", de la un telefon mobil - necunoscut la noi, la începuturile anilor '90 (sau, extrem de rar, pentru marele public!). Bineînţeles că, stabilită în Italia, a renunţat la meserie (făcuse cursuri de inginerie electrică); a devenit "artistă", creatoare de măşti, prezentate periodic la festivalul internaţional de măşti şi artizanat de la Veneţia. Nu l-a mai contactat pe Mihai, şi nici acesta nu a mai căutat-o; deşi l-au dus treburile şi prin noua ei Patrie, adoptivă! Eliberat, de acuma, de restricţiile de a călători peste hotare... De revăzut, s-au mai revăzut o singură dată, când Mihai - devenit văduv, dar în vârstă înaintată deja, a fost sunat de "duduia", venită pentru Festivalul "George Enescu", de la care se obişnuise a nu lipsi niciodată, din doi în doi ani. Avea - ce-i drept - înclinaţii artistice! Cu aceeaşi teamă viscerală, încă, "să nu afle mama", de care se temea şi la anii pe care-i adunase, peste vreme! Şi - ce-i drept - se cam adunaseră... Mihai a avut o adevărată revelaţie: întâlnea, de această dată, o altă femeie, mult "trecută", ce vreţi, viaţa în libertinaj şi în voia simţurilor, te îmbătrâneşte mult mai repede, lipsită de orice feminitate, armonie ori delicateţe, rece, distantă şi care spunea cu nonşalanţă despre "iubirea lor" (care sigur, că a fost!) că "tu ai fost CINEVA important în viaţa mea!" Pleosc! Şi n-am cuvinte... Cel mai mult l-a muncit pe acesta gândul: Doamne, oare ce am găsit la ea, odinioară? Cum de mi-a sucit capul, şi-a adâncit ruptura din casă, care numai de asta nu avea nevoie? Unde erau toate speranţele (nu întâmplător se numea "Speranţa"), visele şi promisiunile deşarte de mai demult?! Cel mai mult te doare evidenţa faptului că: ai fost înşelat în tot ce credeai atunci despre o femeie şi caracterul ei; că ţi-a "furat" 1-2 ani din viaţă, pe care i-ai irosit şi nu se mai întorc, niciodată. Tot aşa precum nici răul făcut, nu mai poate fi reparat, oricât te-ai fi străduit... Iar viaţa, e una singură, şi din păcate atât de scurtă! Iar regretele nu mai ajută la nimic...
ZECE
Motto: "Oricât ar părea de ciudat, lumea are totuşi un sens" (Einstein)
Mihai nu şi-a propus şi nici nu şi-a permis să treacă
în revistă: toate "afacerile amoroase", toate iubirile visate,
ascunse ori trăite... Vreme de zeci de ani! De fapt, scrie Ileana Vulpescu
- în acelaşi roman pe care l-am citat în repetate rânduri: În fond - valabil pentru toate cele trei episoade amoroase, semnificative, din viaţa lui de bărbat încă în putere: "... cărui om poţi să-i ceri să iubească nişte copii străini când, uneori, ţie, care nu trăieşti decât pentru ei şi prin ei, şi-ţi vine să-i strângi de gât..." O verişoară bună a lui Mihai, stabilită înainte de 1989, prin "efracţie" în Germania Federală, pe timpul dictaturii ceauşiste, aflând câte ceva din poveştile de dragoste ale vărului ei i-a spus: "Ştii, şi eu am avut o viaţă amoroasă agitată, cu multe nereuşite sau - de ce nu - rateuri! Dar, fiecare din relaţiile ce le-am avut m-a introdus într-o altă lume, într-un nou univers, "lărgindu-mi" sfera cunoaşterii, altfel - rămasă mărginită. Am aflat şi am luat câte ceva bun de la fiecare dintre partenerii mei, desigur "sezonieri", fără un viitor sigur împreună, dar care AU EXISTAT în viaţa mea. Şi, mi-au "colorat" existenţa! Ori, cum spune poetul Nichita Stănescu: "Viaţa e făcută din lucruri trăite, nu din cele doar visate!"... La fel şi iubirile!" Dacă "spatele frontului": menajul şi casa proprie, cu o nevastă "de drept" şi un copil legitim, i-ar fi fost mai prielnice, mai concesiv, mai puţin revanşarde şi agitate - peste poate, nici Mihai nu ar mai fi încercat noi şi noi experienţe, împins şi de sentimentul de teamă în faţa unei singurătăţi, sentiment ce se accentua şi-l tulbura în tot ce ar fi putut fi raţiune şi sacrificiul personal, în anii ce urmau. Scrie aceeaşi Ileana Vulpescu ("Arta conversaţiei", roman, Editura Tempus, Ploieşti, 1998): "Singurătatea mi se părea o vietate posacă şi vicleană care te pândeşte şi te-nhaţă cu mii de tentacule, înglobându-te, sugându-te într-o imensă masă vâscoasă, din care apoi, nici viu, nici mort, te proiectează pe o pânză, vâscoasă şi aceea, muscă imensă şi goală etalată pe pânza unui păianjen necruţător... Sufletul ne este bântuit de spaima singurătăţii; aşa se'ntâmplă totdeauna, când pleacă unul dintre noi, lăsând spaţiu şi timp în urma lui... Iată de: "singurătatea poate fi la originea multora dintre capitulări..."" Vom face o lungă "punte" peste ani, trecând peste schimbarea de regim din decembrie '89, care a "şters" petele "dalmaţianului" care fusese Mihai şi - odată şi cu ieşirea la pensie, a stopat şi supremaţia Matildei, cu dosarul ei "curat ca lacrima", cu tot... Bun doar pentru... "Epoca de Aur"! Mihai şi-a realizat o parte dintre visele de ascensiune profesională; a continuat să muncească mult şi nu numai la institut, pentru a asigura o bunăstare în casă, ce nu a lipsit - de altfel - nici chiar în anii grei '80-'90, ai secolului trecut. Cum s-a descurcat acesta în ultimii ani ai Epocii de Aur? Prin tot felul de relaţii, procurând - cu costuri suplimentare - alimente rare, ce nu se mai aflau de mult pe piaţă, de la bufete, restaurante ori chiar case de comenzi, ascunse "marelui public"; bani câştigaţi din greu şi cu multă trudă, prin practicarea şi a unor profesii, numite astăzi "liberale". Nu au fost lipsuri în casă nici în acei câţiva ani când a fost "asaltat" de "ucenicele diavolului", care nu neglijau nicidecum avantajele de ordin material dintr-o astfel de "relaţie"! Trebuiau să se aleagă şi ele cu ceva, nu?! Şi chiar dacă Matilda şi Dana nu au fost recunoscătoare şi nu au apreciat, aşa cum trebuia, aceste eforturi, nici peste ani, el a trăit cu conştiinţa împacată că, din punct de vedere material, nu a neglijat familia proprie şi a asigurat o viaţă prosperă, într-o casă şi o familie frământată de probleme de "ordin sentimental" şi afectiv, ce au marcat, definitiv, existenţa tuturor. A făcut tot ce putea ca să-şi ajute bătrânii lui socrii ajunşi - pe atunci, încă - la o vârstă înaintată, dar tot mai slăbiţi; pentru care aproape singurul "de ajutor" ajunsese Mihai: soacra lui, deşi o femeie mai puţin educată, dar cu un bun simţ şi o inimă de aur spunea, deseori: "Eu nu am ginere; eu am un frate în el!" Şi lucrul acesta îl mişca pe Mihai, cu toate păcatele lui, dorite sau nedorite... Undeva, nu departe de începutul de nou secol, când trecuse de 65 de ani şi peste, Matilda moare subit, plecând într-o lume "de apoi" în care ea credea şi în care trebuia să sperăm că şi-a găsit, în cele din urmă, pacea şi liniştea sufletească; ce i-au lipsit aici pe planeta Pământ, mai ales într-o bună parte a existenţei sale. Şocul suferit de Mihai, cu serioase probleme de sănătate la rândul său, a fost însă cumplit. Rămăseseră atât de multe lucruri NESPUSE! Viaţa nu mai avea pentru el, niciun sens; îşi dorea să moară, mai repede; cât mai repede, cu putinţă. "...La originea părerii acesteia: să treacă şi ce a mai rămas din viaţă este singurătatea în care trăieşti, lipsa unei afecţiuni permanente" (Ileana Vulpescu, romanul ce a mai fost menţionat). În fond, scrie aceeaşi doamnă Ileana Vulpescu: "Problema esenţială a unei vieţi este următoarea: îţi mai trebuie (n.a.: viaţa) sau nu-ţi mai trebuie ţie, ţie - cel care o trăieşti şi nu fiicelor, fiilor, ginerilor, cuscrilor, amicilor ori vecinilor de peste gard!..." Bine, dar Mihai nu rămăsese SINGUR pe lume! Unde era Dana şi posibilul, şi mult aşteptatul ei ajutor?!
UNUSPREZECE
Motto: "Lumea nu este a celor care pot, este a celor care vor..." (Goethe)
Nu se putea să lipsească Dana din această carte... Nimic nu s-ar mai lega, astăzi! Capitolele ce urmează s-ar putea denumi: "Totul despre Dana!" Cum am mai spus: tartoriţa şefă! Dar, mai înainte, haideţi să asistaţi la un "remember", având drept subiect numitorul comun al diavoliţelor de care m-am ocupat, până acuma. Atâta, cât am mai fost în stare... Unii m-ar putea considera - poate pe drept cuvânt, poate eronat - un groaznic misogin (?!). Eroare!! În romanul: "Provocarea - Literatură de sertar", Editura PROXIMA, Bucureşti, 2006 scriam - aducând un binemeritat elogiu FEMEII, cele de mai jos: "De ce iubim femeile?" Parafrazez, aici, cu scuzele de rigoare, un cunoscut scriitor care l-a făcut, până şi pe preşedinte, să-i urmărească vreo câteva pagini. Voi încerca să răspund în felul meu personal şi cu mintea mea de acuma, la amurgul unei vieţi sentimentale zbuciumate! "Iubim femeile pentrucă, fără ele nu am fi existat; ele sunt şi rămân mamele noastre, cele care ne-au dat viaţă, uneori cu suferinţe şi privaţiuni, nerăsplătite niciodată, îndeajuns; dacă marele poet român Adrian Păunescu nu ar fi scris decât acea mirifică "Repetabila povară", şi tot ar fi fost destul, pentru un loc de cinste, în istoria Literaturii Române; Să dea Dumnezeu! Iubim femeile pentrucă aşa a lăsat Dumnezeu, Cel care, cu nespusă blândeţe, guvernează destinele noastre, de simpli muritori; pentru că şi Lui îi place FRUMOSUL, chiar dacă uneori, este... înşelător; altfel, totul ar fi împotriva naturii! Iubim femeile pentrucă ele ne ridică sau ne coboară, după voia şi priceperea lor, după scopurile, uneori ascunse, pe care le urmăresc, cu o perseverenţă nemaiîntâlnită; Iubim femeile pentrucă în ele se împletesc, deşi doar aparent contradictoriu, frumosul cu urâtul, binele cu răul şi pentrucă doar cu un zâmbet lăuntric, şăgalnic, ne fac să credem că noi suntem cei care le-am cucerit!; Iubim femeile pentrucă ele îşi ciuntesc mereu libertăţile de mişcare şi tihna traiului de unul singur, pentru a se pune, fără limită, în slujba nevoilor, tot mai insistente, ale membrilor unei familii, căreia ele i s-au dedicat, trup şi suflet; Iubim femeile pentrucă ele nu se eschivează, niciodată, de la munca lor, aducătoare de bunuri, în societate, sub pretextul "obligaţiilor din familie", pe care le îndură, de cele mai multe ori cu răbdare, cu stoicism, şi fără să se plângă; Iubim femeile pentrucă ele dau un sens existenţei noastre, pentrucă se lasă cucerite, mai mult sau mai puţin greu, dar întotdeauna cu gândul nu numai la ele, ci şi la urmaşii lor, potrivit legilor firii; ce ne-am face, fără ele?; Iubim femeile pentrucă, deşi nu arată întotdeauna, sunt mult mai puternice ca noi, infatuaţii masculi, cu pretenţii de "macho men" şi pentrucă ele conduc, de fapt, mica lor gospodărie sau o ţară, o lume, un continent...; numai lipsa lor te face să te trezeşti şi să înţelegi, cum ar arăta viaţa, fără ele! Fără să vrea, societatea contemporană se îndreaptă spre un nou matriarhat, care, treptat, se va impune, cu toată împotrivirea misoginilor ce populează, astăzi, această Planetă! Şi, nu mă pot opri să cred, că aşa este bine şi drept! Experienţele mele în viaţa sentimentală au fost total nefaste, nebenefice, dar nimic nu mă poate opri să cred în ceea ce am gândit şi scris în aceste rânduri!"
* * *
Toate "ucenicele diavolului", întâlnite, în paginile cărţii de faţă, până în prezent şi "examinate" - cu detaşarea de astăzi a lui Mihai, ajuns la "vârsta înţelepciunii" au, cel puţin, câteva trăsături comune: a) dorinţa de a se căpătui, cu orice preţ, chiar distrugând: cămine, cu copii şi care - negreşit - s-au bazat, la întemeiere, pe o arzătoare poveste de dragoste, cel puţin comparabilă cu a lor; şi care, desigur - altfel nu s-ar fi confruntat cu problemele dureroase, ce le-au creat făpturile Satanei; cu o uimitoare dezinvoltură... b) toate, dar absolut ele toate simţeau şi sufereau de "complexul lui Oedip" (desigur, doar unul din ele!), care le îndrepta: spre bărbaţi mult mai maturi - ca să nu zic chiar "copţi" - în care-şi vedeau nu numai posibilul partener de viaţă, dar şi tatăl natural a cărui lipsă le marcase, profund, copilăria. Împotriva legilor firii, a oprobiului public - de neevitat - şi a "poliţelor" ce trebuiau plătite, de către făptaşi, negreşit, lumii în mijlocul căreia trăiau, de 20-30 de ani - unele, de 40-50 de ani - ceilalţi; c) toate, iubeau, dar mai avuseseră iubiţi; toate capabile să genereze irezistibile atracţii, chiar dacă mai erau, cumva, legate şi în altă parte; d) aveau o putere de persuasiune nemaipomenită, experimentată cu succese garantate, care le sporea încrederea în puterile lor diavoleşti; de aceea, nu le deranja să fie "recitite", ca şi cum ar fi fost o carte nouă, cu foile încă netăiate; ascunzându-şi, cu dibăcie, scopurile machiavelice şi ţintele pe care le doreau, cu ardoare; e) toate îşi foloseau, la maximum, puterea de a influenţă, de a schimba sensul şi cursul unei vieţi, în care se insinuau, tot mai tare; destine uşor permeabile la sfaturile proaste şi promisiunile lor deşarte; şi care sfârşeau prin a face un lamentabil eşec din viaţa celor ce le cădeau "în plasă"; f) în cele din urmă, fiecare dintre ele lupta pentru "ceea ce nu aveau", dar doreau a dobândi, cu orice preţ, călcând - cum se spune - chiar şi peste cadavre; lupte inegale, în care porneau din "poll position", mai întotdeauna... g) cele mai multe dintre ele, aceste "trăiriste ale amorului", învăţaseră bine - la vărste încă incredibil de tinere, că o femeie frumoasă, dar şi inteligentă - un adevărat dar al naturii! - are capacitatea de a ridica, pe trepte nebănuite, social, profesional sau politic, ori coborâ - după caz, un bărbat, sedus cu atâta dibacie! Pedepsindu-l, fără milă, când erau refuzate ori atunci când nu reuşeau să-şi atingă ţinta... Lucru de care, nu vă faceţi iluzii, nimeni nu scapă! Ştia Mihai toate acestea? Nici vorbă; nici nu avea cum! Chiar dacă un eşec, urma întotdeauna unui alt eşec, dureros, din care nu învăţase, însă, mai nimic... Iar clipele, zilele, chiar anii pierduţi în aceste "aventuroase trăiri" nu mai puteau fi, nicidecum, recuperate; tot aşa precum "răul" pricinuit celor apropiaţi, nu mai putea să fie îndreptat în niciun fel, oricât de mult s-ar fi străduit! Şi viaţa l-a convins, cu prisosinţă, că "greşelile, rămân greşeli"; iar, după "trenul" pierdut, plângi în zadar! Odată plecat, degeaba încerci a-l mai prinde din urmă...
DOISPREZECEMotto: drept o educaţie progresivă, în scopul depăşirii rezidurilor copilăriei, în fiecare dintre noi..." (Sigmund Freud)
Ucigaşele "umbre ale trecutului" au marcat destinul sinuos al Danei; mai presus de puterile ei! Nu a avut o copilărie nefericită; căminul era prielnic şi încă intangibil. Tânjea, însă, după mai multă atenţie şi căldură sufletească din partea părinţilor, în special a mamei, care nu a pus niciodată copilul "pe primul plan", consumnâdu-şi energiile în realizările ei profesionale şi multiplele treburi gospodăreşti. Adolescenţa i-a fost tulburată de implicarea, total necugetată, în "dramele" căminului; mama ei - Matilda, agasând-o cu "povestirile ei", cu scenele conjugale pe care le provoca - din ce în ce mai des - cu intenţie vădită de a o îndepărta, ba chiar a o "porni" împotriva tatălui "adulterin", socotit vinovat de toate şi de tot, fără drept la replică. Şi: pe care începe chiar să-l deteste, să-l urască, să nu-l mai asculte şi să-l mintă, cu dezinvoltura moştenită de la mama sa. "Rezidurile adolescenţei", în completarea celor ale ultimilor ani de copilărie se acumulau, fără nicio şansă de a mai fi depăşite, în anii ce urmau...
* * * - Bună, Mihai! Doamne, de când nu ne-am văzut... Şi vezi: tot în casa ta primitoare, de care te-ai necăjit atât de mult... - "Nu zi hop, până nu sari", Dane. Se va face voia Domnului, pentrucă în justiţia autohtonă nu mai am pic de încredere; precum nici în cei ce ne-au furat voturile, cu promisiuni imediat uitate, după ce au alcătuit acea supranumită "monstruoasă coaliţie"! Spune-mi, ce voiai să mă întrebi mai pe'ndelete, nu la telefon? - Ştii Mihai, păreai - şi constat că eşti trist, bolnav şi marcat de "problemele" din casă, cu fiica ta Dana, ajunsă la vreo 40 de primăveri. Despre ce e vorba, în fond? - E o poveste lungă, cea a "tizei" tale, Dane... Dar, ce se poate spune, nu mă voi opri să o fac, având în vedere vechea noastră prietenie... - Sunt "numai ochi şi urechi", prietene - răspunse imediat Dan. Începe cu începutul, sfârşeşte cu ce te frământă, în aceste zile friguroase de iarnă, cum n-am avut de multă vreme! - De zilele friguroase de iarnă, cu gândul la cele de primăvara ce "va să vină" - se mai scapă; precum şi de virozele respiratorii, fără număr, la modă în Bucureşti, care te "sleiesc", pentru multă vreme - din păcate! Dar: de ce-i la mine'n casă - nu te mai scapă nimeni; făcându-te, nu o dată, să chemi moartea precum o izbăvire... Unii zic: "poartă crucea" ce ţi s-a dat; dar, asta să fie oare creştinismul, în înţelesul lui adânc, cu adevărat?! În care să continuu a crede, la rândul meu? Ai auzit, Dane, de "boala fenomen" - pe care îndeobşte psihologia o respinge - denumită: "dublă personalitate"? Şi pe care nu o poate vindeca decât un foarte bun psihoterapeut, capabil să decanteze în "subiectul" în cauză: toate reziduurile apăsătoare ale copilăriei, adolescenţei ori tinereţii, pentru a separa - precum untdelemnul se scoate din apă, binele prezentului de răul trecutului; să guverneze cu fermitate sentimente şi să coordoneze acţiunile prezente - fără pecetea umbrelor ucigaşe ale unui trecut - mai mult, ori mai puţin îndepărtat? Cei mai mulţi dintre terapeuţi, fie ei chiar renumiţi, ignoră - cu bună ştiinţă - psihanaliza şi fac, realmente, adevărate "experimente" riscante pe subiectul tratat; tratând, într-un mod de-a dreptul condamnabil, numai cu o lungă listă farmaceutică, mereu "îmbunătăţită" dar cu efecte pe termen lung, ori secundare, multe dintre ele încă neelucidate! Cu multiple profituri materiale pentru o industrie modernă şi tot mai larg cuprinzătoare. - Bine, Mihai, dar pentru asta nu trebuie să fii slab, influenţabil, să dovedeşti o lipsă de tărie - caracterial definitorie? - Nicidecum, răspunse Mihai, imediat! Mulţi oameni, o parte dintre ei chiar oameni de seamă, au prezentat astfel de devieri comportamentale. Când aceştia ajung chiar să conducă o colectivitate, efectul bolii lor poate fi catastrofal. Un paralitic precum Franklin Delano Roosevelt a reuşit să fie ales chiar şi preşedinte al Statelor Unite ale Americii, de trei ori la rând - cu rol cel puţin benefic pentru acei ani grei, interbelici şi de război, în care el "ţinea hăţurile" unei naţiuni, de altfel cea mai respectată din lume (Oare, de ce?!). Simulând starea de bine, vivacitatea şi virilitatea prin trucuri ce azi par: de-a dreptul ridicole! Ori: zugravul sensibil, fermecător, iubitor de femei şi copii şi uneori chiar zâmbăreţ, care a inventat şi impus zvastica nazistă? Ori: cizmarul ajuns eroul din Carpaţi? Ori: lupul de mare, ce confundă frâiele statului cu o cârmă rotitoare, dirijată după o busolă magnetică, ori după aflarea poziţiei stelare?! În cuvântul cărora, din păcate, nu trebuie să te încrezi, pentrucă o vei plăti scump şi dureros! Chiar dacă ei îşi cred, sincer, minciunile şi trucurile experimentate... Nimeni nu a făcut vreodată vreun studiu caractereologic al acestora, vrednic de o teză de doctorat, ce ar putea deveni celebră! Dar, hai să coborâm, din nou, pe pământ... - Chiar vroiam să te întrerup, răspunse Dan, intrigat! Ce au toate acestea cu copila ta?! - Nimic, Dane, afară de arta simulării, ce stă la baza unei disimulari incredibile... Hai să parcurgem, totuşi pe scurt, viaţa tizei tale, spre a vedea ce a favorizat instalarea dublei personalităţi şi a nevrozelor - de nevindecat. Familia Danei nu s-a destrămat în fapt, niciodată, oricât de multe furtuni au bântuit-o. Dar starea de uragan, a făcut să coexiste, în aceeaşi întrupare şi într-un teren prielnic două personalităţi distincte: Dana şi Katrina (cu menţiunea că uraganele, ce bântuie lumea, sunt totuşi periodice şi predictibile...) Dana, în prima sa întrupare, ştia, ori avea - cel puţin - capabilitatea de a fi: calină, dreaptă, relativ cooperantă şi concesivă, harnică, ordonată, un interlocutor pe care-l puteai aborda, chiar şi pentru confidenţe (ce greşeala fatală!). Ce mai: un om normal, ce nu-ţi putea rezerva surprize nebănuite! Ba chiar: încerca să te convingă de aceasta... Katrina - ce-a de-a doua întrupare metafizică ce sălăşluiau în acelaşi "înveliş uman", care definea conturul fizic al Danei, era "opusul" primeia: viforoasă - pe neaşteptate; nedreaptă, mincinoasă - din convingere; revendicativă şi răzbunătoare; iresponsabilă şi infatuată - fără un suport real! Semănând: ura, neîncredere, nevoia de revanşă şi descărcare nervoasă pe cei ce o înconjurau, la un moment dat! Şi desigur, cu nimic vinovaţi să-i suporte capriciile ori poftele, nepotolite vreodată... Ba chiar şi accesele de furie, încheiate cu distrugeri de bunuri materiale şi denigrarea "duşmanului", aşa cum îl vedea ea! În mintea ei, bolnavă!! - Bine, Mihai, dar nu se potolea niciodată sau în vreun fel? - îl întrerupse Dan. - Ba da, prietenul meu; dar "oaza" de linişte era precum ochiul care este oaza liniştită a ciclonului ori uraganului, la care - până să ajungi, te puteai... dezintegra! Şi câţi oare, reuşeau să ajungă acolo, în momentele critice ce însemnau viaţa cu Dana alături?! Dana - devenită Katrina! Ucenica diavolului... - Înteleg că a avut tulburări comportamentale încă din anii adolescenţei; care - s-au agravat. Nu aţi întreprins nimic? - Dragul meu, sigur că am întreprins! A fost condusă la o doctoriţă psihiatru, plătită în avans care i-a recomandat o medicaţie; apoi - minţea acasă că se duce la consulaţiile programate, şi cheltuia banii primiţi pe ţigări ori nimicuri; şi arunca medicamentele... Matură fiind, a fost condusă la un alt psihiatru - în evidenţă şi astăzi. Apoi, a "beneficiat" de concedii medicale de la clinici de psihiatrie, dar - la cererea ei, cu diagnostice minore gen: "grad ridicat de iritabilitate", "comportament instabil" etc. etc. Pentru:"a nu-i dăuna la serviciu", câtă vreme mai avea vreunul... - De necrezut!? Şi - trist, totodată... Dar, cum de s-a ajuns aici? - Vezi, Dane, istoria este lungă şi poate genera un "roman fluviu"... Dar: hai să ne oprim, astăzi. Am cam obosit, la vârsta mea înaintată şi sănătatea tot mai şubredă...
* * *
- Putem, Mihai, să continuăm poveştile tale? - Desigur, Dane. Au fost, la început, anii adolescenţei; în care n-am vrut să rup definitiv relaţia cu familia, pentru a nu o face să trăiască în grelele condiţii ale unui cămin destrămat, cu un copil "plimbat" de la un părinte, la celălalt, care să nu mai înţeleagă nimic... Infidelităţile mele, "amorala" mea au fost - din plin - exploatate de o mamă pentru care, şi aşa, au fost suficiente spre a o porni pe Dana-Katrina, împotriva mea, pentru tot restul vieţii. Cu accente, de nebănuit, în anii mei de bătrâneţe singuratică! Evoluţia ei în viaţă a fost sinuoasă şi imprevizibilă. Schimba serviciu, după serviciu; bărbat - după alt bărbat! Pe primul, cu care s-a căsătorit, l-a luat pentru a se răzbuna pe un altul, ce se speriase de apetitul ei pentru o rochie albă de mireasă... Deşi n-a fost, nicidecum, un soţ rău, Katrina a dominat-o pe Dana şi a împins-o în braţele unui candidat de pensie, cu familie şi copii - spre a face exact ce făcusera "ucenicele diavolului", din adolescenţa ei, cu mine... Plecarea neaşteptată în "lumea stelelor" a partenerului au accentuat accesele ei de furie, necontrolată şi iraţionalismul în tot ce voia să întreprindă; alături de dorinţa de a plăti, de a face rău - la rându-i - cu o sete de răzbunare întâlnită doar în telenovelele de astăzi... Nu a făcut - la vreme - studiile superioare. Sociologia-psihologia, ce o atrăgeau, fuseseră eliminate din nomenclatorul de specialităţi pentru învăţământul superior de către "clanul Ceauşescu"; nu de aşa ceva avea nevoie un dictator, fără de limite! Dreptul - la care, de asemenea, crede şi astăzi că ar fi fost "vocaţia ei", nu-l putea urma din cauză de "dosar de cadre" a familiei; datorită unor reguli draconice, impuse tot de regimul de atunci, care au "barat" calea multor aspiraţii tinereşti. Cu toate că, ea, personal, nu avea nicio vină!! - Bine, Mihai, dar în fond, nu putea să studieze ALTCEVA?! - Vezi tu, Dane: la Matematică nu ştia bine nici "tabla înmulţirii"; Ştiinţele exacte: îi făceau greaţă. A urmat - tot pe banii de acasă - nişte şcoli postliceale şi cursuri de iniţiere în stenodactilografie, apoi chiar şi în tehnologia informaţiei, care i-au permis să lucreze (pe vremea Dictatorului nu se putea să fii şomer, la nesfârşit!) în funcţii diverse pentru care erau suficiente studiile medii, cu precădere din domeniul secretariat - asistenţă managerială - administraţie. Servicii din care pleca însă, pe neaşteptate, prin demisie - cel mai adesea - când "aşa voiau muşchii ei"... Fără a asculta de sfatul nimănui. De pe urma unei "relaţii de amor", tot cu un "tomnatec" - tată de copii - îşi pierde şi casa, pe care după anul 1990 o cumpărase, în rate, de la stat, împreună cu primul şi singurul ei soţ... Katrina se substituie, tot mai des, Danei. Pe tot ce vorbeai sau stabileai cu Dana, în zilele ei bune, când se amăgea a fi Dana, nu te mai puteai baza: Katrina strica totul, nemilos! Era: nerecunoscătoare; dominată de setea de ură, de răzbunare; necontrolată; violentă; chiar total iraţională... Nu mai contau: convenienţele sociale, respectul pentru cei mai în vârstă, părerile celor din jur. Nu auzea decât ceea ce îi convenea să audă; îşi exersa capacitatea de persuasiune - cu un nemaipomenit succes - pe cei mai noi, care-i cădeau veşnic în plasă... Şi nu au fost, şi nu sunt: deloc puţini aceştia! Cei mai mulţi creduli şi fără discernământ, la rândul lor. În faţa cărora se victimiza şi voia să treacă drept o mare "doamnă"; la fel ca mămica ei, de la care învăţase numai ce voia ea şi nu contravenea comodităţii ei, greu de egalat! Astăzi, Katrina este faţa Danei; astăzi, Dana a rămas o amintire; o nouă fiinţă, malefică, golită de sentimente calde - tocmai faţă de cei de care depindea şi de la care cerea mereu, tot mai mult, fără a oferi - mai nimic - în schimb... Cea pe care ai întâlnit-o tu este Katrina, deghizată pe moment şi "la un ordin" tainic în Dana. Cei care trăiesc cu ea, mereu, au alături pe Katrina, nu pe Dana, care rămâne doar o plăsmuire... O mare, mare dezamăgire! Toate confesiunile făcute Danei, se metamorfozau în nesfârşite reproşuri şi acuze, în "gura" Katrinei, cea diabolică şi de nestăpânit! - Atunci, ce-i de făcut Mihai? Nu vezi cum îţi macină viaţa, zi cu zi, ceas după ceas?! - Va urma o separare, chiar şi forţată, dacă vreau să mai trăiesc. Numai să mai apuc acele zile... Oricum, conlocuirea nu mai are niciun viitor! Când ajungi să te deteşti tu pentru slăbiciunea de care dai dovadă, îndurând - la nesfârşit - umilinţe de nedescris, altă cale nu există! De altfel, dragul meu prieten şi partener de conversaţie, în concepţia mea despre lume şi viaţă, copiii nu au voie să-şi "bârfească" părinţii şi să-i jignească; cu atât mai mult: să le ceară socoteală pentru trecutul lor, când ei - părinţii - sunt cei ce au făcut totul ca să nu le lipsească nimic în casă şi i-au sprijinit întreaga viaţă, ajutându-i la greu! - Nici eu nu cred, Mihai, că merită să-ţi sacrifici viaţa pentru copii; ei oricum - în egoismul lor natural, cu viaţa în faţă, uită de tot binele de care au avut parte şi muşcă mâna care i-a hrănit, atâta amar de vreme. Nu degeaba se spune: "şarpe încălzit la sân"... Dar, nu pot să mă abţin să te întreb: eşti singur de peste 7 ani, văduv, încă în putere şi nu un nevolnic, la mâna unei femei năbădăioase, care s-a învăţat să te exploateze la maximum, profitând de sentimentele şi slăbiciunile tale de părinte. De ce nu ai întreprins ceva? - Asta este o altă lungă poveste. Rămâne pentru data viitoare, Dane.
TREISPREZECE
Motto: 1. "Angoasa reprezintă o stare de nelinişte caracterizată printr-o aşteptare înfricoşată şi agresivă faţă de o iminentă suferinţă sau nenorocire, implicând tensiuni emoţionale excesiv de oscilante şi asociindu-se cu impresii difuze ale unui pericol de neevitat, care fie că este anonim, necunoscut, fie că este cunoscut, dar produce perturbări emoţionale, iraţional de exagerate..." (P.Popescu-Neveanu, "Dicţionar de psihologie", Editura Albatros, Bucureşti 1978) 2. "...teoria nevrozelor este un capitol al medicinei, asemănător cu multe altele..." "... deosebim trei forme pure de psihonevroze: însă, această diviziune nu a fost scutită de obiecţii..." (Sigmund Freud, "Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză şi psihologia vieţii cotidiene", Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992)
- Spune-mi Dane, mai suporţi câteva consideraţii cu suport ştiinţific, înainte de a vedea de ce sunt singur? - Desigur! Mai ales că ştiu că ai în casă câteva cărţi de psihologie, psihanaliză şi psihopatologie. Deci, "go ahead, my friend!" - Este absolut necesar, pentru a înţelege comportamentul anxios, iraţional şi chiar deseori violent al Danei, travestită în Katrina; care, sub nicio formă, nu poate fi ţinută... sub control! Nemulţumirile din anii copilăriei şi apoi cei ai adolescenţei, mediul familial neprielnic, "aripile tăiate" - mai înainte de a-şi lua zborul - în libertate deplină, i-au marcat, inevitabil evoluţia, cu condiţii prielnice de formare şi dezvoltare a fenomenului "dublei personalităţi", extrem de dăunător la anii pe care i-a "adunat" până în prezent... Părintele psihanalizei, într-o lungă pledoarie "pro domo" (deşi ulterior a revenit asupra unor afirmaţii!) scrie: "... Să ne exprimăm acum în termeni direcţi: exemplul atâtora bolnavi isterici şi ai altor nevrotici ne-a dat convingerea că aceştia nu au mai reuşit să-şi refuleze ideea de care se leagă dorinţele lor, insuportabile! Ce-i drept, ei au izgonit-o din conştiinţa, din memoria lor, şi - în aparenţă - s-au cruţat astfel de o mulţime de suferinţe, însă dorinţa refulată continuă să subziste în inconştient. Ea pândeşte doar, o ocazie de a se manifesta şi curând reapare la lumină, dar deghizată astfel încât este de nerecunoscut (n.a. vezi cazul dedublării Dana-Katrina şi reciproc); cu alte cuvinte, ideea refulată în conştiinţă de o alta care-i serveşte drept substitut, drept "ersatz", şi la care vin să se ataşeze toate impresiile de indispoziţie pe care le credeau îndeplinite prin refulare. Acest substitut al ideii refulate - simptomul - este protejat contra noilor atacuri din partea "eului" şi în loc de un scurt conflict, intervine acum o suferinţă permanentă... În cursul tratamentului psihanalitic al bolnavului, pentru vindecare este necesar ca simptomul să fie redus prin aceleaşi mijloace la ideea refulată, de la origine..." (Sigmund Freud, "Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză; psihopatologia vieţii cotidiene", Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992). De ce-ţi impui capul cu aceste sofisticate teorii? Vezi Dane, în copilărie şi adolescenţă - deşi a avut - acasă, bunuri materiale mai mult decât satisfăcătoare, şi nu a cunoscut lipsurile grele din ultimii ani ai "Epocii de Aur" ceauşiste, copila, mai apoi adolecenta Dana, în formare, a resimţit din plin lipsa de căldură din partea mamei - cea care fiind "mai liberă" se întâlnea mai des cu fiica. Nu a beneficiat nici de tratamentul specific iudaic, bine ilustrate în "Soldatul Sveick" când: o notă mai proastă la şcoală, sau un insucces - la acea vreme - erau percepute drept "un eşec trecător", fără probleme; pe care cea în cauză îl putea depăşi cu mare uşurinţă, date fiind capacitatea şi calităţile ce nu-i fuseseră, încă, remarcate - pe deplin! O mângâiere bine venită - şi la timp - pe creştetul capului; o sărutare de consolare, de încredere şi de încurajare ar fi însemnat atât de mult... Dar, fără ele, se instalau: neîncrederea, teama de un alt eşec, ba chiar - lucrul cel mai dăunător - renunţarea la o nouă încercare, ori la mai mult! Aşa îmi explic şi efuziunile ei faţă de străini, dorinţa de a servi pe toţi, rolul de "mama răniţilor"... De aici: idei şi numeroase dorinţe refulate; veritabile angoase, "dosite" ori "îndesate" pentru moment în conştiinţa ori EUL propriu, dar - de unde - se redeşteptau, pe negândite, în anii ce veneau... Cele din care "se hrănea" neîncetat Katrina, cand se substituia Danei şi generau numai violenţă, odată cu un şir nesfârşit de reproşuri aduse părinţilor! Lucru - îndeobşte regretabil, şi fără scuze... Dar ştii ce mă tulbură, acum, cel mai mult: de ce nu a luat nimic bun de la Matilda, care era tupeistă, care se credea "cea mai...", care nu recunoştea superioritatea nimănui, în raport cu EA! - Din păcate, Mihai, aşa se petrec lucrurile în viaţă. Şi "ţâşnesc" pe neaşteptate tupeiste ori tupeişti din scursori ale societăţii civile, şi nu din lumea celor care reprezintă, cu adevărat, ceva...Câţi copii buni, cu adevărat dotaţi, nu "se pierd" în viaţă pentrucă n-au deprins - din tinereţe - "meşteşuguri" precum: a minţi, cu minciuni în care ei cred, mai întâi, cu neruşinare; a simula veşnic şi a-şi atribui - prin impostură - merite nemeritate şi a pretinde numai pentru ei: ranguri, averi dubioase, funcţii politice - în care excelează prin "cacialmale" incredibile odată cu o lipsă de cuvânt şi onoare - condamnabile. Instituind, în cele din urmă, o dictatură a imposturii în societatea care îi tolerează! Dar, până când, oare?! Copii, mai apoi tineri, dotaţi - ba chiar şi unii dintre ei superdotaţi - "traşi în jos" de refulările din anii în care ei "se formau"! Chemaţi să se confrunte cu o viaţă de tip "junglă", în care: adevărul, valoarea adevărată şi cinstea încep să dispară, fără urmă... Din rândul lor, se recruteză, neîndoielnic, şi cei care îşi "judecă" la nesfârşit, părinţii, aplecând urechea doar la vorbele altora - aşa zişii "prieteni ori prietene" - în realitate: bucuroşi la orice insucces al naivilor ce se încred în ei... Degeaba încerci a-i ajuta pe primii să vadă "strâmbătatea" gândirii şi simţurilor lor; cine nu gândeşte cum se aşteaptă ei, este marele lor duşman! - Aşa este, cu adevărat, Dane; şi astăzi, din ce în ce mai mult - din păcate! - Dar, dragul meu prieten şi amator de conversaţie, de ce mi-ai spus toate acestea când eu - poate indiscret, peste măsură - voiam să-mi spui de ce ai ales singurătatea, cel mai rău dintre cele mai rele ce puteau să fie?... - În viitoarea noastră conversaţie, cu artă sau fără artă, voi încerca să-ţi demonstrez cum tandemul Katrina-Dana mi-au retezat, la rându-mi aripile, atâta cât mai era din ele, după ce la peste 60 de ani m-am trezit: un văduv, candidat la pensie şi îngrozit de ideea singurătăţii. Şi, vorba genialei Stela Popescu: "nici prea tânăr, pentru a mai încerca o viaţă în cuplu, nici prea bătrân pentru a-mi împărţi zilele între cele de la cimitir, ori de la biserica din cartier..." Lucru care, de altfel, nu s-a petrecut, nici la mine! Ca şi la Stela, de altfel!
PATRUSPREZECE
Motto: Din ce putea să fie; Iar - din ce-a fost, Nu s-a ales... nimic!"
- Spune-mi, sincer, Dane: chiar vrei să ştii de ce "nu mi-am refăcut viaţa", cum se obişnuieşte a spune? Nu mi-e prea uşor să vorbesc... - Mihai, nu ai ce pierde dacă îmi împărtăşeşti o nouă experienţă de viaţă de-a ta; deja, m-am obişnuit cu complicaţiile tale şi stilul de viaţă profund introvertit, la capătul căruia se află un singur lucru: SINGURĂTATEA! Aşa încât... - Bine, Dane, hai să-ţi fac şi de această dată: pe plac; chiar dacă, mie nu-mi mai foloseşte la nimic. ABSOLUT NIMIC! Vezi, de altfel, motto-ul... Era o după-amiază fierbinte de august, chiar în anul în care Matilda plecase în "lumea stelelor", pe drumul fără de întoarcere... Eram şi mă simţeam cumplit de singur, în vreme ce până şi Dana (substitutul Katrinei) îşi făcea un concediu pe litoralul Mării Negre, desigur: tot cu sprijinul meu financiar, ca întotdeauna... Un sunet zglobiu de telefon (pe atunci, nu făcusem cunoştinţă cu "telefonia mobilă"). Răspund. neştiind la început cu cine vorbesc. Era o colaboratoare din provincie (ah! cât de mult urăsc acest cuvânt, de vreme ce îi consider pe bucureşteni: cei mai provinciali dintre provinciali!) Simte, ca orice femeie cu experinţă de viaţă, starea mea: atât de "down" cum se exprimă cineva, peste ani... Mă întreabă: ce am şi cu ce mă poate ajuta? Dacă vreau, vine la Bucureşti, în aceeaşi seară: "din urbea mea, am trenuri spre Capitală, din oră în oră; deci: nu e nicio problemă!". Era văduvă, ca şi mine, dar de mai mulţi ani, şi, bineînţeles, mai tânără cu veo 15 anişori... Liberă, cu o stare materiala înfloritoare şi copii mari, pe la casele lor, lucruri pe care, desigur, le-am aflat mai târziu. "Bine, vino dacă vrei neapărat. Eu rămân, oricum, acasă..." Închide şi peste vreun sfert de oră, un nou apel telefonic:"Tot eu sunt; chiar aţi vrea să vin în această seară, la dumneavoastră?" (aşa erau relaţiile noastre de pe atunci: la persoana a doua!). Abia dacă ne cunoşteam din colaborări profesionale! "N-am glumit", răspund eu. Faci cum vrei! Nu peste mult timp - era pe înserate - un nou apel telefonic! "Tot eu sunt, Ana (aşa se numea). Sunt în gară, aştept să-mi vină rândul să cumpăr un bilet de tren. Trebuie să-şi spun că: dacă vin, în această noapte... rămân la tine; nu am nicio rezervare la vreun hotel din Capitală; şi nici în gară nu vreau să dorm..." "Nu am nimic împotrivă; am intuit lucrul acesta şi "fie ce-o fi", la urma urmelor!" i-am răspuns, fără să "mă codesc". În fond, cel puţin de această dată, eram un om liber de orice constrângeri conjugale, ori familiale! "Bine, am plecat, a răspuns Ana; ajung în trei ore, cel mult. Şi... nu veţi mai fi singur în această noapte, cel puţin", a spus - cu destul curaj - aceeaşi Ana "de Oltenia"! A venit, ne-am întâlnit în intimitatea căminului meu pentru prima dată şi a petrecut o noapte cu mine; eu - după mai mulţi ani, "exilat" din patul conjugal de către soţia mea, care nu mă mai dorea în acelaşi pat cu ea, pe motiv că "aveam programe diferite şi ne deranjam dimineaţa"; ea - la mai mulţi ani după decesul soţului, când famila ei hotărâse că "trebuie să rămână singură" şi să se ocupe de casă şi copiii pe care-i avea - destul de mari, de altfel... La o vârstă în care şi-ar fi putut reface, uşor, viaţa personală! S-a îndrăgostit, pe loc de mine! "Credeai că la vârsta ta, vei mai putea face o nouă cucerire?" - mă întreba deseori, Ana. Lucra, avea un serviciu greu, nu putea lipsi de acasă şi nu putea petrece cu mine mai mult de 1-2 zile, de obicei în cele de week-end (Dana-Katrina, nu locuia - atunci -cu mine în casă!). Vorbeam, foarte des, la telefon; mă suna ea şi îmi manifestam chiar nemulţumirea pentru costul facturilor telefonice ce urmau să-i vină şi chiar... începuse să mă repeadă, să nu mai port eu "grija banilor ei, de acasă"... (Ţi-am mai spus: nu era, nicidecum, săracă!). Dar, nu avea de unde să ştie că nu eram un amator de conversaţii telefonice îndelungate şi atât de deseori repetate, încât "mă luau" de la multiplele mele treburi, de rutină... Întotdeauna, am considerat îndelungatele conversaţii telefonice, o pierdere de timp absolut inutilă şi chiar de evitat! Dar, mi-era jenă să i-o spun, direct. Apoi, ştiţi chestia aceea cu femeia care trage un bărbat de mânecă şi... se alege doar cu mâneca! În lipsa unor întrevederi mai dese, a început să-mi scrie tot mai mult; uneori, chiar aveam senzaţia că mă sufocă cu graba ei, cu exaltarea ce se degaja din rândurile ei, posibil sincere - de altfel - din care, alături de dorul nestins răzbăteau şi regretele că nu suntem mai aproape, mult mai multă vreme. Dar: era o grabă care mă speria, care nu ne făcea bine. Deşi - nu pot să nu recunosc: scria foarte frumos! Şi se dovedea o femeie cultă, simţitoare şi sensibilă... Îmi iau libertatea ca în paginile ce urmează să reproduc - în parte - câteva din aceste lungi epistole, cu care începusem chiar să mă obişnuiesc. Şi la care, mărturisesc, nu mă gândeam a răspunde aşa cum - poate - s-ar fi cuvenit! Deci, cu puţină răbdare, să vedem ce rânduri mi-erau adresate direct! Într-o cronologie, de mine aleasă şi - pentru a elimina confuziile, nedatate dar... numerotate!
Scrisoarea nr.1
"Dragul meu Daniel! Gata! Am avut curajul s-o fac şi pe asta... De ce Daniel? De ce nu? Nu eşti tu tatăl iubitei tale fiice Dana? (n.a. de Katrina, încă nu aflase...). În opinia mea, acest nume "Daniel" urmăreşte cu rigurozitate matematic întreg conturul tău energetic; este ca o îmbrăţişare... ...Vezi: dacă la telefon găsesc în mine tot curajul de a "povesti" foarte multe, în faţa acestui nou "suport" mă simt emoţionată şi-mi este teamă de a-i încredinţa gândurile şi dorinţele mele. Pornesc, însă, de la ideea că: oricum, le cam ştii şi "puse" pe hărtie, n-aş dori să stârnească, cumva, ilaritate. Când voi dori să-ţi scriu o "epistolă" hazlie, voi avea grijă să menţionez, într-un colţ, aceasta şi nu-mi va fi teamă de interpretări eronate. Deocamdată, doar experimentez un mod de comunicare în care, mă doare sufletul, dar trebuie s-o spun, îmi impun să fie cam... neutră. Şi apoi, mă întreb dacă îmi vei şi răspunde. Sper să nu fiu; îmi doresc acest lucru, nevoită să-ţi telefonez din nou şi să te întreb dacă poşta funcţionează corespunzător; şi cum şi cât ai zâmbit parcurgând rândurile acestea. Şi continui să cred că ziua aceea din august a fost "ziua fatidică", vinovată şi de faptul că dupa cel puţin "135 de ani" m-am hotărât să scriu, din nou, o scrisoare (din iubire, dar nu pot s-o scriu "de iubire"). Ca să pot renunţa la "autocenzură" îmi trebuie foarte puţin, numai că acest "puţin" trebuie să vină din partea ta. Ţi-am mai spus că scriu urât şi nu-mi place să-mi "fac" ciorne pentru scrisorile mele... Aşa că aceasta este şi starea lor "brută", refuzând o transcriere. (comentează Mihai: în fond, dovadă de spontaneitate şi sinceritate, din partea celei care o scrie!). Iar dacă ţi-am scris numai banalităţi, asta e! Oricum, continui a fi coplesită de dorinţe, alături de gânduri răzleţe, ce sper că - măcar într-o zi - să trezească ecoul aşteptat... Aminteşte-ţi, te rog! Dacă - numai cu ceva timp în urmă eram prepeliţa lui Al. Brătescu-Voineşti, azi mă simt Hyperion, în sensul de "imposibil". Totdeauna am respectat raţionalul şi mi-am impus să fac numai ce trebuie, numai ceea ce se cuvine şi nu altminteri. În ultima lună de zile caut să demonstrez "raţionalul" din comportamentul meu (în sensul în care îl ştii) dar nu găsesc nimic raţional, nimic din ceea ce ar putea să-mi dea dreptate; şi atunci: mă supăr şi mă înfurii pe mine însămi şi să mă consolez cu ideea că "aşa trebuia să se întâmple!" Şi că, dacă după zece ani, chiar mai mult, m-am hotărât că merit să-mi ofer un mic concediu (ultimul a fost în 1990!), atunci mi se pare firească şi "alergarea" mea spre tine; şi mă bucur că n-am lăsat să treacă secunda, clipa aceea, pe lângă mine, fără a solicita nici cea mai mică vibraţie a timpanului şi care - în cele din urmă - m-a pus în mişcare... Mărturisesc: aş fi încântată dacă, la "generalităţile" mele aş primi un mesaj, din partea ta! (comentează iarăşi Mihai: a întârziat mult răspunsul; inerţia era mare la mine!) Oricum, pentru a nu deranja pe nimeni, prefer un răspuns la "Post restant", la adresa menţionată pe plic... Cam pragmatică, nu-i aşa? Dar nu pot să fiu altfel! În orice caz, dacă nu-mi vei scrie nimic, voi avea impresia că vorbesc singură iar, atunci, comportamentul meu ar avea un diagnostic precis! Doar de tine va depinde! Cu drag, Ana."
Scrisoarea nr.2
"Iubitul meu, nu-mi mai evalua inconstienţa în... valoarea facturilor telefonice. Simt că mai trebuie să treacă puţin timp ca "să te strig", fără speranţă să te aud! Este destul de grav că în fiecare clipă gândurile mi se îndreaptă spre tine şi nu încetez să mă minunez... de ceea ce mi se întâmplă! Poate este mai bine că eşti acolo şi nu te pot atinge - fizic, deşi sufletul meu o face permanent; zi de zi, ceas după ceas... Îmi amintesc că am citit undeva (cred, în SHOGUN) o foarte frumoasă descriere a unei "iubiri interzise"; sincer, nu ştiu dacă s-au iubit (fizic); dar, undeva, acolo sus, sufletele lor "se ating" şi asta este - în fond - cel mai minunat lucru... Abia acum înţeleg această metaforă... Până mai ieri (!) îmi canalizasem: gândurile, iubirea, energiile - numai spre lucruri "folositoare societăţii" şi cu precădere, copiilor mei, cei mari. Astăzi, mă străduiesc să "nu întrec măsura", bulversând oameni ce nu au nicio vină. Doar că, mă mânii pe mine, privind în urmă şi dându-mi seama că nu am trăit decât "menajându-i" pe ceilalţi, străduindu-mă să nu rănesc orgolii, fără dreptul de a mă mai supăra, la rându-mi... Mai cu seamă, să iubesc din nou, fără scăpare! În urmă cu câţiva ani, ce s-au scurs atât de repede, dar greu, după ce am rămas "vaduvă tânără", părinţii mei - în egoismul şi inconştienţa lor au avut îndrăzneala "să-mi ordone" să mă obişnuiesc cu gândul că trebuie să rămân singură, pentru tot restul vieţii mele. Îţi poţi imagina, ce aversiune s-a născut în mine! Ei, la aproape 80 de ani aveau încă dreptul să se iubească şi să se ocrotească, unul pe celălalt... Munca asiduă m-a ajutat să uit, destul de bine, că am rămas singură; dar asta nu mă poate opri să mă întreb: ce am făcut cu viaţa mea?! Ba, uneori, gândeam că după ce ultimul dintre copii va termina liceul, să consider că rolul meu pe planeta Pământ s-a sfârşit, şi să nu regret asta! Preferam: liniştea singurătăţii, decât... eternitatea (!!) singurătăţii... Dacă s-a întâmplat să descoperi, în mine, un pic de frivolitate, să ştii că nu mă reprezintă! Înclinaţia mea spre literatură şi studiu mă "izolează", mă apără de nenumăraţi "ghimpi"; ştii cât de vulnerabile sunt femeile singure şi sensibile! N-am făcut confesiuni nimănui şi niciodată; am considerat, mereu, că nu există o fiinţă "reală" care "să mă citească"; deşi n-am făcut şi nu am de gând să fac lucruri reprobabile. Dar, uite că: te-am găsit pe tine cu care am curajul să vorbesc, să mă destăinui! Pe tine, cu care aş tot vorbi, fără să mă mai satur! Cred că şi distanţa (cea în km) a "deblocat" zăgazurile mele, bine "înfipte".. Am fost atât de mult timp singură (deşi cu părinţi şi trei copii mari!) încât - mărturisesc - că mi-ar fi greu să "mă lovesc" în fiecare zi, de cineva, chiar de mi-l doresc... Şi, totuşi: imi face atât de bine şi mi-e atât de drag să ştiu că exişti, că te pot, măcar, auzi; iar, uneori, chiar să întind mâna şi să... te ating! Nu ştiu: este iubire ori este "nevoia de iubire", de care mi-ai vorbit tu, odată... Când încercai a mă convinge că: "iubirea nu moare!"... Că "toţi oamenii au nevoie de iubire, altfel... se usucă şi mor, înainte de vreme!" Pigmalyon a sculptat-o pe Galateea şi s-a îndrăgostit nebuneşte de propria-i plăsmuire; iar zeii cei atotputernici, îndurându-se de el, au "suflat" peste Galateea şi... i-au dat viaţă de om! Unde sunteţi, voi zei, înţelepţi şi buni, să daţi "viaţă" şi iubirii mele? Cea care-mi mistuie clipele, liniştea şi viaţa, astăzi! Şi: tot mi-e dor de tine! - Ana -
Scrisoarea nr.6
"Dragul meu, am simţit în vocea ta o undă de tristeţe, ori de oboseală (?!) N-aş vrea să fi fost eu factorul perturbator, cel ce a generat-o; şi-aş muri "un pic" dac-aş primi - din partea ta, mânie ori tristeţe... Dacă-i aşa: "scutură" cuvântul meu care te-a rănit; lasă-l să zboare prin fereastra deschisă, de la tine şi - negreşit - el se va întoarce de la sine "să mă rănească"; e, în fond, un "mod" de a-mi cere scuze! Şi-ar trebui să ştii, deja, că dacă gândul meu se îndreaptă permanent spre tine, nu o face ca să te ucidă; iar dacă mâna mea se îndreaptă spre tine, nici "ea" nu vrea să te rănească, în vreun fel... Recunosc: mă simt mult mai bine când te aud râzând (desigur: deocamdată, la telefon!). Ia-mi aerul, ia-mi pâinea, lumina, primăvara, lipseşte-mă de toate şi de tot, doar: nu de râsul tău, ce-mi place atât de mult! Oricum, eu m-am decis să nu datez scrisorile, ori să le numerotez (Mihai: recunosc, a fost ideea mea!). Poate şi numai pentrucă ordinea lecturării lor e prea puţin importantă. E bine să ne menajăm, cât de cât, şi mai bine: unii, pe ceilalţi! De pildă, recunosc: mi-ar plăcea tare mult să-ţi doreşti să vii la mine... Chiar şi dacă aceasta nu se va întâmpla niciodată. Nu odată, dorinţa în sine şi speranţa de a se realiza îţi creează stări mai confortabile, chiar, decât împlinirea în sine... Şi: iarăşi mi-e dor! Ana"
Scrisoarea nr.11
"Dragul meu, cred că se întâmplă fenomene ciudate în relaţia noastră, atâta timp cât eu "divaghez" - în epistolele mele - despre subiecte... pe care mi le comunici mai pe urmă; nu întâmplător, în următoarele "mesaje" mi-am schimbat modul de adresare. Sper că semnificaţia să fie de bun augur, iar relaţia noastră, fie ea şi numai de "comunicare" să fie una "a la long"! Îmi menţin punctele de vedere în ceea ce priveşte iubirea şi respectul copiilor faţă de părinţi: iubirea este relativă, iar ei trebuie, să şi-o "canalizeze" spre viitoarele lor familii, în timp ce respectul trebuie să fie permanent, dar: să fie reciproc! Mi se pare lipsit de logică "să impun" copiilor mei acţiuni care li se par, încă, lipsite de interes. Dacă nu-i pot determina să înţeleagă punctul meu de vedere, în propriul lor interes, pe care, apoi, să-l accepte, atunci,,, rămâne doar problema lor; oricum: fără acuze, invective sau injurii. Nu o dată le-am spus că, după cum se spune, "fiecare pasăre pe limba ei piere". Nu încalc libertăţile lor, dar pretind acelaşi lucru în atitudinea lor faţă de mine. Am şi eu: teritoriile şi libertăţile mele, care pretind să-mi fie respectate! Se ştie: nu există iubirea din obligaţie (de exemplu: trebuie să-l iubesc pentru că este... tata!). Cum, de altfel, nu există posibilitatea să demonstrezi de ce iubeşti pe "X" sau "Y"... Tot aşa cum, nu este consemnat în niciun tratat ştiinţific că, după o anumită vârstă, părinţii trebuie să devină "servitorii" copiilor şi să le suporte toanele, fie ele şi nevinovate... Nu sunt de acord nici cu varianta inversă: cui nu-i mai place existenţa alături de mine nu este "constrâns" în niciun fel să mă suporte; numai că, în acest caz, trebuie să-şi asume riscul de a-şi rezolva problemele (în special cele pecuniare!), făcând abstracţie de existenţa mea. Cu atât mai mult cu cât nu găsesc în ei diplomaţia de "a simula" - măcar - puţin respect, puţină toleranţă, puţină tandreţe. Se ştie: părinţilor le trebuie atât de puţin! Iar dacă pot tolera, chiar cu uşurinţă, obrăznicia sau mojicia unui străin de mine, cea a copiilor mei o consider inadmisibilă. Fiecare individ are dreptul de a-şi alege modul de a trăi, dacă şi-l poate permite, dar fără a deranja pe alţii. Dacă nu există alte soluţii, oamenii pot coabita, dar fără a-şi face viaţa un chin, un calvar, deranjându-se, mereu, unii pe alţii; totul ţine de educaţie şi respect! Inevitabil, vine o vârstă la care nu mai ai dreptul să spui: "aşa am fost educat (ă)!" Din moment ce discernământul, în contactul permanent cu oamenii, îţi "spune" că educaţia ta din familie are carenţe, devine obligaţia ta să te autoeduci; cu condiţia să vrei asta! Să pretinzi mereu că ţi se cuvine totul şi că cei din jurul tău sunt obligaţi să suporte "crizele" ori "lipsa de raţiune şi judecată" mai ales de la o anumită vârstă mai încolo, este numai o dovadă de mare prostie şi un IQ ce tinde... spre zero! Sunt convinsă: există uneori părinţi care nu merită respectul copiilor lor. Dar mai cred că există şi copii care n-au dreptul să-şi "judece" mereu părinţii, pentru un trecut, mai mult ori mai puţin îndepărtat. Până la o noua revedere, primeşte, te rog, toate gândurile mele bune! Ana" Scrisoarea nr.13
"Dragul meu, mă simt - sincer - obligată să menţionez că nu militez pentru o "ruptură" între tine şi restul lumii tale; ţi-am sugerat, numai, că poate există o alternativă de "comunicare" prin tăcere, pe care - de altfel - ai şi aplicat-o! Evident: dacă sfaturile tale n-au nicio influenţă pozitivă, şi nu sunt pur şi simplu ignorate, ci dimpotrivă conduc la stări tensionate; atunci, oferind doar indiferenţa, la care nu e greu de ajuns, poţi obţine - eventual - rezultate mai bune; poate, impactul va fi altul. Mi se pare total nefiresc ca un fiu, ori o fiică să adreseze injurii părinţilor lor, indiferent ce ar fi făcut aceştia; atâta timp cât lor, copiilor, nu le-a lipsit nimic (sau, poate?). Trăind alături de părinţi, ar trebui să înveţe din greşelile acestora, nu doar să-i condamne, să le facă veşnic reproşuri, sfârşind - Doamne fereşte - printr-o condamnabilă ură... Uneori am impresia că fiica ta se poartă cu tine ca o soţie extrem de geloasă şi - evident - deloc inteligentă... Una care-şi dispreţuieşte soţul, se "alimentează" din singurătatea şi nefericirea lui, dar neavând alternativă nu-l poate părăsi, deşi se simte că-şi doreşte acest lucru cu disperare. Nu mă va surprinde momentul în care-ţi va "striga" că ea nu are tată ci un satir în casă, cerând protecţie din exterior, iar tu să mai şi tolerezi aşa ceva! Şi ajung, vreau-nu vreau, la vechea mea obsesie: iubire sau respect?! Explică-mi tu, de poţi, cum este iubirea când respectul tinde spre... zero! Invers este, desigur, mai uşor (şi nu-mi vorbi iar de iubirea între semeni, ci - te rog - referă-te strict la submulţimea pe care o ştii). Între semeni ar suna cam aşa: iubesc toţi oamenii, şi pe cei buni, şi pe cei răi! De la Nord până la Sud, de la Est până la Vest... Şi de vreme ce şi tu faci parte din această mulţime, ce mai vrei?! Dar, oare, ţi-ar fi suficientă această "iubire"? Eu, nu cred! Va trebui dublată, triplată, însoţită de alte sentimente: de individualizare, de cunoaştere mai adâncă, de prietenie, etc. (de respect, poate?). Cu speranţa că nu te vor irita prea tare mesajele mele, ia din ele doar partea cea bună. Oricum, se constituie într-un moment în care îţi distrage atenţia de la alte gânduri, de la alte activităţi, nu tocmai plăcute, dar care, oricum, trebuie îndeplinite (Aminteşte-ţi că te-am văzut "la treabă", în bucătăria ta, de acasă...) În vreme ce altcineva... Tot mi-e dor de tine când zâmbeşti, sincer. " Ana
Scrisoarea nr.15
"Dragul meu, trebuie să constat, cu sinceră mâhnire că, deşi nu mai ai "viaţă conjugală", trăieşti, totuşi, într-o atmosferă de... viaţă conjugală, nu prea fericită! Sunt, realmente, copleşită de ceea ce ţi se întâmplă, mereu şi mereu; mărturisesc: nicio clipă nu mi-a trecut prin minte că "relaţia" noastră va provoca - la rându-i - noi "cataclisme". Ai, te rog curajul să-i spui "copilei" tale că, nicidecum, relaţia dintre noi nu le va tulbura existenţa în niciun mod; că mi-este drag tatăl ei, pur şi simplu, şi nu-i doresc răul... Eu le-am vorbit deja, celor trei copii mari, ai mei! O rog mult să nu mă mai judece, fără să mă cunoască; dar, nici să nu mă raporteze la alte femei din viaţa ta! Copiii, după o anume vârstă, îi cred pe părinţi, pur şi simplu, tâmpiţi; în consecinţă, fac totul să le îngrădească drepturile şi libertăţile. Îndrăznesc să te rog să-i comunici "micuţei furioase" că sunt dispusaă să o invit să petreacă un sfârşit de săptămână, cu mine, în... provincie! În ce mă priveşte, sunt sigură că vom găsi punţi de comunicare, cu condiţia să nu pornească din start cu idei preconcepute (sau - adaugă Mihai - cu acele teribile stări psihice, refulate pe moment, dar capabile de reizbucnire, în orice clipă!) Eu, în viaţă, am trăit cu credinţa că: dacă îmi place cineva, atunci îmi place şi câinele lui! Ori: soră, frate, mamă, bunici etc. Dacă iubirea mea pentru tine, pe care nu mai vreau să o ascund, îţi optimizează, cât de puţin tonusul şi dragostea de viaţă, ar fi, pe deplin regretabil ca tocmai fiica ta să dorească a "ucide" din start, această eventualitate... Nu vreau să cred că, lipsindu-le iubirea, nu o pot accepta pe a noastră (vezi, îndrăznesc a gândi, deja: "a noastră"!?). Sunt convinsă că "undeva", mult mai presus de noi, a fost "programat" să ne intersectăm drumurile; consider că acum depinde doar de noi să fie "ceva", care să dureze, fără "voie" de la nimeni - din jurul nostru... Tot aşa, precum, mai sper ca factorii perturbatori să fie tot mai atenuaţi, tot mai "slăbiţi" - în timp, prin înţelegere şi cunoaştere reciprocă... Eu sunt optimistă şi nu mă deranjează că se ştie, deja, de existenţa mea - în viaţa ta de astăzi! Dacă se rostesc, cumva, cuvinte nu tocmai plăcute, la adresa mea, acestea nu vor face decât să mă... amuze! Înţeleg şi faptul că, deşi tot nu sunt cu totul de acord, că tu ai fost cel care a "povestit" despre mine! Probabil, ai simţit nevoia să o faci; ori, ai vrut să testezi nişte reacţii... Să nu uiţi că: eu nu sunt un trofeu; ar fi fost mult mai bine, să mă păstrezi în taină, încă o vreme... Simt că, la origine stă: bucuria pe care ai vrut s-o împărtăşeşti celor dragi, de acasă; numai că: totul s-a întors împotriva ta! Nu uita: există "evenimente" care nu se împărtăşesc decât prietenilor; numai că, voi sunteţi departe de această "stare"; între voi s-a căscat şi se adânceşte o prăpastie de netrecut (şi, adaugă Mihai: asta era acum 5-6 ani, în urmă!). Vreau să sper că, poate peste ani, mai tânărul tău vlăstar va înţelege că: oamenii - la orice vârstă - au nevoie de tandreţe, de iubire, şi nu numai de iubirea (?!) ori egoismul urmaşilor lor naturali... E trist tot ce se întâmplă şi n-aş dori să trăiască reci şi "uscate", lipsite de iubire, fără împliniri, într-o singurătate ucigătoare... Eu, sincer, mă bucur că te-am găsit, sufăr pentru nemulţumirile tale şi dacă uneori sunt (sau par...) agasantă este numai pentrucă nu te pot atinge; atunci, încerc să-mi ofer bucuria unui nou apel telefonic. Chiar dacă nu de fiecare dată simt vocea ta ca pe o mângâiere; tu, de altfel, o ştii foarte bine... (vezi, încă un reproş; de astă dată, de la mine!). Te păstrez în sufletul meu şi eşti prezent în toate gândurile mele, cele bune. Deşi, uneori contradictorii! Distanţa dintre noi, nu face decât să-mi amplifice trăirile şi nu doresc să vină ziua în care să-mi spui că "nu a meritat". Şi acuma: tot mi-e dor de tine şi aş vrea să te reîntâlnesc." Ana
- Spune-mi, Mihai, la ce perturbaţii se refera Ana (dacă a existat, în realitate, în viaţa ta?!) Şi - mai cu seamă - cum s-a sfârşit? - Cum s-a sfârşit? reciteşte "Motto-ul" din fruntea acestui capitol. Explicaţiile - data viitoare, dacă le mai doreşti!
* * *
- Spune-mi, te rog, Mihai: n-ai mai primit astfel de “scrisori de dragoste” şi de la celelalte “protagoniste”, pe care tu ai îndrăzneala să le numeşti “ucenicele diavolului”? După percepţia ta de astăzi… - Bineînţeles că am mai primit, cu mulţi ani înainte…; ba chiar am şi răspuns la unele dintre acestea. Dar, niciuna nu era atât de frumoasă şi mai “din adâncul sufletului”, precum acestea din urmă… - Şi, unde sunt celelalte, mai “vechi”, dacă poţi să-mi spui? Dacă nu sunt prea indiscret, desigur… - Vezi, Dane: tocmai asta e, că nu mai sunt! Odată, de mult, mergând la un control medical, oarecum de rutină, după ce fusesem diagnosticat drept cardiac, cu un infarct, mai vechi ceva, la activ, dus “pe picioare”, mi s-a cerut să mă internez – de urgenţă – pentru investigaţii mai serioase, într-o clinică de cardiologie din Bucureşti – unde se vor descoperi – eventual – şi alte afecţiuni ori disfuncţionalităţi! Venind acasă, bulversat serios, la volanul propriului autoturism, cu tensiunea maximă 22-23 şi destul de speriat, încă, am început prin… a-mi pune ordine în actele şi hârtiile din biroul meu de acasă. Atunci: am decis – şi am executat decizia – să distrug toate “mărturiile” altor iubiri – fie scrisori, fie fotografii, fie diapozitive color; pentru ca intimitatea lor să nu fie cumva “violate” de privirile curioase şi indignate ale celor de lângă mine, după… Aşa că am rămas, mult mai târziu, desigur, numai cu acestea din urmă. Când: intrasem în rândul văduvilor. Dar, de departe, cele mai frumoase dintre toate.
CINCISPREZECE
Motto: "Dacă iubeşti, fără să speri, De-a fi iubit, vreodată, Se-ntunecă de lungi păreri De rău, viaţa toată.
Şi-ţi lasă-n suflet un amar, Şi-n gânduri tot asemeni, Căci o iubire în zadar Cu moartea-i sor' de gemeni.
Şi-a tale zile-ar fi cum sunt Pustii ca nişte stepe, Iar nopţile de-un farmec sfânt, Ce nu-l mai poţi pricepe." (Mihai Eminescu, "Dacă iubeşti fără să speri", 1882)
- M-am prezentat la datorie Mihai! Şi cred că înţelegi ce curios sunt să aflu ce s-a întâmplat şi de ce - ori din ce cauze - ai rămas să te confrunţi şi acuma, la vârsta ta tulburător de înaintată, cu "eternitatea singurătăţii"... De care voiai "să fugi"... - Aceeaşi Katrina, prietene, care a'ntunecat raţiunea Danei, dominând-o - iarăşi, şi iarăşi... Am făcut, din nou, greşeala să-i fac unele confidenţe. Nu mă mai învăţ minte, odată! La început, când vorbeam cu "întruparea" Danei, nu a fost deloc rău... S-a dovedit chiar capabilă să accepte, ba chiar să pară binevoitoare! "Ştie să facă ruladă cu ciocolată?" - întrebă cu candoare (era prăjitura ei preferată, în "fabricarea" căreia Matilda - mama, excela!). Dacă "da", sunt cu totul de acord să fie prietena ta, pentru a mai umple din golul singurătăţii pe care eu nu-l pot “rezolva”, oricât aş vrea... Apoi Katrina a răscolit amintirile; aceleaşi "umbre ucigaşe" ale unui trecut viforos şi tiza ta: a "întors placa"... A început să mă ironizeze, neîncetat; să-mi spună: "nici la bătrâneţe nu te poţi lăsa, egoistule!" "Eşti un adevărat obsedat sexual" (nu ştia ce departe de adevăr era, de fapt!) "Cu ce i-o "mai faci": cu făcăleţul din sertarul dulapului de bucătărie?!" "Vrei să-mi aduci în casa mea (?!) pe una, care să se înfigă la moştenirile noastre?!" Şi, dacă mi-ar fi spus-o numai mie, la zilnicele "lecţii de morală", rostite pe ton imperativ, pe care măcar acum, la bătrâneţe să învăţ a o respecta - hai, mai treacă de la mine (deşi chiar şi aceasta era o mare greşeală; o cedare de nepermis din partea unui om liber, independent şi - fără falsă modestie - de valoarea mea!). Dar, Katrina - cea care o "izgonise" din nou pe Dana, întrupându-se în făptura acesteia, destul de repede, nu se mulţumea numai cu atâta; nu era persoană cunoscută, care să intre în casa mea, fie şi dintre cele care colaborau cu mine sau cărora le îndrumam nişte studii ori lucrări şi care - evident - nutreau un minim respect faţă de mine, lăsată să plece fără a afla de "noua cucerire" a tatălui ei, cel obsedat de femei şi pentru care ea se "sacrificase" venind să sufere privaţiuni, alături de un om care nu ştia decât... să îmbătrânească urât! Şi -nu se mai potolea, odată, Doamne! Cred că înţelegi că, şi fără motiv, mie îmi crăpa obrazul de ruşine şi nervii mei erau "săpaţi" la rădăcină, unde neuronii morţi se constituiau în "grămezi" tot mai mari şi mai mari. Trebuia să se ofilească, tot ce nu apucase să înflorească; trebuia să moară "tot ce-ar fi putut să fie..."; trebuia să mă subjuge, să mă reducă - definitiv - la tăcere! De ce "am vorbit" - lucru pentru care şi Ana m-a certat, într-una din scrisorile ei? Poate şi din simpla nevoie de a împărtăşi, măcar o parte din speranţele şi bucuria ce simţeam că renasc în mine; odată cu renunţarea la gândul morţii,cel al singurătăţii, înlocuite cu o nouă speranţă "de a trăi"... "Nu speram că vreodată; Să învăţ cum "a muri"; Nici în mine să renască; O speranţă "de-a trăi"" - spune poetul. Dar, am dat dovadă - din nou - de slăbiciune; nu am ştiut să-mi apăr şi să consolidez "dreptul meu la viaţă" - liberă de orice fel de constrângeri. Nu am mai avut nici disponibilitatea din anii de tinereţe, îndrăznelile - de atunci. Mi s-a părut că vreau doar "să culeg" firimiturile ultimelor zvâcniri ale unei sexualităţi, ce părea amorţită, dar era... definitiv dusă; cu toate că simţeam şi ştiam că nu se reduce totul la "asta"! Niciodată, într-o relaţie sentimentală, nu poţi să ai totul, şi încă oferit cu sinceritate, dacă tu nu eşti capabil să mai dai ceva... Ce să devii: un simultant ordinar?! Am evitat reîntâlnirile cu Ana; mi-era ruşine de propria mea slăbiciune, de lipsa de voinţă de a relua lupta pentru "o nouă relaţie"... Chiar dacă nimic rău şi fals nu părea a o marca! S-au "rărit" şi scrisorile; a biruit indiferenţa, de neevitat, consecinţă a tutror celor ce ai auzit... Dar ştii, Dane, ce m-a durut cel mai mult? Întrebarea, aşteptată şi firească, repetată din partea Anei: "Spune-mi te rog, un răspuns credibil la întrebările pe care nu mai contenesc a mi le pune: unde, când şi cu ce ţi-am greşit? Chiar nu se mai poate face nimic?!" N-a fost posibil Ana mea: cea trezită din propria-i "amorţeală" şi ajunsă exaltată şi plină de speranţe; cea care făurea planuri cu noi, la fel cum "fecioara" din preajmă îşi cumpărase "rochia de mireasă", speriindu-şi iubitul care... nu gândise "atât de departe"; şi - în acest fel - gonindu-l! Pentru totdeauna! Nu m-am dovedit capabil să fac faţă exuberanţei şi speranţelor tale într-o nouă iubire, fie şi pentru un sexagenar! Poate: puţin cam pripite, puţin cam prea insistente şi nerăbdătoare - destul cât "să-l trezească" mai înainte de a mai comite, o nouă... greşeală! Nu - tu nu ai fost "ucenica diavolului"; de aceea: nici nu-ţi voi "urmări" restul traseului tău de viaţă! Îţi voi păstra însă o vie amintire, o recunoştinţă pentrucă "deşi n-a fost nimic, din ce putea să fie", m-ai ajutat să mă simt din nou viu şi să mai amân, cât se mai putea, ideea unui sfârşit de care - nimeni nu e scutit...
* * *
- Cred că ai observat Mihai, că te-am ascultat: cu mare atenţie şi în linişte; având doar grijă să mai torn câte ceva în "paharul meu de vorbă" ce-mi stă în faţă! Şi, cu niciun gând de a te aproba, ori dezaproba, pe moment; cu atât mai mult cu cât "din ce a fost; nu s-a ales... nimic!"... Dar, nu mă lăsa să plec, fără a-mi spune măcar - dacă se poate - în ceilalţi ani, de până astăzi, chiar n-a mai fost nimic? Chiar şi fără niciun motiv de a o considera pe protagonistă "ucenica diavolului", ci fie şi numai o "nevinovată ispită"? - Ei, cum să nu mai fi fost, Dane! Dar, ce folos, dacă mă găseşti tot singur şi trist?! Dar, hai să-ţi fac o concesie mică, mică de tot! Acum câţiva ani, după "istoria" cu Ana, mă opreşte, în timp ce mă pregăteam să scot maşina din garajul casei, o doamnă în etate, fină, chiar distinsă, care se recomandă "Silvia" şi-mi spune: suntem vecini! Iar profesorul dumneavoastră (cel care a mai fost menţionat în paginile mele de confesiuni provocatoare) a fost prietenul nostru de familie. Sunt juristconsult, la pensie deja... "Se pare că dumneavoastră încă mai lucraţi, la acelaşi institut unde colabora şi "profesorul"?" a spus Doamna. "Desigur, Doamnă; l-am cunoscut şi admirat întreaga viaţă. Ce mică este lumea!! Era cardiac - cu ştate vechi - ca şi mine, de altfel - iar într-o zi şireata moarte, a cărei umbră îl însoţea, de la o vreme, a luat "ce voia să-şi ia"; şi l-am pierdut!" "Ştiţi - a spus Silvia: şi eu sunt cardiacă, cu serioase probleme. Dar tot mai încerc să lucrez, la o firmă unde, când mă simt bine, mă mai duc... Nu pentru bani - avem în casă tot ce ne trebuie şi fără asta; dar ca să mă mai simt "necesară", în vreun fel..." "N-aveţi nepoţel sau nepoţică?" - a întrebat Mihai. "Încă nu, dar unul e... pe drum! Oricum, nu-l voi creşte eu, ci nora mea; pentrucă starea sănătăţii mele îmi cere să mă cruţ şi să nu las stress-ul să mă "atace", în vreun fel!", răspunse Doamna, cea necunoscută pentru mine... "Poate ne va permite timpul să ne întâlnim, în viitor", a adăugat Doamna Silvia. "Şi - de ce nu?, să ne cunoaştem mai îndeaproape!" Nu ne-am mai întâlnit; a aşteptat... să o caut eu, la telefonul pe care mi-l indicase... Luat cu viaţa mea agitată, de acasă, am şi uitat-o repede! Peste câteva luni, într-o seară caldă de vară, sunt sunat la telefon. Era: vecina! "Mi-am călcat pe suflet şi mândria mea de femeie şi v-am sunat eu" - am auzit-o vorbindu-mi; am discutat - nu prea mult (tot nu-mi place să vorbesc mult la telefon!). În încheiere, după ce aflasem câte ceva, unul despre altul (pentru noi nu se inventase încă "net-log-ul"!), mi-a adresat o invitaţie la o cafea, la ea, pentru una din zilele următoare. N-am putut să nu-i mărturisesc că... nu beau cafea. "Foarte bine; facem un ceai bun, cu ceva tare alături, din barul de la etaj, unde stă fiul meu cu soţia - cei cărora am să le las casa întreagă. Când mă voi duce să-l întâlnesc, poate, pe "Dom'profesor"" - a fost răspunsul Silviei. "Nu uitaţi: vă aştept! Şi nu cred că voi mai fi în stare să mă decid a vă mai suna, tot eu..." Nu a mai fost nevoie! Peste câteva zile, o maşina de ambulanţă particulară, cu sirene şi girofar în funcţiune, a venit pentru a constata că... nu se mai putea face nimic! Fusese mai "puternică" invitaţia lui Dom'Profesor, de acolo, din lumea stelelor, de deasupra a tot şi toate... Una dintre acele maşini cu care m-am plimbat şi eu de vreo două-trei ori prin aglomeraţia Capitalei noastre dragi; dar, vedeţi: mai era "aţă" pe mosorul vieţii mele. Ori, nisip în clepsidra vieţii mele pământene! Şi totul a rămas la stadiul de "ispită"; nevinovată şi fără urmări. "Cred că am avea ce discuta noi doi intelectuali cu părul nins de vreme" - spunea ea. Discuţia - s-a amânat: pentru un alt loc, o altă lumea şi la o altă dată, viitoare! A rămas gustul amar al unui "fapt neconsumat"; cel al unei noi clipe de ratare, dintre cele ce se repetau - inevitabil - pe parcursul unei existenţe zbuciumate... Dar haide Dane, ţie chiar ţi se răceşte cafeaua din faţă; pe care - mai ai încă norocul să o bei!
EPILOG
Motto: nu pot scrie fără a mă descrie..." (Octavian Paler) 2. "... S-au născut şi se vor nărui civilizaţii; cultura e însă ceea ce supravieţuieşte civilizaţiilor materiale; iar ea va fi etern însemnată de pecetea geniului..." (Ileana Vulpescu) 3. "Ca să fim tari, trebuie să fim mai întâi de toate singuri!"
Am să comit o indiscreţie, sper pardonabilă; vă mărturisesc: am scris aceste rânduri în preajma Sărbătorilor de Crăciun ale anului ce a trecut, şi înainte de a termina romanul. Pentrucă atunci "au ţâşnit" din mine, la rându-le, fără stavilă şi m-au obligat să le aştern pe hârtie, neîntârziat! Tot cu pixul, tot cu pixul; precum străbunicii o făceau; străini de tehnologiile informaţionale ce ne-au schimbat profund viaţa şi modul de a o interpreta, dar înrobindu-ne! În defavoarea purităţii gândurilor şi simţirilor omeneşti, ce se văd aruncate, dintr-odată, undeva în - eter, pe invizibile "sârme", înlocuite cu "unde"... Nu întâmplător eram acuzat acasă, la mine, că sunt doar: "doctor în sârme". Uneori chiar mai rău: inginer de "fiare"! Scrie, scriitoarea mea de suflet, Ileana Vulpescu, de ale cărei romane nu mă pot dezlipi uşor: "... să vă amintesc o frază din slujba de-nmormântare (n.a. - numai la creştinii ortodocşi): Zice Psalmistul: "zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani; iar de vei fi încă în putere - optzeci de ani; şi ce este mai mult decât aceştia - numai chin, osteneală şi durere!" Liber cugetătorul Pavel Coruţ, pe care de altfel îl admir, după o viaţă mult încercată, scrie şi vorbeşte mereu despre secolul de existenţă ce ar fi fost hărăzit fiecăruia dintre muritori... Numai că, nimic nu-l îndreptăţeşte la "generalizarea" acestei aserţiuni, mobilizatoare, de altfel, pentru o parte dintre noi... Cei "încă în putere..." Nu este nicidecum cazul meu!! Care nu am respectat multe dintre reguli, care nu am ştiut să mă menajez la timp! Şi am sfidat, astfel, moartea cea vicleană! Ba mai mult după viaţa în "lumea cărţilor" m-am pus... pe scris. Ori - se ştie: scrierea cărţilor este stressantă, de aceea nici scriitorii nu trăiesc mult... De fapt, ce am urmărit scriind acest nou volum, cu circulaţie la fel de limitată, ca şi cele ce l-au precedat, dar, poate, cercetate peste ani, de unii mai curioşi din fire. Pe la, Biblioteca Naţională... Cine poate să ştie?! La peste cei şaptezeci de ani, pe care incredibil, i-am atins şi chiar - depăşit, cu puţin, am încă spiritul treaz şi ne-mbătrânit de vremuri! Un imens, ghinion! Pentrucă - n-am astâmpăr. Am în faţă, pe masa mea de lucru, o banală felicitare, frumos colorată, de "Merry Christmas", cu un Moş Crăciun, prosper şi rumen în obrăjori, ce pluteşte peste case şi palate, de săraci şi bogaţi, iar sania lui este trasă de tradiţionalii reni, din poveşti. Să ne-mbătăm în continuare cu apă rece, privind şi bucurându-ne la astfel de... kitch-uri?! Fie ele şi tradiţionale... Pe mine: nu mă mai mişcă! Citiţi - de-l veţi găsi - şi volumul al doilea din "Bilete de papagal", pe care m-am încumetat, de asemenea, a-l scrie, ba chiar, odată cu această carte; şi veţi afla, sper, un răspuns cel puţin în intenţiile mele, concludent! În fond, de ce nu m-am oprit în aşternerea de rânduri pe provocatorele coli albe de hârtie, incredibil de ispititoare, cu atât mai mult cu cât cei din preajmă mă consideră, un personaj: terminat, depăşit, ce nu poate evada din lumea lui de dinainte, anacronic şi încă scandalos de încrezător şi visător?! Cine ştie, poate ei au dreptate, şi nu eu! Am relatat aici, poveşti de viaţă, credibile ori nu, şi care, oricând, şi-ar putea găsi un corespondent în viaţa reală, de care încă nu ne-am desprins... Fără a vrea să ofer lecţii de viaţă, fără nici urmă de intenţii de a promova soluţii şi fără a spera într-o totală şi deplină înţelegere a unor fapte reale, din lumea vie, în care ne zbatem să supravieţuim, în zilele noastre. Aveam de mult în minte acest "proiect"; numai momentul şi forma de exprimare urmau să fie alese, în funcţie de starea mea sufletească şi puterile, din păcate din ce în ce mai puţine... Dacă am reuşit, ori nu - veţi decide dumneavoastră, cei care aţi mai pierdut vreme pentru a-mi citi cărţile, din ultimii trei ani! În ultimii ani de viaţă, mama mea care acum este mai trează în mine decât atunci când era încă vie, îmi mărturisea: "Sunt supărată, băiatule, pentrucă, pe zi ce trece simt cum se duce vlaga din mine..." era moldoveancă, get-beget; "vlagă" - vine de la "vlajnoşti-ul" de peste Prut, cel trecut de oştile române pentru a recâştiga ceea ce ne furase - din păcate, atât de greu de recuperat - "marele vecin" de la Răsărit; în lipsa unui atât de viteaz Ştefan cel Mare (şi Sfânt!) Lipsa de "vlagă" nu a împiedicat-o, însă, pe mama, să muncească cu dăruire, până în clipa din urmă; fiinţă remarcabilă căreia nesăbuinţa şi indiferenţa, greu de iertat, a celor ce ar fi trebuit să-i fie alături, cu trup şi suflet: fiică ori soră, nepoţi, i-au fost fatale! Care - din nefericire, între verbul "a avea" şi verbul "a fi", îl conjugă la perfecţie, pe primul! Şi viaţa - încă pe cei din urmă, nu i-a pedepsit!
* * *
Când nu eşti şi nu poţi deveni un autentic fluşturatic, numai urmele zăpezii proaspete, ce stă să cadă, va acoperi trecător urmele mizeriilor umane ori ale catastrofelor de orice fel... "... Când nu eşti un fluşturatic şi n-o faci din uşurătate, ci dintr-o irezistibilă atracţie către cineva, în timp ce eşti legat şi-n altă parte, nu poate fi uşor..." "Toate fiinţele (n.a. evident, cele lipsite de raţiune şi necuvântătoare), la care cuplurile rămân neschimbate în cursul vieţii, trăiesc mai puţin decât omul şi n-au imaginaţia lui. Iubirea face parte din mecanismul cunoaşterii, iar dorinţa face parte din mecanismul iubirii, deci este subsumată mecanismului cunoaşterii. Cunoaşterea unui om este ca şi cititul unei cărţi. Îţi place - un autor, îl reciteşti. Dar, asta nu te opreşte să citeşti şi pe alţi autori; fără a-i deveni, astfel, "infidel" celui preferat..." (Ileana Vulpescu, acelaşi roman, citat anterior). Privim iubirile trecute: visate, trăite ori, deseori, ascunse. Sunt, negreşit, rodul aceleaşi "veri indiene", ce se naşte ca un fel de revoltă a întregii fiinţe a celui, sau a celei care trece prin ea; ca orice revoltă "are-n ea ceva dramatic...", de necontestat. Şi - desigur - incomensurabil! De când lumea aceasta vie există! Nu ştiu dacă i-am mulţumit pe toţi; nici măcar nu era posibil! Chiar şi cei mai inteligenţi, dintre noi, aşteaptă să le spui numai ceea ce vor ei s-audă; nu ceea ce ai avut tu să le spui, cu adevărat şi cu bună credinţă... O concluzie, ce se poate desprinde şi afirma cu tărie este că după o bogată şi îndelungată experienţă de viaţă sentimentală: CEI sau CELE în care "investim", unul sau alta, ne dezamăgesc totuşi, cel mai mult şi mai tare... Cu consecinţe nefaste!
* * * Imensul avantaj al unui autor de carte este acela că numai el poate decide, în final, soarta personajelor lui. Le poate ridica în înaltul cerului sau le poate scufunda, în hăuri de unde nimeni nu-i mai poate scoate; le poate dărui viaţă lungă şi-mbelşugată, sau, de ce nu, îi poate ucide chiar şi înainte de vreme, pentru a-i pedepsi sau, pur şi simplu, a se vedea scăpat de ei! Ce s-a ales de personajele acestui roman, mult, deosebit - pentru mine, cel puţin - de cele de până acuma? Prima soţie a lui Mihai, cea pentru care acesta nutrea o sinceră şi puternică dragoste adolescentină, dar care a pierdut în faţa Matildei, a ajuns la ţară, drept nevastă a unui tânăr zootehnist (deci: parte din intelectualitatea sătească!). Unde: i-a turnat copil după copil, între pauzele de la mulsul vacilor şi îngrijirea celor din curte... A învăţat să facă bine mămăligă; a îmbătrânit repede - ca la ţară la noi - obişnuindu-se cu muncile grele, din grădină şi de pe ogor! Şi, desigur, uitând definitiv de visele minunate ale adolescenţei ei când se voia: o viitoare Isadora Duncan (n.a. o mare şi talentată balerină, de pe timpuri) - având, la rându-i, reale înclinaţii artistice şi pasiune pentru dans; dar, rămase necultivate. Matilda a trăit bine prima jumătate a căsniciei lor - cea de-a doua, de altfel, şi pentru ea... Şi-a irosit apoi viaţa şi măcinat nervii, ca răspuns la infidelităţile soţului, pe care a făcut tot ce a putut să le amplifice şi să le perpetueze. A încercat - şi a reuşit - să şi-o apropie definitiv pe Dana, cultivându-i dorinţele refulate şi sentimentele de insecuritate, care i-au marcat puternic viaţa şi comportamentul instabil din anii ce veneau. Şi, care au degenerat - inevitabil - în: veritabile psihoze, complexe paranoide şi - nu o dată - defularea prin crize existenţiale, însoţite de o violenţă de neînţeles şi de neiertat; ajungând până acolo încât, să-şi urască şi să-şi dispreţuiască părinţii naturali. De fapt, mutilând-o sufleteşte pe viaţă! Boală de care nimeni şi nimic nu te mai poate vindeca... Cineva spunea despre ea: "o cauză pierdută"... Şi totuşi, Matilda a avut noroc: niciuna dintre pretendente nu a reuşit să-i smulgă bărbatul ori să-i destrame familia! Cu toate insistenţele şi farmecele lor diavoleşti... S-a mai "cuminţit", la rându-i, în anii de bătrâneţe, când a decis "să plece" DINCOLO dar: simplu, uşor, fără suferinţe fizice, şi rămasă vie, astfel, în mintea tuturor ca o figură ce... nu putea să moară pentru totdeauna! Aşa cum şi-ar dori, sincer, chiar şi autorul acestor rânduri... Atunci când "aţa de pe mosor" se va isprăvi... Wanda a avut mult mai mult noroc, bazat, desigur, pe o soartă ce-i fusese hărăzită, mult mai blândă... A "prins" - tânără încă, anii de "revoluţie" de acuma 20 de ani, (sau ce-o fi fost aceasta) cu o schimbare de regim ce o avantaja, indiscutabil... A schimbat apoi partenerii unul după altul, până ce a găsit, în sfârşit - la unul - "casă, vilă şi piscină", mult dorite, şi o ascensiune certă în politică, la care a contribuit şi ea cu: farmecul, intuiţia, priceperea şi ambiţiile ei nemăsurate şi... nepotolite. Se bucură de un sfârşit de viaţă prosper şi recunoaşteri - ce o măgulesc, încă şi astăzi! Speranţa şi-a încredinţat ultimii ani de virilitate şi ambiţii, de necontestat, unor "masculi", potenţi şi mereu "verzi", dintr-o lume de peste hotare, trăindu-şi viaţa - în fond - aşa cum şi-a dorit-o, dintotdeauna. Fără cunoaşterea şi recunoaşterea valorilor morale ale unei posibile familii consolidate şi datoriei sociale faţă de: perpetuarea speciei! De la care, nicio femeie nu ar trebui să se sustragă... Cu acelaşi egoism şi egocentrism, de care nu se poate debarasa, nici în zilele noastre, chiar dacă îşi etalează cu convingere vocea, la intonarea, cu dăruire, a unor psalmi religioşi, mai ales la slujbele Duminicale... Uitându-şi definitiv Patria şi originile! Mihai, s-a dovedit, însă, mult mai puţin norocos! Înşelat, mereu, tocmai acolo unde investea cel mai mult; lipsit de liniştea sufletească şi căldura datorate unor fiinţe din preajmă, pentru care continua să trăiască şi prin care, continua restul de viaţă... Lovit astfel de multe nedreptăţi, una după alta... La el, povestea cu "cele 7 vaci negre şi cele 7 vaci albe", nu "funcţiona" de fel! Victimă a unei singurătăţi, pe care nu a fost în stare să o intuiască - când trebuia; lovit în nivelul stării materiale, la bătrâneţe, şi expus capriciilor vremii ce-l duc veritiginos spre pierderea propriei case; în care, deşi a locuit în ea 50 de ani şi a adunat, tot ce se putea, în aceşti ani, şi pe care are tot mai multe şanse să o piardă, definitiv, în beneficiul unei mafii imobiliare drăceşti, ce a capacitat până şi pe "şeful statului"... Impasibil la suferinţă!! Măcar de-ar fi avut parte de căldură şi linişte sufletească; şi-a găsit singura cale de defulare: desprinderea de lumea reală, ce-l rejectează mereu şi exersarea unui hobby, nevinovat, dar tot mai greu de... sponsorizat! În noile condiţii de viaţă din ţara lui... Are, totuşi, o speranţă: starea tot mai precară a sănătăţii, care l-a transformat într-un "prizonier la domiciliu", ar putea să-i uşureze şi să-i grăbească, în cele din urmă, sfârşitul; cel de care nimeni - de la vladică, la opincă - nu va fi iertat! Pentru a merge, apoi, unde?! Într-o lume de DINCOLO în care el nu mai crede, demult... Iată, de ce s-a decis Mihai, nu de mult, sa trăiască fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, din viaţă; în voia sorţii - ce nu poate fi nicidecum schimbată de noi - bieţii muritori, fără de scăpare...
* * *
Dar, Dana? Nimic despre soarta ei, tocmai "tartoriţa" şefă, cea care a marcat enorm ultimii ani din viaţa lui Mihai; victimă a "dublei personalităţi" - de care nu va scăpa niciodată şi care va pricinui încă multe necazuri, celor din jurul ei... Autorul, ajuns la limita răbdării şi cu resursele fizice din ce în ce mai scăzute, a fost tentat - mai întâi - de soluţia morţii ei; care să o elimine definitiv din viaţa lui Mihai - atâta câtă îi mai rămăsese... După o îndelungată chibzuinţă, însă, a decis că cel mai greu de dus "pe umeri" este viaţa, cea plină de neprevăzut, tentaţii, pericole, sacrificii, iluzii pierdute şi suplicii atât de greu de îndurat. De câte ori moartea fizică nu poate fi socotită drept o izbăvire; de tot şi de toate! Pentrucă, cea spirituală îmi place să cred că nu se produce niciodată... Dana s-a recăsătorit, de această dată la o vârstă mult mai matură; predilecţiei sale spre cei mai copţi, ba chiar şi aproape de pensie, bărbaţii mult mai răbdători şi mai ahtiaţi după firimiturile unor ultime zvâcniri de sexualitate, i-a luat locul explorarea vieţii în doi, dar într-un cuplu în care femeia este cea mai vârstnică... Aşa cum numai în romanele de dragoste mai poţi afla astăzi! Şi, desigur, nu cele de succes... Şi: viaţa s-a răzbunat pe ea; a plătit greu tribut pentru toate ieşirile ei necontrolate şi violenţele la care-şi supunea, nu o dată, partenerul; de teamă să nu-l piardă, ea, de această dată. Se inversaseră rolurile... A învăţat chiar să asculte, să se controleze - fie şi de nevoie, apelând la terapeuţi ai sufletului omenesc; a învăţat să-şi recunoască greşelile, să fie concesivă şi supusă, să trudească - cu adevărat - şi la serviciu, dar şi acasă. Să răspundă pentru vorbele şi faptele ei necugetate; cu aceeaşi permanentă teamă în suflet de a nu cunoaşte, la rându-i, singurătatea îndelungată, de care se temea, mereu... Singurătate, greu de suportat, de la tinereţe pân' la bătrâneţe! Şi, de care mulţi nu au scăpare...
A învăţat să preţuiască munca, cea nobilă şi
aducătoare de bunuri materiale - înainte ignorate, şi
satisfacţii morale; să respecte părul nins de vremuri;
să-şi analizeze cu seriozitate şi până la capăt
greşelile, pentru ca să evite a le repeta. Să nu mai fabuleze
dând vina NUMAI pe cei din jurul ei; să realizeze introspecţii majore
în propriile ei fapte de viaţă sau gânduri din trecut ori prezent! Viaţa s-a răzbunat şi i-a plătit, cu vârf şi îndesat... Aşa cum merita, pe deplin...
* * *
Din scrierile Ilenei Vulpescu: "... ceea ce caracterizează un scriitor este compunerea unor destine, prilej bun de meditaţie asupra destinelor, în general... O operă literară trebuie să-şi propună neapărat un scop. Scopul este inclus în operă şi reprezintă: comunicarea!" Cei care m-au întâlnit şi care mi-au cercetat, mai mult ori mai puţin, scrierile, ştiu bine că eu le-am spus, şi nu o dată: după mine, o "scriere" este cu atât mai valoroasă cu cât cantitatea de informaţie pe "cm²" - cuprinsă în paginile acesteia, este mai ridicată! Comunicarea, bazată pe informaţie, descrierea unor destine, apte de posibile generalizări, cu corespondent în viaţa reală, cea de toate zilele, au fost - şi sper să rămână - pentru mine, un desiderat de la care nu aş dori să abdic, vreodată! Privesc rândurile acestei cărţi şi cu o anumită mândrie, dar şi cu o nebănuită melancolie; spre deosebire de toate celelalte scrieri ale mele, aici am "inventat" destine, am încercat să fac noi paşi în arta comunicării, având la bază, nu o dată, o ipotetică discuţie ori conversaţie - fie ea bazată şi pe conversaţia imaginară; interlocutorii mei imaginari fiind Dumneavoastră - cu un "D" mare în semn de sincer respect - cei sau cele care aţi reuşit să vă "rupeţi" din "rutina zilnică", spre a vă apleca faţa şi spre umilele mele încercări literare! Am o singură, mare grijă: să apuc să-mi văd rândurile tipărite; câtă vreme inima din piept va mai bate iar lumina ochilor nu se va întuneca… Cineva spunea: “Doamne, câte necrologuri n-am citit în viaţa mea! Dar ştiţi că: grecii nu scriu necrologuri? Ei doar pun o întrebare la care aşteaptă neapărat un răspuns: “A fost, ori nu, un om pasional?” Asta-i ce contează!” Mă plec în faţa voastră, fraţii mei greci… Câtă înţelepciune şi sensibilitate în aceste “vorbe”!
AUTORUL
ADDENDAla Epilog
Parcă sunt predestinat pentru o “addenda” la final; cu atât mai mult cu cât epilogul a fost conceput “în avans” - precum în cazul de faţă… Motto: “… Sufletul meu, Andi, pare bogat fiindcă-i acoperit de amintiri; unele peste altele, cum se îmbracă japonezele cu mai multe chimonouri suprapuse. Dacă mă dezbrac de toate, ce mai rămâne?! Un suflet mic… Dar: sufletul tău…e mare; încape în el TOATĂ IUBIREA MEA…” (Ionel Teodoreanu, “Bal mascat”, Editura Minerva 1970, Bucureşti - din “Opere alese”, vol. IV)
Şi, tot de “acolo”: “… acum vedea îngrozitorul vid al fiinţei lui. Fireşte, fiecare om cuprinde-n el şi viaţa celorlalţi, adică răsunetul şi oglindirea celorlalţi în el, fiind social chiar în singurătatea lui. Dar, fiecare om viu, fiecare om care există nu numai nominal în catalogul vieţii, ci efectiv în rândurile ei, trăieşte mai departe - când e singur - ca un pom care-şi dă roadele prin crengile lui, deşi rădăcinile sug în pământul obştesc. Astfel, fiecare om creează într-o măsură VIAŢA, trăind nu numai când e în turmă, ci şi atunci când, singur, e ca Robinson în insula lui pustie…” Şi, depănând amintirile spre anii tinereţii, autorul scrie: “Oamenii vii, oricât şi-ar iubi părinţii, mediul copilăriei şi oraşul în care au crescut, de-ndată ce sunt tineri simt nevoia emancipării din acest mediu şi decor scump inimii lor. Instinctul lor de conservare le porunceşte să plece. Astfel, numai confruntându-se c-un mediu nou, cu viaţa dură şi necunoscută, vor face să apară conturul combativ al individualităţii lor, aşa cum apar muşchii numai când vâsleşti chiar şi împotriva curentului…” Vrând, nevrând, “… oamenii devin sclavii voluntari ai necazurilor lor, care-i scot din monotonia urâtului calm…” La bătrâneţe, te împresoară un ciudat sentiment: amestec de spaimă şi mândrie. Spaimă: că sfârşitul care se apropie, nemilos de repede, nu-l va lăsa să “spună” tot ce ar mai avea… de spus ori de făcut. Atât de multe, încă… Mândrie:
pentru tot ce a realizat, până astăzi… “Mândrie vicleană de
scamator care-a făcut să treacă aparenţa drept realitate”,
nu o dată?! “Când mândrie, când spaimă, ca două culori
alternative ale aceleaşi flăcări…” Ce arde în tine! Mihai, nu era deloc departe de asemena stări, aparent conflictuale, dar atât de vii! Şi: când se aştepta cel mai puţin, Ana - cea în care nu văzuse, niciodată, o “ucenică a diavolului”, ci doar o femeie matură, împlinită şi realizată - dar puternic îndrăgostită, pe care n-avea dreptul să o bănuiască de intenţii necurate, a bătut din nou , la “poarta existenţei lui”, atât cât îi mai era dat să o trăiască; scoţându-l, din nou, din rutina şi monotonia unei vieţi ce, altfel, se irosea… Cu o singură strângere de inimă: să nu o supere prea tare “indiscreţia lui” de a face “publice” câteva din frumoasele scrisori de dragoste, zămislite cu mai mulţi ani în urmă, precum un prunc nou, visat, dorit, ori nu; după ce îţi împliniseşi “rolul” în perpetuarea speciei, pe deplin şi înduraseşi atât de multe privaţiuni, în anii unei tinereţi apuse. A venit pe neaşteptate, ca şi prima oară… Doar, câteva fire de păr încărunţite, jalonau scurgerea unui timp, ce nu se mai putea întoarce! Dar: cu hotărârea de a nu mai pleca, oricâtă împotrivire va reîntâlni; mustind din egoismul altora, la care, totuşi, se aştepta… Şi: renunţând a se mai întreba, la nesfârşit: “de ce?; pentru ce?; unde am greşit oare şi când?!” Asumându-şi un trecut, pe care nu-l mânjise cu nimic, dar cu voinţa, de nezdruncinat, de a trăi în prezent şi viitor, cu cel ce-o refuzase - odată, atât de nedrept! Şi atunci: iubirea nu moare niciodată. Nu credeţi?!
În aceeaşi editură de acelaşi autor, vor urma volumele:
a) "Bilete de papagal" - vol. II, tablete selectate, ediţia I; b) "Slujbaş la Stat, în Epoca de Aur", roman, ediţia I.
Alte apariţii editoriale datorate autorului:
1) "Provocarea I", Editura PROXIMA - Bucureşti 2006 2) "Provocarea II", Editura PROXIMA - Bucureşti 2007 3) "Extemporale despre viaţă", Editura PROXIMA - Bucureşti, 2007 4) "Gemini - trei generaţii", Editura PROXIMA, Bucureşti, 2008 5) "Bilete de papagal" (pamflete tranzitorii, vol. I), Editura PROXIMA, Bucureşti, 2008.
|