Home| Bilete de papagal - volumul I| Bilete de papagal - volumul II| Extemporale despre viata| Gemini| Provocarea I| Provocarea II| Ucenicele diavolului| Contact|

DAN MIHOC

GEMINI -

-       TREI GENERAŢII

(ROMAN)

Editura PROXIMA

BUCUREŞTI 2008

Grafică şi tehnoredactare

 computerizată: DANIELA ELENA DINU

Telefon/ Fax (021) 3200545

                               3200661

Toate drepturile acestei ediţii aparţin autorului.

Nici o parte a acestei lucrări nu poate fi reprodusă fără acordul scris al autorului.

CUPRINS

Introducere - …………………………………………… 6

PARTEA I-a: PRIMA GENERAŢIE

UNU      – Părinţi şi copii ………………………………... 15

DOI       – Naşterea extremismului şi a dictaturii………... .26

TREI     – Antonescu şi Rebeliunea…………………….. .34

PATRU – Hitler ………………………………………… .53

CINCI   – August 1944 ………………………………… .66 

PARTEA a II-a: A DOUA GENERAŢIE (1945-1989)

ŞASE    – Instaurarea dictaturii comuniste……………….. 75

ŞAPTE – Securitatea ……………………………………..114

OPT      – Clanul Ceauşescu – o pacoste pentru români ..  125

PARTEA a III-a: A TREIA GENERAŢIE

NOUĂ   – “REVOLUŢIA ROMÂNĂ” - în direct ……… 148

ZECE    – Labirintul tranziţiei; dialoguri pentru surzi…... 178

EPILOG ……………………………………………….. ..235

ADDENDA……………………………………………….239

RECOMANDĂRI:    APARIŢII VECHI ŞI NOI……… .241

   EDITORIALE

  “   Cad frunzele, cad de departe,

          Parcă s-ar veşteji în ceruri grădini

                                              îndepărtate!

             Cu gesturi de negare cad, mereu...

          Şi cade’n somn adânc Pământul

                      greu,

             De lângă stele, în singurătate!

          Noi, toţi cădem. O mână colo, alta ici,

             Şi toate, rând pe rând.

          Dar este UNUL care ţine-n mână

             Astă cădere, nesfârşit  de blând!”

                                     Rainer Maria Rilke

1.„Aceia care nu studiază istoria,

      îi vor repeta greşelile.

În schimb, aceia care o studiază...

 vor găsi alte  căi pentru a greşi, la

rândul lor.”

                                                2.” Sursele secrete sunt cele mai

credibile.”

                                                3.”Dacă introduci prostii într-un

computer, nu ies decât tot  prostii.

Numai că, aceste prostii par

înnobilate şi nimeni nu îndrăzneşte

să le critice.”

 (din legile lui Murphy)

Dedicaţie

 Marelui scriitor al Neamului Românesc - MARIN PREDA - autorul inegalabilului roman „DELIRUL”(1975), dar căruia cenzura şi agresiunea regimului comunist i-au frânt pe neaşteptate aripile şi nu i-au mai permis să se apropie de istoria zilelor acelor ani, şi poate şi de după...

Un mare pericol, pentru un dictator, ce succeda altora!

Autorul 

Introducere

Mi-am imaginat, dintotdeauna, viaţa ca o călătorie cu un tren ce aleargă bezmetic, pentru ca apoi să se târâie jalnic, între staţii de alţii hotărâte...

 Pe un pat de spital, unde m-a „debarcat” de astă dată trenul meu, am dat frâu liber imaginaţiei, în vreme ce o cohortă de năluci se pretindeau a fi - sau a fi fost - „tovarăşele mele de drum”; în aşteptarea medicului care găsise o denumire pentru izvorul suferinţelor mele fizice, dar despre care nu sunt convins că ştie cum să mă vindece definitiv!

Mă aflam într-un compartiment al ultimului vagon, într-un tren aglomerat, cu cele opt locuri ale unei „economy class”. Lângă mine, un singur loc neocupat vremelnic, aşteptându-şi călătorul sortit...

              Pe nesimţite, anunţată de o adiere de vânt, ce putea sa fie de la uşa compartimentului în care mă aflam, am simţit, alături de mine, PRIMA NĂLUCĂ, într-o linişte de nimic tulburată... Nici un zgomot; numai „curgerea neauzită” a primeia din cele ce urmau...

„Cine eşti?!”, am întrebat nedumerit!

„Sunt FANTOMA COPILĂRIEI tale, de care trebuie să-ţi  aminteşti. Chiar dacă a fost strâmtorată, chiar grea şi plină de încercări niciodată uşoare, pe care soarta ţi le hărăzise de mult, în goana dimineţii ce se ivea, timid, numai după ce noaptea dintre ani se consumase...”

               Legată fiind de amintiri triste şi greutăţi fără de număr, am lăsat-o să coboare la prima staţie ce urma... Şi unde, locul a fost imediat ocupat de o altă nălucă, cu părul despletit şi o faţă angelică.

„Tu cine mai eşti?” am întrebat-o, la rându-i.

„Sunt FANTOMA ADOLESCENŢEI tale, cea în care, luând greul vieţii în piept, te rugai să treacă timpul mai repede; să devii bărbat, să cunoşti cu adevărat dragostea, să te simţi mai pregătit pentru încercările ce urmau!”

A fugit, după o existenţă efemeră şi nu a lăsat urme adânci; era doar vestitoarea zbuciumului ce venea să-mi tulbure existenţa, în viitorul apropiat!

Un foşnet abia perceptibil în ticăitul roţilor de tren şi locul a fost imediat ocupat de FANTOMA clipei MATURITĂŢII mult aşteptată, pe care, adolescent fiind, dar nespus de dornic să întâlneşti iubirea şi să-ţi mai ostoieşti cumplita sete de dragoste, o implorai - deseori - să vină mai repede.

Te copleşea atunci dorul de a gusta deplin savoarea vieţii  lipsită de constrângeri şi dependenţa faţă de altii - fie ei şi cei apropiaţi ţie...

Te copleşea curiozitatea de a încerca adâncurile unei mări, fără de margini, în valurile căreia să te arunci şi să înnoţi bărbăteşte, pentru a reveni victorios la mal, ca un învingător.

Te copleşea speranţa că vei întâlni „sufletul pereche”, odată cu marea iubire - fără de care viaţa rămâne o simplă farsă?

În anii ce adună clipele de maturitate, dar încă tânăr fiind, spui - nu o dată - că vrei să pleci de acolo unde munceşti, unde nu eşti preţuit la adevărata ta valoare sau îndeajuns, într-un alt loc - de fapt, o necunoscută! - fără a gândi că „mai binele poate să fie... duşmanul binelui”... Şi că surprizele neplăcute nu te vor ocoli! Nici acolo, altundeva...

A durat mai mult? Numai atât cât a fost să fie; şi aici a învins eternul efemer  şi a pregătit locul pentru o altă nălucă, ce se prefigura!

”Nu-ţi mai aminteşti de mine?” - am fost întrebat de noua mea „vecină”.

„Dar tu cine mai eşti?” - nu m-am putut abţine să nu o descos.

„Sunt  CLIPA GLORIEI  tale, cea pe care ai cunoscut-o odată cu ascensiunea socială, cu succesele notabile în profesiune şi cu descoperirea sufletului pereche, de care nu mulţi au parte în viaţă.

„Atunci, de ce te pregăteşti şi tu să cobori, la prima staţie, părăsindu-mă exact atunci când mă credeam invincibil, în culmea gloriei şi plin de dorinţe pentru viitorul ce-l aveam abia de acum în faţă?”

„Pentru că - a fost răspunsul primit - atâta mi-a fost hărăzit, la rându-mi şi trebuie să las locul liber unei alte năluci, chiar dacă mă doare sufletul pentru tine, şi de ceea ce va trebui să înduri pe mai departe...”

Un nou foşnet, abia simţit, şi mi-a devenit vecină NĂLUCA ce reunea: clipele de cădere, loviturile nemiloase ale soartei, încercările nebănuite ce aveau să lase urme de neşters, să-mi vlăguiască trupul şi să-mi otrăvească sufletul, dând - nu o dată - vieţii un gust de mătrăgună...

Nu au fost acestea - nicidecum - puţine la număr şi deloc uşoare; am fost părăsit, lovit, nedreptăţit şi pedepsit - pe drept sau pe nedrept! Am suferit, am plâns, am invocat o Divinitate - în care m-am străduit să cred, am căzut şi m-am ridicat, pentru a nu eşua definitiv şi în mod lamentabil!

Mi-au slăbit însă puterile, am pierdut mult din încrederea în oameni, am încercat a mă căli în lupta grea cu viaţa... Dar oare, am reuşit?

Spre ”capăt de linie” - şi de drum - după ce şi această nălucă m-a părăsit, locul a fost luat de năluca ce se vrea a fi  CLIPA DE ADINEAORI , clipa celui mai proaspăt luceafăr apus, clipa nopţii ce-şi cerea - tot mai insistent - drepturile; apropiind -implacabil - clipa sfârşitului...

La acel capăt de drum, aveam să încerc încă o mare surpriză, greu de povestit: pierdusem, pe parcurs, o cohortă de năluci,ce - nevazute şi nesimţite de mine - rataseră ocazia  de a mă întovărăşi în această „călătorie”, fie chiar şi numai vremelnic!

Mintea şi sufletul meu, sufocate de trăirile unei existenţe, la fel de efemere, nu mai receptaseră existenţa CLIPELOR RATATE , în năpustirile mele cu o sălbatică  lăcomie spre viitor, odată cu anii ce făceau să crească, necrezut de repede, mormanul de TIMP MORT!!

Ani în care nu învăţasem că fericirea nu trebuie să fie o ţintă, un obiectiv mai greu sau mai uşor de atins, ce ne face robii nepotolitei sete de fericire, ci un drum, o cale, de la care nu ai voie să te abaţi...

Uitasem, rând pe rând, şi cu o perseverenţă demnă de cauze mai bune, că:”omul trebuie să-şi caute propria consistenţă şi nu fericirea”; că: „ e atât de uşor să ajungem  suflete moarte”; că:  „inevitabil bătrâneţea e o haină, într-adevăr uzată, ce trebuie îmbrăcată”; că:  „viaţa nu este făcută din lucruri visate, ci din lucruri făcute”şi că: „cel mai greu predictibil este totuşi - TRECUTUL!”

Şi că, de ce nu, la fel ca şi noi - muritorii de rând înzestraţi cu raţiune - multe, multe clipe care puteau să ne schimbe viaţa, nu s-au născut atunci când trebuia, atunci când le doream şi le aşteptam nebuneşte...

 De câte ori, oare, nu ne grăbeam să anticipăm, mereu şi mereu clipele mai îndepărtate, uitând de existenţa - fie şi ea tot efemeră - a celor pe care le trăiam cu intensitate la un moment anume...

M-am întrebat, deseori: avem noi dreptul să alegem clipele pe care le trăim, ignorând pe toate celelalte, lăsate să se piardă în anonimat?! Şi - de ce nu - în acest fel trădându-le pe celelalte multe altele prin uitare?! Să fie o scuză, că le-am crezut a fi la fel, cu toate celelalte, dintre care multe ne-au dezamăgit?! Şi la fel de efemere?

Învăţasem - de mult - supremul adevăr: clipele se nasc murind!! În momentul în care - la un imaginar apel - răspunzi „PREZENT” nici nu ai terminat bine să răspunzi şi prezentul devine TRECUT  iar VIITORUL - prezent! Pentru că „Substanţa prezentului nu este niciodata aceeaşi. Dacă o secundă ar reuşi să se menţină ea însăşi suspendată timpul s-ar opri în loc...” Dar nu se întâmplă niciodata!

E târziu când oamenii înţeleg că zdrobitoarea majoritate a vieţii şi-o consumă „în aşteptarea viitorului şi în reveria faţă de trecut”; o eroare fatală, de care nu putem fugi...

Iată de ce, ”viaţa reală există numai în prezent; restul sunt doar himere.” Timpul nu mai poate fi recuperat decât trăind, ori măcar retrăind, cele mai importante clipe ale vieţii ce ne-a fost dată... Unica de altfel!

*

*     *

N-a trebuit mult ca să înţeleg  că valurile timpului , cele ce bat neostenit cu furie în zidurile fragilei noastre existenţe, se travestiseră în acele năluci cu existenţă efemeră iar trecutul  - bun ori rău - rămâne singura zestre ce nu se poate pierde!

Că, în viaţă, trebuie să învăţăm a sacrifica chiar şi numai o parte din prezent, atât pentru trecut, cât şi pentru viitor. TRECUTUL, PREZENTUL şi VIITORUL  nu pot trăi în acelaşi timp în inimile şi sufletele noastre. Că, în viaţă, descoperirea prezentului este cea mai sigură cale de a făuri şi sluji cu adevărat viitorul!

Nu poţi rata mereu clipele; nu poţi trăda secundele efemere, fără a-ţi trăda clipele supreme şi cele mai dragi idealuri. Idealuri fără de care, aşa cum s-a mai spus, existenţa este un nonsens.

*

*     *

Ştiaţi că 80% din cuvintele - alcătuite în inegalabila noastră „maşină de gânduri” - rămân nerostite pierzându-se în zestrea de cugetări ale TRECUTULUI şi a EFEMERULUI PREZENT? De aceea, mă nelinişteşte apropierea implacabilă a sfârşitului, fără ca aceasta să mă determine a-mi lua „vacanţe” de la scrierile mele...

M-am trezit pe acelaşi pat de spital - urăsc spitalele! - unde dădusem frâu liber imaginaţiei, cu nesecate izvoare în sertarele pline din memoria zilelor trăite, bine sau rău... Un foşnet delicat, menit a nu mă speria, a adus lângă mine năluca  acelei clipe de dragoste, de neuitat... Se întruchipase aievea, redeşteptând bucurii şi clipe de fericire şi - de ce nu? - chiar extaz! Faţa ei radiind de bunătate, căldura din vocea ei, mângîierile de neuitat m-au făcut să mă trezesc cu bucurie, ba chiar cu o palidă speranţă de a birui grelele încercări prin care trebuia să trec! Mi-a spus că, iertându-mi cele rele, mă va ajuta să termin şi să văd această carte, cine ştie dacă nu ultima; din toate puterile ei, ca un înger păzitor, nepreţuit! Şi că, atunci când va veni vremea, ne vom regăsi...

Ce dreptate avea!! Nu va trece mult şi clipa fericită de adineaori, va face loc ULTIMEI CLIPE, cea care mă va obliga să o urmez, pe calea şi spre locul ce-mi era sortit, cu sau fără voia mea! Făcând astfel inutilă orice împotrivire, orice tentativă de a amâna ceea ce trebuia să fie, ceea ce „trebuia să se întâmple”...

      După voia DOMNULUI nostru bun şi iertător de păcate, a cărui putere nu are limite iar înţelegerea – margini!

*

*     *

            Am intitulat aceste rânduri de roman „GEMINI - trei generaţii”.

De ce „gemini?”  Veţi afla mai încolo, dacă veţi dovedi răbdarea şi interesul de a parcurge paginile acestei cărţi. De ce „trei generaţii”? Pentru că, atunci când îngerul morţii nu e prea grăbit, pot coexista: bunicul şi bunica, mama şi tatăl, fiul şi fiica - în acelaşi tren al vieţii, în acelaşi compartiment, din care, pe rând, unul sau alta trebuie să coboare, lăsând  pe ceilalţi „să vină” mai târziu.

Dar negreşit, asupra tuturor guvernează TRECUTUL, PREZENTUL şi VIITORUL; existenţa lor este marcată de aceleaşi momente care - fie le-au schimbat, fie le-ar fi putut schimba viaţa, transmiţând - şi bune, şi rele - între cele trei generaţii, de la una, la cea care va urma. Sub imperiul vremurilor şi a contextului social-istoric în care au trăit sau încă vor mai trăi. Învăţând ,sau nu, din TRECUT, pentru a nu rata PREZENTUL şi a construi şi apăra VIITORUL; cu o pricepere ce nu se învaţă, ci se moşteneşte şi - după caz - se poate deprinde! Şi desigur, nu fără mari eforturi...

*

*     *

Eu nu am pretenţia că aş fi vreun scriitor! Dar nici un impostor... Vă rog să apreciaţi dumneavoastră! Numai că oricine poate îndrăzni şi altceva decât făcea de obicei!

Cine: nu a scris măcar o poezie, în viaţa lui; cine nu a compus sau măcar îngânat o melodie, fie şi infantilă; cine nu a aşternut pe hârtia vieţii nişte rânduri - chiar dacă sunt fapte de viaţă, adevărate sau ficţiune, a ratat clipa şi bucuria neasemuită a creaţiei şi nu a lăsat, de pe urma-i, măcar o carte, ceva care rămâne peste ani şi se constituie într-un bun colectiv şi nu unul individual, mustind de egoism şi orgolii fără de preţ...

Nu a fost, oare, dintotdeauna, LITERATURA o adevărată terapie pentru sufletul omenesc? Chiar dacă totul este predestinat, NOI şi numai NOI avem libertatea neîngrădită de A ALEGE?

       Bat în prima „poartă” ce se va deschide acuma, faptele şi întîmplările ce au marcat şi însoţit pe actorii „primei generaţii”- pentru noi, PĂRINŢII, pentru urmaşi - BUNICII!

PARTEA I

PRIMA GENERAŢIE

UNU

Părinţi şi copii

            Un târg de provincie, moldovenesc - dintre cele în care “nu se întâmplă nimic deosebit!”

            Într-un colţ al oraşului se năşteau Constantin şi Eugenia Mihăiescu - gemeni, sănătoşi şi cu dor de viaţă, ce nici măcăr nu o chinuiseră prea mult pe mama lor, firavă la trup, dar vrednică nevoie mare!

            Asupra-le ursitoarele hărăziseră o viaţă cu suişuri anevoioase şi coborâşuri, fără număr; vieţi ce aveau să se stingă, destul de repede, după împlinirea numai unei jumătăţi de secol de existenţă. Părinţii lor erau învăţători de ţară, cu har de la Dumnezeu de a lumina minţile unor copii de ţărani, mulţi dintre ei desculţi şi cu 1-2 cărţi în trăistuţele în care se punea şi câte un boţ de mămăligă rece - ce se voia substitutul sărac al “cornului şi laptelui” din zilele noastre! Dar, cu o sete de învăţătură şi cunoaştere ce nu suferă comparaţie cu mizerabila lipsă de interes pentru carte a fecioraşilor “de bani gata”, ce se cheamă “noua generaţie” a primului deceniu al secolului ce urma...

            Oameni cu frică de Dumnezeu, cinstiţi şi buni la suflet, care nu cunoscuseră averea şi pentru care copiii aveau să rămână bunul lor cel mai de preţ. Pe care, cu greu, i-au ţinut în şcoli pentru a dobândi acea educaţie fără de care viaţa este o troacă pentru porci şi pentru a se înălţa mai sus ca ei. Copii care au reuşit să termine şcolile!

            El, băiatul, avea să meargă la oraş, în acel Roman al anilor 1915-1920, mai întâi ca lucrător la Căile Ferate, de unde i s-a tras un accident cu drezina în care se afla, care s-a ciocnit cu un tren, din vina acelui, dintotdeauna, “acar Păun”. S-a ales cu o mână puţin scurtată şi cu mobilitate redusă, pentru care... a deschis proces companiei ce-l angajase, cu mici şanse de a câştiga drepturile, într-o lume cu nimic mai bună decât cea de astăzi, de la noi. Avocatul l-a sfătuit să “cadă la înţelegere” cu patronii bogaţi, altfel... nu se alegea cu nimic; ba trebuia să mai plătească şi... cheltuieli de judecată!

            A ascultat, şi a primit o despăgubire bănească cu care, angajându-se secretar la o şcoală, a început costisitoare studii de drept, la învăţământul fără frecvenţă, care i-au permis să ajungă avocat în urbea ce-l adoptase!

            Sora sa, Eugenia a dorit însă să continue tradiţia familiei şi a ajuns învăţătoare. Una bună, cu har şi dăruire, învăţată cu greutăţile vieţii la ţară şi care a pus condeiul în mâna unui număr foarte mare de copii, dornici să înveţe cât mai multă carte. Peste ani, soţul ce şi-l va alege va fi tot un învăţător de ţară, la rându-i apostol al neamului nostru, omul alături de care a profesat decenii, mutându-se dintr-un loc în altul, după cum evenimentele din zbuciumata istorie a României anilor ’30 -’40 ai secolului trecut schimba şi guverna vieţile celor mulţi şi fără bani, de pe la noi. Din nefericire, era un caracter total deosebit de al fratelui său, aflat în plină ascensiune profesională şi socială, remarcat şi adus în Capitală, chiar în instituţia ce conducea destinele şcolii româneşti.

            Eugenia avea dese tulburări de comportament, fiind “bântuită” de accese de furie, de gelozie - urmate de semnificative depresii, cu reacţii deseori necontrolate care - deşi nu-i ştirbeau vocaţia pentru catedră şi dăruirea cu care muncea în şcoală, i-au pricinuit necazuri insuportabile; părăsită de soţul care nu-i mai suporta boala - pe care, de altfel, ea refuza să o recunoască - n-a mai apucat anii de pensie binemeritaţi şi a sfârşit printr-un suicid, ce poate i-a eliberat sufletul mereu zbuciumat şi a scutit-o de stările de panică repetate, care o măcinau - nu numai psihic, ci şi fizic! Dumnezeu să o odihnească în pace!

            În alt colţ al târgului, se năştea - puţin după 1910 - Elena, dintr-o familie a unui plăpumar harnic, dar fără stare, domnul Antoniu; un om nevoit să crească şi să ţină prin şcoli şase copii: cinci fete şi un singur băiat. E de inţeles de ce mama acestor copii era casnică, ocupată de dimineaţa până seara, în noapte, cu grijile casei. Dar ce copii minunaţi au fost! Prima, şi ce mai dotată dintre ei, a fost Lucreţia, cu studii universitare complete - la două facultăţi, cunoscătoare de limbi străine de circulaţie internaţională, viitoare soţie de profesor - ajuns peste ani chiar profesor universitar şi care a dat naştere unui băiat supradotat, ce ocupă astăzi un binemeritat loc în Academia ţării. A fost răpusă prematur, de un cancer nemilos, ce a lăsat un copil fără mamă şi un soţ veşnic neconsolat...

            Cea de-a doua: Didina (de la: Alexandrina) - viitoare soţie a lui Constantin Mihăiescu, era mai puţin “şcolită”, dar frumoasă, blândă şi harnică, fără pereche. Nici asupra ei nu s-a vărsat “găleata cu noroc”: moare, puţină vreme după căsătorie, tocmai atunci când starea socială şi recunoaşterea profesională a soţului erau în ascensiune, când se întrevedeau rezolvări şi speranţe de bunăstare, în aceeaşi urbe a Romanului anilor ’30, din ultimul deceniu al secolului al XX-lea. Ca să nu se risipească acea brumă de avere şi de bunăstare, adunate cu greu şi multă muncă, Constantin o cere de nevastă pe sora Didinei, fosta cumnată Elena, o fată mai mică, dar fără prea multă şcoală, pregătită pentru gospodărie, timidă, necunoscătoare de bărbaţi, şi chiar... nepregătită pentru o astfel de schimbare în viaţa ei! Cât despre dragoste - nici nu se poate vorbi!

            Dar asta nu a făcut-o să nu fie o gospodină - cum rar se mai întâlneşte; o mamă şi o soţie devotată, care şi după ce a rămas văduvă la mai puţin de 45 de ani, nu a mai vrut să ştie de un alt bărbat în viaţa ei, de aproape încă patru decenii!

            Surorile i-au supravieţuit, ajungând chiar nonagenare, realizate (una profesoară, alta doctoriţă), pe care Constantin le-a ajutat să-şi desăvârşească educaţia şi studiile superioare, un sprijin binecuvântat pentru părinţii lor extrem de modeşti.

            Şi fratele lor a studiat; a ajuns ofiţer, a luptat pe frontul din Stalingrad şi Odessa, a supravieţuit dar s-a reîntors, pentru a fi răpus de medicii Spitalului Militar Central din Capitală, care-l convinseseră să se opereze - în ajun de Crăciun - de o banală apendicită, ce-l supăra tot mai des. Se auzise - pe atunci - de antibiotice, înainte şi după o operaţie, fie aceasta şi una “banală”?! A pierit, în floarea vârstei, lăsând o nevastă şi un băiat, pe care aproape că nu-i văzuse în cei patru ani de cumplit război! “Viaţa - viaţa-i legată cu o aţă!”; dar aici a fost aţă chirurgicală septică! Oricum, nu noi ci Domnul este cel ce decide când trebuie să răspundem “PREZENT!” la apel! Şi pe el, Dumnezeu să-l odihnească în pace...

*

*     *

            În acest context social-istoric se derula tinereţea şi maturitatea afirmată a celor ce se cheamă: pentru a doua generaţie - PĂRINŢII - iar pentru cei din a treia generaţie - BUNICII!

            După revoluţia rusă eşuată din 1905, ale cărei ecouri nu a făcut “valuri” prea mari în România, începe primul război mondial (1914-1918) în care ţara noastră devine parte beligerantă, alături de ţările Antantei, împotriva Germaniei şi acoliţilor săi; un război ce avea să sfârşească tragic pentru Germania şi aliaţii săi: Austria, Bulgaria, Turcia şi Ungaria. Dar, nu mai puţin, cu declanşarea revoluţiei ruse din octombrie 1917 care avea să desfiinţeze regimul ţarist, ce dăinuia în Rusia de secole, să bulverseze “clasa muncitoare” din întreaga lume şi să aducă la putere pe bolşevicii lui Lenin şi Stalin.

            Primii ani de război au fost tragici pentru România: o ţară practic ocupată de trupele germane, cu regele şi guvernul refugiaţi în Moldova - Capitala fiind ocupată - cu pierderi majore de vieţi omeneşti şi pagube economice incalculabile. Numai curajul, eroismul şi jertfele bravilor noştri ostaşi nu au permis ca ţara... să nu mai fie.

            Lipsa de unitate a românilor s-a văzut încă o dată, în acele zile. A fost raiul colaboraţioniştilor şi trădătorilor de neam; au înflorit specula, anarhia, degringolada unei clase politice dezbinate, interesate - mai mult - de salvarea propriilor interese şi care s-a grăbit a-şi pune la adăpost sigur familiile şi averile.

            La finele acestui război distrugător - cu uriaşe pierderi în rândurile bravilor ostaşi români, ce luptau pentru: ţară şi reîntregirea neamului, s-a procedat la o reîmpărţire a lumii europene, în folosul învingătorilor: Anglia, Franţa, S.U.A., Italia, Japonia şi a încă 21 de state aliate, printre care şi ţara noastră.

            Se semnează la Versailles, în faimoasa “sală a oglinzilor”, în anul 1919, Tratatul de Pace care-i poartă numele, prin care, în afară de o nouă trasare a graniţelor statelor europene, Germaniei învinse i se interzicea, categoric, refacerea potenţialului militar. Un motiv ca, în anii următori, Germania să vrea o revanşă usturătoare...

            La noi, Marea Unire din 1918 a fost, în fond, un ideal naţional al tuturor românilor, înfăptuit prin jertfe şi eforturi însemnate ale unor oameni politici de vază, ale Armatei Române, dar şi cu sprijinul familiei regale - în principal prin neuitata regină Maria!

            Dar, garanţia din partea marilor Puteri ale Antantei pentru ţara noastră a fost condiţionată de obligaţia României Mari de a contribui substanţial la satisfacerea nevoilor strategice şi politico-economice ale aliaţilor din război...

            Mai mult, în vreme ce Germania începe a se reînarma, pentru a se răzbuna pentru războiul pierdut în 1918, mari puteri precum Anglia şi Franţa asistau fără să facă nimic la răspândirea periculoaselor idei naţional-socialiste în Europa, ce aveau să conducă la fascism şi nazism. “Mişcarea pacifistă”, promovată de marile puteri din Antanta victorioasă, nu aveau să facă altceva decât să conducă la disoluţia autorităţii armatei şi a guvernelor acestora.

            Se suprapun, în România: mişcările ţărăneşti din 1907 - sprijinite de Partidul Ţărănesc, şi care afectează şi împrejurimile Capitalei, dar înnăbuşite în sânge de liberalii aflaţi la guvernare; au fost împuşcaţi atunci 11.000 de ţărani răsculaţi, majoritatea daţi pe listă de vechilii de pe moşii, după înnăbuşirea revoltei; declanşarea marii crize economice mondiale, în anul 1929, de ambele părţi ale Oceanului Atlantic, ale cărui consecinţe încep să fie resimţite şi la noi, începând cu anul 1931. De altfel, după anul 1929 România supravieţuieşte, financiar şi economic, numai în baza unor importante împrumuturi externe (n.a. ce similitudine cu atingerea datoriei externe a ţării la nivelul a 40-50 de miliarde de dolari, la finele anului 2007, în vreme ce în decembrie ’89, nu aveam nici o datorie externă, urmare a Epocii de Aur ceauşiste!).

            “Societatea Naţiunilor” - precursoarea O.N.U. de astăzi - promova tentative francmasonice de a se alcătui şi a se baza pe un “guvern mondial”, foarte uşor de manipulat!

            Dincolo, în Est, se reconstituie în anul 1919 la Moscova, Internaţionala Comunistă, (“Cominternul”), autodesfiinţată în anul 1876, cu scopul declarat de “cucerire a lumii prin comunism” şi victoria deplină a internaţionalismului proletar.

*

*     *

            Se produce eclipsa de soare din anul 1919, vizibilă “total” în Europa de Vest, prilej pentru marele savant Albert Einstein de a verifica şi primi o “confirmare” a teoriei sale privind relativitatea, contestată încă de mulţi oameni de ştiinţă!

            Străduindu-se a explica - pe înţelesul tuturor - “miezul” acestei teorii, viitorul părinte al fizicii nucleare, ce a stat la baza primei bombe atomice, fabricate în SUA - unde a fost nevoit să se refugieze, din cauza originei sale iudaice, Einstein obişnuia să spună: “...  dacă stai cu fundul pe o plită încinsă la maximum, o secundă ţi se va părea... o oră!! Dar, dacă stai o oră în braţele iubitei (n.a. şi, marele savant a avut multe, deşi era... familist!!) ţi se pare că totul a devenit numai... o secundă amărâtă!!”

*

*     *

            În România anilor 1930-1937, regele Carol al II-lea distruge partidele politice şi democraţia parlamentară, pregâtind lovitura de stat din 1938, prin care, anulează alegerile din decembrie 1937, dizolvă parlamentul, instituie “dicatura regală” şi începe a impune “guverne personale”, chiar dacă regele le boteza “guverne de uniune naţională”. S-a instaurat un regim totalitar odios!

            Prin “Acordul de la München” de mai târziu (octombrie 1938), foştii noştri aliaţi - Anglia şi Franţa cedează sferei de influenţă a Germaniei întreg spatiul Sud-Est european şi deschide calea spre diktatul de la Viena, care avea să ne răpească Ardealul, să determine exodul a zeci de mii de oameni şi să supună unor atrocităţi de necrezut pe românii ce nu au părăsit vetrele lor strămoşeşti.

*

*     *

            În familia lui Constantin şi Elena Mihăiescu viaţa se depăna lin, fără greutăţi, datorită muncii neobosite ale celor doi. Un şir de case, sistem vagon, pe strada Miron Costin a târgului moldovenesc, adăpostea pe soţii Mihăiescu şi cumnatele acestora. O curte lungă, cu multe flori, coteţe pentru păsări şi o harbuzerie mică; o pivniţă mereu plină cu lemne, pentru sobele ce duduiau în ierni grele; o altă mică pivniţă transformată în “depozit de gheaţă” - de peste iarnă - şi în care se păstra “combustibilul” pentru răcitoarele din tablă, cu gheaţă, unde se lăfăiau vara harbujii şi vinul - pus la rece - pentru a face suportabile fierbinţelile verilor.

            Şi, nu în ultimul rând, doi câini de pază şi vânătoare, dincolo de care nu treceai dacă nu porunceau stăpânii să lase musafirii să intre. Munca la Liceul “Roman Vodă” îl făcuse bine cunoscut în oras, pe Constantin (Ticu). Munca de acasă, de gospodină şi mamă de copii îi ocupa Elenei întreaga zi. Dar, se simţeau bine seara, când după “una mică” - la un aperitiv în oraş - bărbatul era primit cu bucate alese şi gustoase nevoie mare, la el acasă...

            De altfel, avea şi un obicei: obligaţi a satisface şi onora unele invitaţii “în lumea bună” a târgului, Constantin se ospăta, mai întâi acasă, pentrucă nu se încredea în bucatele pregătite de altele... La întoarcerea acasă, când ridica mândru un baston lucios spre a opri prima “birjă” liberă (baston cu care îl “binecuvânta” - uneori - şi pe nemernicul de vizitiu ce nu răspunde la solicitarea sa) se ospăta din nou, ca lumea; Elena nu pregeta să jumuleasca un pui “voinic” şi să-l bage la cuptor, în maşina de gătit cu lemne, nici în miez de noapte! Bineînţeles, tăvălit prin mujdei de usturoi şi asortat cu o delicioasă mămăliguţă moldovenească. Nu e de mirare că pozele acelor vremi îi arăta mai mult decât “rotofei”, cu obrajii plesnind de mulţumire, retuşate “spre roşu” de meşterul fotograf.

            Acum - om realizat, cu studii, cu o poziţie socială meritată, Constantin era “cineva” în oraş. Avea vederi liberale, era liber cugetător şi respecta dreptul la viaţă personală şi intimitate a tuturora. Nu a uimit prea mult gestul său de a păstra prietenia şi a primi în continuare în casă, pe un amic ce nu pregetase a lua de nevastă o fostă prostituată, din oraş; şi pe care o iubea sincer! “Până şi Domnul a iertat o păcătoasă, ce a lăsat în urmă trecutul scandalos, când şi-a arătat credinţa şi dorinţa de a răscumpăra păcatele” - obişnuia a spune el, celor ce-l interpelau...

            Le-a dăruit Dumnezeu şi trei copii: primul, Roland, un băiat dolofan şi cu părul cârlionţat a trăit puţin, răpus de o infecţie cu care - pe acele vremi - nu aveai cu ce să lupţi; antibioticele au ajuns mai târziu şi pe la noi - după război. Iar, fără ele, medicina se dovedea neputincioasă!

            A urmat un al doilea fecior - Mihai, la început mai firav şi bolnăvicios, dar mai târziu - bine “îndopat” la râdu-i, un dolofan ce se legăna ca un adevarat pui de urs. Şi, peste numai un an, o surioară, pe nume Viorela, care - deşi mai băieţoasă, când a crescut era “supleţea” tatălui... (adică “febleţea”!). Nu le lipsea nimic; creşteau repede şi se “rotunjeau” precum părinţii, care când se aşezau la masă cu prietenii, dacă nu aveau pe masă cel puţin 7-8 feluri de mâncare, ziceau... că nu au mâncat! Şi se pregăteau de şcoală, sub atenta supraveghere a mătuşii Eugenia, sora geamănă şi învăţătoare cu vocaţie, care locuia într-una din case.

*

*     *

            Noaptea de 9 spre 10 noiembrie a anului 1940, pe o ploaie “mocănească” rece şi fără de sfârşit

- Cotreamoo... or! - un ţipăt în noapte al mătuşii Eugenia, care nici nu mai articula cuvintele de spaimă... Se zguduia amarnic pământul, se dărâmau porţi, garduri şi coşurile de fum, începuseră să se audă dangăte de clopot de la biserica de peste drum.

            Urât mai face pământul când e zguduit de un mare cutremur; parcă geme, urlă, şuieră şi nu-ţi mai permite să te ţii pe picioare, trântindu-te nemilos!!

- Repede, afară în curte şi luaţi copiii înfăşuraţi în păturile din patul lor, să nu răcească -  a “poruncit” Constantin, singurul ce nu şi-a pierdut - nici o clipă - cumpătul. La cei 3-4 ani de atunci, puţine au rămas în memoria celor doi copii; dar şi acele puţine de neuitat! Odată cu frica - de nestăpânit - de cutremure!

            Pagube, acolo, puţine; victime - rare... Dar în Bucureşti: cade vestitul bloc Carlton, unde săpăturile “de după”, scot la lumină perechi de “amorezi”, ce au plătit cu viaţa o ultimă noapte de dragoste; şi - mulţi, mulţi alţii, daţi dispăruţi! Pagubele - mari, ca într-un oraş mare, ce nu se compară cu târgul Romanului...

            S-a “săpat” în memoria colectivă o “brazdă” adâncă, din care-şi va trage seva teama instinctivă, al cărui “declic” s-a produs peste ani, în acea noapte înstelată, cu lună plină, cu un halou imens din martie 1977, chiar dacă pe fiecare avea să-l prindă în alt colţ de ţară...

            Dar... a trecut; au fost jeliţi morţii, s-au reparat stricăciunile; s-a reluat munca; au renăscut speranţele “de a trăi” pe mai departe. Pentru familia Mihăiescu nu a fost, aproape, decât o mare, mare sperietură; fără urmări grave!

*

*     *

            În Capitală, pe o stradă cu nume de ierarh bisericesc, aproape de Chirigiu, îşi cumpără o căsuţă  - la curte - familia lui Ion şi Paraschiva Ciorbea. El maistru mecanic, ea casnică şi ceva mai mică la număr de ani; el - de prin satele Mehedinţiului, nici oltean  get-beget, dar nici bănăţean, cu adevărat; ea - dintr-o familie de oameni simpli, de prin nordul Moldovei, la număr de ani aproape aceiaşi ca cei ai lui Constantin şi Elena Mihăiescu. Era prin anii ’40; el încercase o mică afacere - ca pe acele vremuri - cu un atelier de mecanică şi lăcătuşerie, dar care nu i-a izbutit, neavând “vână” de patron, ci mai devreme de om muncitor şi harnic, nemulţumit să vadă lucrul prost, făcut de angajaţii lui... Din vânzarea “afacerii” s-a ales cu banii de casă, pe care nu a pregetat să o cumpere, cu terenul aferent, şi unde se mută  - de la chirie, la casa proprie. Tot cu lemne pentru foc, tot cu sobe şi maşină de gătit - “pe lemne”, cu o bucăţică de curte ce parcă aştepta să fie zburdată de copii şi nepoţi, sau nepoate! Ce nu au întârziat să apară, peste ani...

            Se naşte Matilda, o fată negricioasă şi cu părul ondulat, căreia parcă nu-i ajunge curticica de dincolo de poarta casei părinteşti, şi care - devenind cam băieţoasă şi plină de energii debordante, avea să dea buzna în viaţa lui Mihai Mihăiescu, când soarta avea să-i aducă pe-aproape, în unul şi acelaşi loc de muncă, din centrul Capitalei... Şi, care, deşi împărţise o experienţă nereuşită cu prima nevastă - aproape o copiliţă, total nepotrivită unui soţ, atât de “necopt”, nu a rezistat ispitei Evei din preajmă şi a muşcat din mărul, la care nu se putea să nu ajungă! Dar, cât despre Mihai şi Matilda, mai târziu, la vremea celei de-a doua generaţii!

DOI

Naşterea extremismului şi a dictaturii

Să ne reîntoarcem în târgul Romanului din anii interbelici, mai precis 1930-1940. Sunt ani tulburi, în care se naşte fascismul (Mussolini - în Italia şi Franco - în Spania); hitlerismul (Hitler - în Germania, în plină expansiune teritorială); legionarismul şi dictatura legionară (Carol al II-lea - în România, Corneliu Zelea-Codreanu, Horia Sima, ş.a.)

            Apărută în 1933, pe fondul urmărilor acelei catastrofale crize economice mondiale (1928-1932), mişcarea legionară ce reunea - în România - doar 30.000 de membrii legitimi şi simpatizanţi - mulţi doar cu numele - ajunge la începutul anului 1937 la cel puţin 800.000 membri şi simpatizanţi activi. În condiţiile unor violente campanii electorale, marcate de bătăi cumplite, ameninţări, interdicţii şi - nu o dată - crime politice împotriva agenţilor electorali şi a candidaţilor la alegeri, mişcarea legionară din România se coagula, întărea şi se afirma - chiar - ca al treilea partid, la nivel naţional. (În Bucureşti, chiar pe locul doi). Şi, deşi puţini cunosc, exista şi atunci o mişcare naţionalistă maghiară, ce depăşea - la rându-i - acel fatidic parg electoral de 5%. Ce longevitate, Doamne!

            Corupţia era în floare; în anul 1925 regele Carol al II-lea fugise peste hotare, în principal pentru a se sustrage răspunderii penale în “afacerea murdară” Armstrong-Fokker, legată de reînzestrarea armatei române, cu furnituri externe.

            Din “Afacerea Skoda” - ce privea acelaşi domeniu militar - PNŢ în frunte cu Iuliu Maniu beneficiază de un comision uriaş, cu care se rotunjesc averile personale şi zestrea partidului. (n.a Vă amintiţi de privatizările de azi, gen ROMTELECOM, şi următoarele? Vă spune ceva?!). România continuă să se afle în sfera de interese economice şi strategice ale Germaniei, care se pregătea necontenit de război.

            Readus pe tron de partidele politice şi mişcarea legionară, regele Carol al II-lea îmbrăţişează modelul autoritarist-dictatorial al lui Benito Mussolini, conducătorul Italiei anilor ’20-’40; un program nu însă lipsit de merite, cu realizări de ordin social, legislativ şi economic incontestabile, care redresează spectaculos Italia şi o face să devină o “mare putere” europeană autentică.

            Se poate spune că Mussolini a fost un fel de părinte spiritual al socialismului naţionalist italian (vezi celebrul “discurs al ascensiunii”, din mai 1927), lansând şi urmând neabătut un program ce urmărea progresul economic şi bunăstarea tuturor italienilor, fără a face apel la teoriile privind “rasa pură” - de origine ariană - antisemitismul feroce şi prezentarea masoneriei drept cauza tuturor relelor!

            Şi la noi, sub noua domnie a regelui Carol al II-lea - tatăl viitorului voievod, apoi rege, Mihai I al României - asistăm la un spectaculos progres economic, bazat însă pe subvenţii bugetare, pentrucă de la stat plecau marile comenzi dirijate spre firmele legate de camarila regelui, care pe vreme ce se îmbogăţea tot mai mult şi nemeritat, trimitea averile cumulate - la adăpost - în băncile Europei de Vest.

            “Din punct de vedere economic - scria atunci marele economist Mihai Manoilescu, România este, în primul rând, “ţara muncii ieftine”; apoi, “ţara materiilor prime ieftine” şi nu în ultimul rând, “ţara resurselor energetice ieftine”; în câteva cuvinte o ŢARĂ IEFTINĂ, ce producea şi vindea sub preţ, dar consuma tot mai mult din vinderea acestor resurse naturale exploatate în chip sălbatic...” Ţăranii primiseră pământ, cu zece-cincisprezece ani în urmă, după război, dar nu şi mijloacele şi uneltele de producţie, necesare lucrării ogoarelor ţării, precum nici subvenţii din partea statului, ca în ţările europene avansate (n.a. Nu sună cumva cunoscute aceste vorbe?!).

            În sfera politicului, situaţia este catastrofală: după ce a desfiinţat partidele politice tradiţionale, regele Carol al II-lea dă lovitura de stat din 10 februarie 1938 şi instituie “dictatura regală”, numind guverne marionetă şi netezind calea ascensiunii mişcării legionare din România. Cu atât mai mult cu cât, fără a întrevedea pericolele ce urmau, Partidul Naţional Ţărănesc şi chiar şi Partidul Evreiesc semnează la finele anului 1937 celebrul “Pact de neagresiune” cu Mişcarea Legionară, care în primii ani de existenţă nu a fost nicidecum orientată antisemit, proclamând numai “războiul cu clasa politică coruptă”, cu “trădătorii de neam şi de ţară” şi cu mijloacele de represiune - Poliţia şi Siguranţa, aflate în slujba Puterii.

            Acaparat sexual de Elena Lupescu (“Duduia” - evreica suspectată a fi agent sovietic), care ajunge să controleze până şi jurnalul de însemnări zilnice ale regelui, acesta devine un instrument docil în mâna unei camarile de Palat, coordonată de “Duduia”(n.a. Doamne, ce influenţe nefaste pot avea “duduile” în viaţa cârmuitorilor de ţară!)

            Înscriindu-se perfect în “Çes malades qui ne gouvernne”, regele Carol al II-lea suferea de un “priapism cronic”, cu o evoluţie de la o virilitate niciodată potolită, la o impotenţă târzie, foarte dureroasă, cu puternice repercusiuni asupra sistemului nervos central şi dese tulburări de comportament, cu violenţe imprevizibile. “Bătându-le” pe prostituate şi ţigăncile florărese din Capitală; care i se aduceau. Numai “Duduia” rezista eroic “nevoilor” marelui rege, care o fugărea până şi pe treptele vilei din Modrogan 22, unde se lăfăie astăzi un partid ce-şi schimbă culoarea, după cum bate vântul (sau, după cum i se dictează!!).

            Se cunoaşte faptul că D-na Lupescu, roşcata fatală (de, nu erau la modă... blondele) era o prostituată de lux versată, care reuşeşte a-l coborâ pe Carol al II-lea într-o promiscuitate greu de imaginat şi care l-a urmărit până la moarte! Afirmă istoricul Petru Ţurlea: “În familia Regelui, la fiecare a 4-a generaţie se năştea un viitor nebun, irecuperabil; Carol al II-lea reprezenta tocmai acest moment, în genealogia familiei regale!”

            Singurul partid al ţării devine “Frontul Renaşterii Naţionale”, în frunte cu regele. Dezvoltând excepţional tema acestui “Partid unic”, devotat Regelui Carol al II-lea, şi condus - în fapt - de acesta, într-o publicaţie recentă cu caracter istoric, remarcabilă, acelaşi Petru Ţurlea făcea o inevitabilă paralelă cu România acestor zile, scriind: “Istoria trebuie ştiută, pentrucă, negreşit, ea se repetă!...”

            Se introduc uniformele, chiar şi la funcţionarii publici; se organizează adunări, demonstraţii, mari serbări pe stadioane unde din trupuri de cercetaşi, tinerele vlăstare menite a prelua şi dezvolta ideile regale şi idealurile naţionale, se formează “tablouri vivante” impresionante, ce slăveau pe rege şi renaşterea naţiunii române. Nu lipseau nici “lăudătorii” Regelui; ba, chiar Carol al II-lea se proclamase: “Voievodul culturii româneşti”... Un Nero al României moderne...

*

*     *

            Guvernanţii acelor ani, incapabili să-şi impună un punct de vedere raţional în Parlament şi mai cu seamă în faţa regelui şi a duduii sale, desfiinţează - printr-o “ordonanţă de urgenţă” Garda de Fier - organizaţia partinică a Mişcării Legionare, atrăgându-şi o cruntă răzbunare din partea acestora.

            Primesc scrisori de ameninţare cu moartea fruntaşi ai ţării precum ministrul de externe Nicolae Titulescu (care, de altfel, părăseşte ţara, sfârşind într-un chip mizerabil ca “avocat consultant” la o insignifiantă societate anonimă din Egip) şi chiar primul ministru al acelor ani - I.G.Duca. De origine fanariotă ori bizantină, I.G.Duca moare ca un “sărac şi cinstit” (pe bune!), asasinat de un comandou legionar, format din trei kamikaze, cu porniri sinucigaşe - ce nu au pregetat a se preda Siguranţei şi Poliţiei. Aveau numele de cod: “NICADORII” (NI - de la Nicolae Constantinescu; CA - de la Caranica Ion şi DOR - de la Doru Belimace).

            Asasinatul, ce a avut loc pe peronul Gării din Sinaia, deşi Siguranţa avea informaţii în această privinţă, a fost ordonat de şeful mişcării, Corneliu Zelea-Codreanu, cu încuviinţarea lui Horia Sima, apropiatul său “camarad” de partid. Ce a determinat acest act de violenţă ieşit din comun? Era o “răzbunare legionară” pentru cei cca. 2000 de legionari bătuţi, închişi fără mandate de arestare aprobate de judecător, unii chiar asasinaţi - odată cu defiinţarea Gărzii de Fier, al 3-lea partid al României după PNL şi PNŢ în eventualitatea unor alegeri democratice. Nici Hitler nu a fost străin de aceste manevre, deşi se va pronunţa mai târziu, când va încuviinţa reprimarea revoltei legionare.

            Ce a urmat: reprimarea în forţă a “cuiburilor legionare”, martiriul lui Moţa şi Marin - un fel de “războinici ai luminii” - şi nu peste multă vreme, asasinarea lui Corneliu Zelea-Codreanu - “capul” Mişcării - decisă personal de Carol al II-lea, de frica unui atentat la viaţa lui şi a celebrei sale “ţiitoare” regală!

            C.Z.Codreanu a fost arestat, ştrangulat în camionul ce-l transporta, după care aruncat din camion şi împuşcat, spre a se înscena “fuga de sub escortă”. Odată cu acesta au fost ucişi şi cei trei asasini ai primului-ministru Ion Gh.Duca; toţi au fost duşi şi înmormântaţi în curtea închisorii Jilava din Capitală. S-a aflat, peste ani, că mişcarea legionară şi partidul său de masă “Garda de Fier” au fost compromise şi dezorganizate de infiltrarea tot mai mare de agenţi ai Siguranţei, de comunişti - informatori ai Siguranţei Naţionale şi de agenţi străini (n.a. vezi “agenturili streine” ale “bietului” Nicolae Ceauşescu, de altfel un destul de bun cunoscător al istoriei neamului nostru!)

*

*     *

            Ce mai fac, în aceste vremuri grele, familiile Mihăiescu - din Roman şi Ciorbea - din Capitală?

            La ROMAN, nu ajungeau aşa de repede frământările din Capitală; era, ceva, ceva mai multă linişte!! Avocatul Constantin Mihăiescu, care lucra şi la Liceul “Roman Vodă”, fiind funcţionar public, îmbracă uniforma “Frontului Renaşterii Naţionale”, dar respinge ofertele de înrolare din partea mişcării legionare.

            Cele două ziare “Ritmul vremii” şi “Porunca vremii”, având ca proprietar pe Elena Mihăiescu (dumnealui, funcţionar public, nu putea fi proprietar!!) şi director fondator pe Constantin Mihăiescu, dau, însă, curând, faliment şi sunt lichidate.

            Nefiind înscris în barou, Constantin rămâne cu slujba de la şcoală, destul de prost remunerată, dar destul de liniştită; Elena - tot casnică, nimic din viaţa ei schimbându-se...

            Dar să vezi: linişte nu va fi nici aici! Începe prigoana antisemită, din ultima fază a existenţei mişcării legionare, alături de campania împotriva masoneriei - “vinovată” de toate relele din ţară... Constantin refuza să persecute pe profesorii şi elevii de origine iudaică, în pofida insistenţelor “cămăşilor verzi” din liceu. Încep ameninţările cu: bătaia, violul, focul şi chiar... moarte!

- Ce ne facem Ticule? Ăştia nu glumesc, vezi “Nicadorii” şi “Decemvirii” lor blestemaţi? - întrebă, într-o seară, Elena.

- Şi eu sunt mai mult decât preocupat pentru familia şi avutul nostru, atâta cât este, răspunse Ticu. Cred că ar fi mai bine să plecăm, înainte de a fi prea târziu! Am o ofertă să lucrez, ca subdirector, la Casa Şcoalelor din Capitală, cu condiţia să nu mă încriu în niciun partid politic şi să ne mutăm, cu totul, acolo! Vindem ce avem şi mergem la Bucureşti, unde nelegiuiţii ăştia sunt ţinuţi - măcar în parte - sub control - a fost răspunsul primit.

- Bine, dar avem şi doi copii; unde vom sta, unde vor urma ei cursurile şcolii primare?

- Ne vom descurca noi; salariul e mult mai bun, primesc o sumă deloc neglijabilă pentru instalare şi vom găsi o locuinţă, pe măsură, cu chirie. Chiar dacă, micul nostru oraş, cu traiul lui mai cuminte, ne va lipsi mult - răspunse Constantin, cu convingere.

            Şi, aşa a fost! Sfârşitul anului 1940 îi va prinde în Capitală care “nu le spusese” că tocmai aici va culmina rebeliunea legionară, reprimată sângeros şi neînduplecat de conducătorul Statului, mareşalului-general Ion Antonescu, “câinele roşu” în persoană, după abdicarea lui Carol al II-lea în favoarea tânărului voievod de Alba-Iulia - Mihai.

            Casa închiriată, pe bani grei, de familia Mihăiescu în Capitală era o casă “pe cinste”! Era una dintre cele două case, cu o mare curte comună, cu gard din beton şi doi tei, ale căror flori înmiresmau vara întreaga zonă înconjurătoare. Casa lor era cea mai mare: cu două nivele, subsol şi mansardă, cu 8 camere şi anexe, cu o pivniţă dublă ce se “îndopa” în pragul iernii cu tone de lemn pentru foc, tăiate la maşină până umpleau strada şi mărunţite apoi - pentru a intra pe “gura” sobelor din teracotă de cea mai bună calitate. Balconul rotund din faţă completa aspectul idilic al acestei construcţii; şi - unde evident, nu lipseau jardinierele, cu flori alese!

            Proprietarii - moşieri de vază şi oameni de afaceri, ocupau cea de-a doua construcţie, cu un singur nivel, dar mai lungă - şi împrejmuită de o frumoasă curte, cu masă şi bănci din piatră, unde ei se mai delectau în serile calde de vară, dar în care se jucau, în voie - ziua - şi copiii, adunaţi de Mihai şi Viorela. Iarna, în odăile unde nu duduia focul în sobe, pe geamurile spre exterior se formau superbe flori de gheaţă, cu desene fine, pe care numai natura se dovedea a fi în stare să le “inventeze”... O casă unde Mihai şi sora lui au trăit două decenii!!

*

*     *

            Pentru familia Ciorbea - Ion şi Paraschiva - viaţa se scurgea normal, în destulă linişte. Munceau mult pentru ei şi casă, nu se amestecau în “mocirla” politicii vremilor, duceau un trai decent şi creşteau pe Matilda, urmaşa lor pentru cea de-a doua generaţie. Care creştea, pe zi ce trece, iubită şi chiar răsfaţată!

TREI

Antonescu şi Rebeliunea

            Scrie ilustrul istoric şi scriitor Alex Mihai Stoenescu (vezi “Istoria loviturilor de stat în România”, vol 3: “Cele trei dictaturi”, Rao International Publishing Company):

            “Ion Antonescu era adeptul statului poliţienesc - în România - cum îi ceruse şi lui Hitler în cadrul întâlnirii de la Berchtesgaden (Germania) în timp ce Horia Sima (n.a. rămas la Conducere după asasinarea Căpitanului legiunii - C.Z. Codreanu) împingea Mişcarea legionară spre acţiuni anarhice, cu toate că, în fundal, propovăduia principiile unui posibil regim socialist, de amestecătură fascisto-comunistă...”

            Dar cine era acest Ion Antonescu, ale cărui statui - astăzi - unii le înalţă, alţii - la comandă - le doboară de pe socluri?! Cel devenit, repede, şeful “Statului naţional legionar” românesc! Nu ştiu dacă “studiase” ideologia Mişcării, expusă în: “Pentru legionari - de la Căpitanul lor”, “Cărticica şefului de cuib” şi “Cranii de lemn” - de Ionel Moţa. Nu ştiu dacă frecventase întâlnirile de la “Casa Verde”, nu ştiu dacă îi înţelegea sau iubea - în vreun fel pe aceştia. Dar, militar de carieră, cult şi cu o strălucită pregătire şi studiu peste hotare, ura anarhia şi disoluţia autorităţilor din stat.

            Scrie marele scriitor Marin Preda (Marin Preda - “Delirul”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1975), citând un tânăr legionar, ce făcea “propagandă” de partid:

“În revoluţia franceză, montagnarzii şi Gironda, în timpurile noastre Hitler dă ordin să fie omorâţi Roehm şi toţi partizanii lui cu tendinţe extremiste de stânga fără process; la noi în partidul naţional-ţărănesc a apărut stânga lui Iunian care a simpatizat cu comuniştii, în timp ce partidul cu Maniu în frunte au făcut cartel electoral cu noi, ca să-l înfrângă pe Tătărăscu în alegeri. La ruşi, partidul social-democrat s-a rupt în două şi au apărut bolşevicii, de stânga, şi menşevicii, mai de dreapta, care au fost pe urmă striviţi. Dar nu cu proces, ci în timpul fierberii revoluţiei... Politica unui partid, oricât de ideale i-ar fi principiile, în practică naşte opoziţie, duşmani, pe care ori îi nimiceşti, ori te nimicesc ei pe tine. Înţelegi? “Ce vină aveau aici Iorga şi Dumitru lui Nae?” l-am întrebat. “După ştirea mea, zise profesorul, Iorga era vinovat direct de moartea Căpitanului. Cine l-a pus să-l dea în judecată pe Căpitan? În orice caz, trebuie că ştii, regele a informat înainte un număr de personalităţi despre intenţia sa de a-i da ordin lui Armand Călinescu să-l lichideze pe Căpitan, şi Iorga a fost printre ei şi a acceptat. A fost pedepsit. Cât despre Dumitru lui Nae, ăsta totdeauna ne-a înjurat în sat la noi... Era şi el un duşman al Legiunii”

            Şi, puţin mai departe, într-un alt dialog, vizând istoria modernă a Europei:

“În timp ce Germania se înarma şi nu-şi ascunde câtuşi de puţin intenţiile de a sfărâma aceste alianţe şi a se răzbuna pentru războiul pierdut în 1918, Anglia şi Franţa asistau fără să facă nimic la răspândirea ideilor naţional-socialiste în Europa. Ideile astea combinate cu altele, de exemplu cu mişcarea pacifistă foarte puternică după război, aveau să sape autoritatea armatei şi a guvernelor atât de mult, încât Franţa, de pildă, când a fost pusă în situaţia să lupte, s-a prăbuşit în şase săptămâni. Dar, adăugă Niki (n.a. personaj din roman), fapte care nu ni se vor dezvălui decât târziu dacă o să apucăm să le mai citim, s-ar putea să arunce în ţăndări toate ideile noastre de azi, care ne apar atât de clare şi logice.

- Münchenul e un fapt, zise Ştefan.

- E adevarat. Şi mai sunt şi altele, dar, hm...”

            Cât de multe ascunde acest “hm!!”, doar marele scriitor ştia!!

            Şi, mai departe, în paginile următoare:

“Pe la sfârşitul anului 1937, Antonescu este solicitat să intre în guvernul Goga, survenit în urma căderii liberalilor, provocată de cartelul tărăniştilor cu legionarii... Autorul acestui dezastru politic a fost Iuliu Maniu, a cărui patimă pentru combinaţii şi manevre de culise îl orbise atât de tare încât din dorinţa de a-l învinge pe Tătărăscu în alegeri, nu-şi mai dăduse seama cu cine se unise. Pentru acele timpuri un cartel nu obliga la mare lucru, era adevărat, puteai denunţa oricând actul, fără să ai coşmaruri că din punct de vedere moral ai încurajat un partid extremist periculos pentru naţiune să se afirme pe scena politică. Mai târziu însă, această celebră figură a vieţii politice dintre cele două războaie din ţara noastră avea să plătească printr-un sfârşit tragic, pe patul unei celule, acest act al său de politician mărginit, care uitase că politica nu înseamnă joc pentru putere, ci sacrificiu în slujba colectivităţii naţionale, care nu-ţi dă votul ca să manevrezi la nesfârşit, cu oricine şi în orice condiţii, numai ca să-ţi înfrângi adversarii. Împăturindu-şi buletinul cu semnul partidului său pe el, omul arunca în urnă o speranţă care îi smulge în acele clipe din inimă un adânc suspin: va fi mai bine? Lupta lui pentru existenţă va fi mai uşoară? Viitorul lui şi al numeroşilor lui copii va fi pus la adăpost? Va putea închide ochii liniştit că ţara e bine apărată, armata bine echipată şi urmaşii sai vor continua să trăiască liber în ţara lor? Eşecul guvernării partidelor şi prăbuşirea prestigiului lor în mase, în 1937, s-a datorat desigur, tocmai faptului că au uitat cum arăta privirea şi chipul unui alegător în faţa centrului de votare. Cât timp poţi minţi pe cineva? Uneori foarte puţin. Antonescu nu avea încredere nici în noul guvern în fruntea căruia se afla marele poet (n.a. O. Goga) şi refuza a face parte din acesta...”

            Într-o altă discuţie cu Suveranul, generalul spune:

            “Sire, vă amintiţi mandatul imperativ pe care mi l-aţi dat în 1933 să organizez şi să redresez armata? Cu asigurările şi sprijinul regal am pornit la o muncă titanică. Dar chiar a doua zi forţele oculte, toţi beneficiarii incorecţi ai unor situaţii preponderente, toţi invidioşii, toţi cei care făcuseră dovada incuriei şi nepriceperii şi care se simţeau ameninţaţi de prezenta şi măsurile luate (fiindcă eram hotărât să-i scot cu biciul de pe unde se aciuiaseră şi sugeau ca nişte căpuşe din trupul ţării) s-au coalizat între ei şi mi-au paralizat toate iniţiativele, cu scopul secret de a dovedi maiestăţii tale că generalul Antonescu nu este ceea ce pretinde a fi, ci un însetat de putere...”

            Punând vorbele în gura generalului - viitor Mareşal şi Conducător al Statului, acelaşi Marin Preda, de la care mi-am tras seva de cunoştinţe în domeniu, în anii aceia, fiind prea mic pentru a înţelege multe, deşi “trăitor” al evenimentelor, detaliază:

            “I-am spus: se pot găsi în această ţară oameni care să nu fie neliniştiţi şi care să nu se întrebe în fiecare zi cu inima strânsă şi fruntea încreţită ce ne facem dacă ne surprind evenimentele nepregătiţi? Cohorta lor este nenumărată şi întreabă ce-au făcut atâţia ani conducătorii?

            Răspund eu: S-au certat. Au discutat. Au făcut rând pe rând proiecte peste proiecte şi cu aceeaşi uşurinţă cu care le-au făcut unii, cu aceeaşi uşurinţă le-au rupt alţii. S-au acuzat şi continuă să se acuze reciproc de necinste, de hoţie şi de nepricepre. La fel s-a întamplat la Roma, când ea ardea şi când barbarii răsturnau, unul după altul, hotarele imperiului. La fel s-a întâmplat cu Bizanţul, când turcii erau deja pe străzile Constantinopolului. La fel au făcut nobilii polonezi şi curtenii, în timp ce alţii le tăiau cu spada vaste teritorii din frumoasa lor ţară. Ce e de facut? m-a întrebat primul ministru. Ce e de facut? Nici măcar nu e nevoie de atât de mulţi bani, cum s-a spus. Trebuie însă înlăturaţi, fără milă, toţi şarlatanii, farsorii, feneanţii, toţi prevaricatorii, care, ridicându-se la treptele de conducere prin alte mijloace decât acelea pe care le dau trecutul, meritul şi munca lor, n-au făcut decât să anihileze acţiunea celor animaţi, desigur foarte mulţi, de gândul datoriei. Primul-ministru a spus că va lua măsuri. Dar cât de liber este în acţiunile lui un prim-ministru într-un regim al partidelor? Gândul lui este fixat neîncetat la următoarea mişcare a adversarului, în timp ce interesele vitale ale ţării trec pe planul doi...”

            Ce dorea Carol al II-lea în acel al 13-lea ceas?

            “Să întărim - cu sprijinul dumitale - “Partidul Naţiunii”(n.a. Un fel de ... “Uniune Populară”, cu faţa la popor şi întoarcere... la popor!!), din care nu lipsea legionarul Horia Sima, şeful de atunci al Gărzii de Fier. Să strângem - deci - rândurile, generale!!”

            Refuzând să-şi mânjească crezul şi mâinile, guvernând alături de nişte criminali şi clowni, generalul refuză înaltă ofertă regală. Ce urmează? Peste 3-4 zile este ridicat de la vila sa din Predeal, fixându-i-se domiciliu forţat; devenise o primejdie pentru Carol al II-lea!

            Dar, în septembrie ’40 şi după dictatul de la Viena, când  s-a cedat Ardealul de Nord, fără a se trage măcar un foc de puşcă, deşi eram mai puternici - militar - ca ungurii, părăsit de tot, şi încolţit, regele Carol al II-lea hotărăşte - în fine - să abdice, încredinţând coroana fiului său Mihai şi părăsind, din nou, ţară, împreună cu amanta regală Elena Lupescu (n.a. Doamne, ce inflaţie de Elene la noi?!), de această dată - din fericire - pentru totdeauna! Urmau la putere: generalul Antonescu şi legionarii, de care va trebui să se debaraseze însă la scurtă vreme...

*

*     *

            Asasini, prin vocaţie, legionarii au masacrat peste 60 de deţinuţi - ce urmau a fi judecaţi - aflaţi în închisoarea de la Jilava (desigur, nu toţi vinovaţi...). Mulţi dintre aceştia fuseseră arestaţi - din ordinul camarilei lui Carol al II-lea, cei mai mulţi fără mandate de arestare şi lipsiţi de asistenţa juridică. După ce au terminat cu cei de la Jilava (printre care şi comuniştii...) “brigăzile legionare ale morţii” au asasinat şi pe alţii, la Poliţia Capitalei sau - chiar în casele lor, în cel mai veritabil stil mafiot, pentru a răzbuna moartea “căpitanului” C.Z.Codreanu şi a locotenenţilor acestuia. În cel mai barbar mod cu putinţă s-au adunat - apoi - la “Casa Verde” unde... au sărbătorit răzbunarea sângeroasă din Capitală! De fapt şi alţii, printre care şi profesorul Iorga, au fost ucişi cam în acelaşi timp...

            Nu mai exista lege în ţară; puterea instituţiei statului  naţional-legionar român era în totală disoluţie.

            Se spune (vezi “Delirul - Marin Preda”) că nu e sigur că generalul Ion Antonescu avea ştire despre masacrele ce se puseseră la cale, pentru a satisface setea de sânge a legionarilor, gândindu-se, chiar, cum să lichideze Mişcarea...

            Ba chiar, îşi reproşa deseori uciderea profesorului Iorga, căruia nu-i asigurase o protecţie militară...

            Nu mai funcţionau, în minimă legalitate, instituţii fundamentale precum armata, magistratura, biserica, şcoala şi presa... Se intensifică prigoana împotriva comuniştilor (denumiţi “bolşevici”),a masonilor (pe care cei mai mulţi, neştiind ce sunt, îi botezaseră “nasoni”) şi a evreilor, mulţi veniţi la noi în ţară din Germania lui Hitler, pentru a fi protejaţi.

            De fapt evreii erau “vânaţi” pentru averile lor şi lichidaţi pentru “simpatia  lor pentru bolşevici şi Puterea Sovietică” (acuzaţii nedovedite...) Mareşalul Antonescu, generalul ce se autoproclamase “Conducătorul Statului” nu avea decât două posibile alegeri: ori alungă - imediat - mişcarea legionară de la putere şi o desfiinţează ca partid politic, aducând în faţa tribunalelor pe autorii crimelor comise - dar cu riscul de a declanşa Războiul Civil în România şi a deschide astfel calea unei noi ocupaţii Germane, de astă dată hitleristă; ori, să mai aştepte, să-i elimine treptat din Poliţie ori Siguranţa, prin epurări succesive, să-i oblige să predea armele, să schimbe prefecţii de judeţe şi primarii legionari care tolerau, ba chiar sprijineau, aceste crime! Lăsând viitorul... să decidă!! Într-un fel, ori altul!”

            Evident, a fost o greşeală, plătită scump de populaţia ţării noastre! Şi nu ne-a scăpat nicidecum de anarhia ce pusese stăpânire pe toate pârghiile României anului ’40! În condiţiile în care, nici pe Armată nu se mai putea conta prea mult, în acele zile.

            Scrie acelaşi Marin Preda (“Delirul”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1975), referindu-se tot la Mareşal:

            “Acum, în ajunul sărbătorilor mi s-a semnalat că există indicii că de Anul Nou se pregătesc să comită în toată ţara astfel de omoruri, încât cele de până acum sunt doar nişte exerciţii palide. Ar fi vorba să fie asasinaţi toţi foştii oameni politici din sate şi oraşe, pentru ca ţara să înceapă noul an purificată de “lepra trecutului”. Am dat ordin lui Rioşanu să ia măsuri energice şi am alarmat armata să împiedice această noapte a sfântului Bartholomeu legionar. Abil, Horia Sima a bătut în retragere şi a trimis o telegramă prefecţilor, că pe baza unei informaţii false s-a transmis un ordin din partea internelor ca să vegheze la viaţa foştilor oameni politici care ar fii ameninţată. Nimic, a zis el, nu este adevarat, dar prefecţii să aibă totuşi grijă ca anumiţi agenţi provocatori să nu profite de sărbători şi să se dedea la turburări”

*

*     *

            La jumatatea lui ianuarie 1941, mareşalul Antonescu se urcă pe neaşteptate în avion şi pleacă, de urgenţă, la Berlin, pentru o întrevedere decisivă cu Cancelarul Adolf Hitler. În vreme ce în România, Mişcarea organiza adunări şi făcea declaraţii de fidelitate şi admiraţie fără margini faţă de marele Reich şi Führerul Adolf Hitler, de care legiunea îşi legase soarta.

            Din acest moment nimeni mai bine decât scriitorul Marin Preda, în aceeaşi carte remarcabilă (“Delirul”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1975), nu putea vedea mai limpede mersul evenimentelor!

“- Ce este, domnule general, zise Hitler, cu o voce joasă şi spartă, ameninţătoare dar liniştită. Ce se întâmplă în România?

            Toată furia sa adevărată dar şi simulată, se stinsese ca şi când n-ar fi fost, şi acum generalul avea în faţa sa un om căzut într-o tăcere bănuitoare şi încărcată de primejdii, mult mai greu de înfruntat decât răcnetele dinainte.

- Domnule Hitler, începu generalul cu vocea sa sigură, plină de încredere în sine, persoana mea nu contează, ci numai destinul naţiunilor noastre, care cere, ca legionarii să părăsească, treptat, în România, puterea pe care nu sunt pregătiţi să o exercite şi această putere să rămână, în aceste vremuri în care pacea nu e încă încheiată şi armele n-au tăcut, armatei române, care se bucură de încrederea naţiunii, indiferent dacă eu sunt sau nu în fruntea ei... Avem nevoie de linişte şi securitate în această parte a Europei, şi România, ca şi Marele Reich, reluă generalul, după ce interpretul se opri, terminând de tradus, şi nu e nevoie decât să ne uităm pe hartă ca să înţelegem de ce. Vrea domnul Hitler să ignore pericolele care ar surveni în urma unor grave tulburări pe care guvernarea legionară n-ar întârzia să le provoace necontenit în ţară? “Crimele lor sunt o dovadă, şi aceste crime...”

“... Hitler, în picioare, în spatele biroului, ascultă căzut într-un mutism total, cu meşa de păr deplasată de la locul unde era văzută în toate ziarele şi jurnalele cinematografice, cu chipul posomorât, fără rază de lumină, care dealtfel nu apărea niciodată pe chipul lui nici când privirile îi luceau de o încredere fanatică în sine şi nici când, prin forţa personalităţii lui demonice, făcea mulţimile să strige cuprinse de isterie. Interpretul continua să traducă impecabil cuvintele dure ale acestui general cu voinţă extremă, gata să moară, dar nu să renunţe la convingerile sale, care erau expresii ale unei realităţi neîndoielnice de-acolo din ţara sa. Hotărât, gândea marele tartor furios şi stăpânit, ăsta nu era doctorul Hacha al cehilor să alerge Göring şi Ribbentrop după el în jurul mesei. E drept că nici graniţele României nu erau aici, în inima Reich-ului, cum au fost cele ale acelor parveniţi de cehi, dar o lovitură în stomac tot au primit prin Dicktat-ul său din august de la Viena. Ungurii au dorit asta. Pur şi simplu le-a făcut pe plac, deşi lui, această sfârtecare între vecini nici măcar nu i-a făcut cine ştie ce plăcere. Plăcere mare ar fii simţit dacă trupele sale ar fi efectuat ele această sfârtecare, în folosul Reich-ului. Poate că ar fi trebuit ocuată această ţară (cu petrolul şi grânele ei). Desigur, mai târziu, de ce nu? Dacă se va ivi cea mai mică necesitate şi vor fi înlăturate pericolele unei intervenţii ruse... Vom vedea... Acest general gata la orice, de pildă, era el credincios marelui Reich şi lui, Führer-ului personal, după Diktat-ul de la Viena? Nu ascunde el ranchiuna şi trădarea? Îl privi pe sub sprâncene, cu un rictus pe care mustaţa îl ascundea, dar care îi întuneca cumplit chipul şi îl izbi sinceritatea pe care înfăţişarea acestuia o exprima. Mare actor? Nu, mare actor era el, Hitler, numai el ştia să monteze şi să joace în aşa fel o comedie, încât omenirea să-l creadă că a fost şi este animat de cele mai bune intenţii, chiar şi atunci când în văzul tuturor a călcat în picioare toate tratatele. Râsese până la lacrimi într-o zi când i se pregătise drept cadou lui Ribbentrop de ziua lui sau ceva în genul ăsta, o cutie cu toate tratatele pe care le semnasera şi se constatase că aproape 90% dintre ele fuseseră călcate...”

            “... Dar, nu se putea însela, gândea Hitler, acest general îi era sincer credincios, nu juca nici o comedie şi se bucura de încrederea poporului său. Îşi aminti că rapoartele agenţilor săi secreţi din România, vorbeau despre el. Nici acei mistici naţionalişti români, numiţi legionari (căruia lui Hitler nu-i plăceau deloc, erau prea mistici şi prea naţionalişti), nu se plângeau de şeful statului care îi adusese la putere. El îi adusese! După cum dorea îndepărtarea lor, înseamnă că avea de ce. Făcu un gest şi, intimidat, interpretul opri relatarea pătimaşa şi rece a crimelor legionarilor, în care generalul se angajase şi care pe Hitler nu-l interesau...

- Nu pot accepta, domnule general, zise el cu aceeaşi voce coborâtă şi parcă spartă, decât în caz extrem, ca legionarii să fie goniţi de la putere... Încercaţi, dacă e posibil, să colaboraţi. Ei aduc în conştiinţa românească încrederea şi credinţa fără rezerve în mişcarea naţional-socialistă, pe care nici armata dumneavoastră şi nici poporul care o urmează nu le pot aduce în măsură suficientă, ca să cimenteze prietenia şi alianţa dintre popoarele noastre. Evitaţi turburările. Sunteţi conştient de pericolele care ar surveni!

            Şi Hitler ridică fruntea, dominator. N-avea decât să studieze mai târziu, acest general, spusele sale, după minuta care îi va fi înmânată, dacă e atât de greu de cap şi n-a înţeles care era fondul răspunsului său. Findcă, într-adevăr, generalul, cu toată siguranţa sa de sine, rămăsese îndârjit în faţa dictatorului: nu înţelesese clar. Ceru interpretului să i se repete, dar Hitler se apropiase, îi întinse mâna, i-o strânsese, şi ieşise grăbit din imensa încapere însoţit de intimii săi, conducători ai partidului şi şefi ai Wehrmacht-ului.

            Întrevederea, cu toate urmările ce aveau să decurgă din ea, şi pentru general şi pentru noi şi mai ales pentru Hitler însuşi, patru ani mai târziu, se încheiase.

            Nici un protocol special de despărţire nu urma, afară de faptul că musafirul fu reţinut de Hitler la dejun. Generalul primi textul dactilografiat al schimbului de cuvinte care avusese loc (înafară de răcnetele de la început ale Führer-ului) şi care, recitit atent, dădea, nu însă fără un avertisment, mâna liberă generalului. Da, în caz extrem îi putem goni. Dar nu trebuia să uite că oricând Hitler îi putea aduce înapoi şi da jos pe el, pe general, fiindcă legionarii aduceau credinţa fără rezerve etc. Cum putea, deci, să-i gonească pe legionari? se întrebă generalul în avionul care îl aducea, a doua zi, înapoi. Numai în caz extrem şi fără turburări. Cum s-ar putea întâmpla acest lucru? Se vor opune...” Şi, intuise corect!

*

*     *

            Fugiţi din calea legionarilor, criminali lipsiţi de scrupule, precum “drumeţii din calea lupilor”, Constantin şi Elena Mihăiescu (copiii lor erau încă prea mici...) aveau să sufere şocul pricinuit de atrocităţile săvârşite de legionari în Capitală ce lor li se păruse, mai înainte, “sigură”, urmate - inevitabil - de rebeliunea înnăbuşită în sânge de către Mareşal, cu acordul tacit al dominatorului feroce Hitler, ce nu putea să accepte pierderea poziţiei strategice şi dictatoriale în economia ţării noastre, cu resursele ei energetice şi de materii prime. Şi de care nu aveau să uite toată viaţa lor!

            Pentru Ion şi Paraschiva Ciorbea, oameni cu mai puţină carte, cunoştinţe istorice şi relaţii sociale mai înalte, evenimentele ce urmau, rămase - desigur - de neuitat şi pentru ei - nu aveau să trezească acelaşi răsunet în viaţă şi temeri pentru viitorul lor şi al Matildei, de numai câţiva anişori... Pe care o iubeau, nespus de mult!

*

*     *

            Numai după câteva zile scrie în romanul său acelaşi Marin Preda:

“... legionarii scoseseră în stradă manifestanţi care în după-amiaza zilei de 20 ianuarie strigară lozinci în faţa Universităţii, a Palatului Regal şi a Ambasadei germane, cerând ca demişii să fie repuşi în funcţiile lor şi: “jos masonii“ (unii nu ştiau ce sunt ăştia şi strigau “nasonii“), “jos jidovitul Rioşanu” şi “vrem guvern legionar”. Această lozincă indică ceva nou, guvern legionar total, în orice caz fără indivizi ca acel Rioşanu care de-acolo de la interne unde se cocoţase pusese la adăpost mulţi duşmani ai legiunii, ferindu-i astfel de răzbunarea legionară; în plus, acest jidovit îşi permitea el însuşi să se declare pe faţă duşman al Mişcării...

            Pe la orele nouă seara, câteva mii de manifestanţi venind dinspre bulevardul Lascăr Catargiu şi conduşi de şefi care se expuneau cu îndrăzneală, intrară în Piaţa Victoriei şi strigară aceleaşi lozinci în faţa Preşedenţiei Consiliului de Miniştri. Se cerea, de asemenea, îndepărtarea unor membri din guvern, precum şi a unor înalţi funcţionari ai statului care erau acuzaţi că fac parte din masonerie sau sunt protectori ai acesteia şi ai evreilor. Liniştit şi tăcut generalul privea totul prin fereastră. Îi văzu în cele din urmă pe toţi ridicând mâinile şi ovaţionând. Colonelul Elefterescu pătrunse în cabinet şi raportă ca în Timişoara, Caracal, Târnava-Mare şi Târnava-Mică, Craiova şi Iaşi sunt atacate chesturile de poliţie, prefecturile şi telefoanele şi ocupate prin forţă.

- Şi ăştia ce strigă acum?, întrebă generalul mulţumit parcă de ştirile rele care i se raportaseră.

- În momentul de faţă vă aclamă pe dumneavoastră şi pe Horia Sima.

- Hm, hm, făcu generalul nemulţumit. Şi cine e în fruntea lor?

- Viorel Trifa şi Dumitru Grozea.

- Dumitru Grozea, hm, comunistu ăla? Asasinul de la Jilava?

            Generalul nu era deloc satisfăcut, ca şi când acel Grozea era chiar comunist şi, auzi, să te aclame un comunist şi un asasin. În curând manifestanţii se retrăseseră paşnic... generalul rămâne la Preşedenţia Consiliului până noaptea târziu, ţinând sub stare de alarmă toate marile unităţi militare, de uscat, aer şi marină, dându-le însă ordine să se abţină de la orice iniţiativă, chiar dacă, aşa cum se întâmplase în provincie, chesturile, prefecturile şi telefoanele erau atacate şi ocupate. Nici o clipă însă nu se gândi să satisfacă cererile manifestanţilor, adică ale vârfurilor regionale, să revină asupra demiterilor pe care le operase şi să mai dea şi afară pe oamenii săi de încredere, acuzaţi de a fi masoni sau jidoviţi şi să pună în locul lor partizani de-ai lui Horia Sima. Dimpotrivă, chemă la el pe noii titulari, îi instrui, le dădu ordine ca a doua zi dimineaţă să se prezinte la datorie şi să-şi ia posturile în primire. Erau toţi militari, generali cu tâmple cărunte, cărora le cunoştea aptitudinile şi credinţa, nu se înverziseră ca stupidul general Petrovicescu. Un tâmpit mai mare ca ăsta nu-i fusese dat să vadă în viaţa lui plină de peripeţii, afară, poate, de generalul Angelescu... Dar parcă şi ăla avea măcar darul de a-şi ascunde incapacitatea... Ăsta nici măcar la atât nu se pricepea...

            A doua zi, 21 ianuarie, generalul Mitrea porni într-o maşina militară spre prefectura poliţiei, să-şi ia postul în primire. Prefectul însă, Radu Mironovici, refuză, însă, să-l predea. Din biroul său, generalul Mitrea raportă lui Antonescu că prefectul se împotriveşte şi nu vrea să părăsească prefectura, Le Conducător îl chemă pe prefect la aparat şi îl somă să se supună ordinului său, acesta promise că spre prânz va preda postul... Simultan, însă, centre vitale ale Capitalei erau ocupate, clădirea Radio-ului, depozitele de benzină, comisariatele de poliţie, sediile obişnuite şi sediul central din strada Romei, cu tot cartierul, care cuprindea străzile Londra, Washington, Argentina, până la Calea Dorobanţi; din comunale suburbane veneau de asemeni ştiri proaste. Generalul Antonescu, însă, nu reacţiona, deşi de la o oră la alta i se raporta că din Capitală mai rămâneau sub controlul guvernului doar acele clădiri şi instituţii unde existau gărzi militare bine înarmate cum erau ministerele, poşta, gările, telefoanele şi, fireşte, cazărmile... Dimpotrivă, generalul continua să ducă tratative cu prefectul poliţiei, care promitea mereu că va preda prefectura, însă fără să se grăbească să pună în practică această promisiune... Încerca să ducă tratative cu ceilalţi şefi regionali, la urma urmei cu vicepreşedintele consiliului de minştri, Horia Sima. Ce însemna asta? Se ridicau împotriva lui?! Ce se întâmpla?

            Acolo, la Consiliul de Miniştri militarii îl priveau preocupaţi, cu întrebarea în priviri: De ce nu le dădea ordin să scoată armata? Nu, nu, trebuia vorbit cu ei, să părăsească clădirile ocupate, să se retragă, să intre în ordine. Dar toţi  şefii lor, în frunte cu Horia Sima, îşi părăsisera posturile pe care le ocupaseră până atunci prin instituţii şi ministere şi dispăruseră fără urmă... Nu erau de găsit nicăieri... Nu mai era nici o îndoială, rebeliunea era totală şi n-avea de gând să dea, în mod paşnic, înapoi prin discuţii şi tratative...”(“Delirul”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1975).

*

*     *

            “În zorii dimineţii ce urma, bucureştenii începură să audă - de peste tot - rafalele de arme automate, focuri de puşti sau de pistoale (n.a. nu erau “simulatoarele” din decembrie 1989, ci arme cu muniţie de război, adevărate!). Mulţi - neştiind  ce face Armata, cu cine “ţine” se gândeau să se înarmeze şi să-si apere familiile şi avutul, atât cât se găsea! Cu preţul vieţii lor...

            Deşi luase măsuri ca Armata să apere: Palatul Regal, gările principale, Marele Stat-Major al armatei române, Comandamentul Militar şi Siguranţa Capitalei, mareşalul are surpriza că apelurile sale către ţară să nu mai fie difuzate, de vreme ce radioul public căzuse în mâna gărzilor legionare înarmate “până-n dinţi”... Se transmiteau, pe o cale “parazită”, numai mesajele legionarilor!! Se scot în stradă tancurile, pentru a apără Preşedenţia Consiliului de Miniştri, dar... nu se dă nici un ordin de folosire a muniţiei de război!! Legionarii le atacă şi iau prizonieri - pe unii îi lichidează - membrii echipajelor acestor tanchete. Rebelii credeau că generalul se teme şi se va declara învins... Ba, chiar, încep să tragă în ferestrele birourilor din guvern. Prinseseră curaj! Dar, iată, că se aduc şi tunurile, pentru a proteja localul Preşedenţiei. Sunt blocate şi păzite toate străzile şi bulevardele înconjuratoare.

            Scrie, acelaşi Marin Preda, în romanul său:

            “... Un maior care sosi cu trupele la Preşedinţie primi şi el acelaşi ordin blând, să se ducă la cazarma gardienilor publici şi să-i determine pe legionari să înceteze focurile şi să plece de acolo. Le Conducător era acum supărat, s-ar fi putut spune chiar jignit. Să se tragă chiar asupra lui?! Dar în mod curios părea mulţumit de întâmplare. Dacă n-ar fi fost afrontul personal pe care îl primise ai fi zis că le mulţumea ălora de acolo că veniseră şi se instalaseră atât de aproape de el. Cum informaţiile care îi soseau arătau ca şi sediul legionar din strada Romei era aci, la doi paşi, putea să spună că stătea bine înconjurat de ei... Situaţia se clarifică: cine mai putea da acum înapoi şi scurta idilă să fie reluată?

            Maiorul trimis să transmită ordinul Conducătorului fu primit cu gloanţe răzleţe, care nu-l nimeriră, el înaintă prin curte fără teamă şi focurile încetară. Ieşi un individ scund şi vânjos, pesemne şeful rebelilor, care îl întrebă pe maior ce doreşte.

- Domnul general ordona să vă predaţi, zise ofiţerul. Aţi tras asupra lui, sunteţi pasibil de pedeapsă. În caz contrar, tancurile vă vor nimici până la unul.

            Individul stătu câteva clipe pe gânduri... Ce se întâmpla? Îndrăznea generalul să tragă în legionari?! se citea întrebarea pe chipul lui. În loc să-l ia prizonier şi pe acest ofiţer, se pomeni răspunzând că ei nu pot evacua cazarma până nu vor primi un ordin de la camaradul Stănicel, care se afla la sediul din strada Romei... Şi că va trimite acum un curier să raporteze despre ameninţarea care se crease... Maiorul ieşi afară şi începu să aştepte. Curând sosi răspunsul lui Stănicel, că localul cazărmii nu putea fi evacuat decât cu ordinul scris al lui Horia Sima (n.a. în poziţia de viceprimar atunci!). Şi urma să vină, sau nu, acel ordin? Nu se ştie. Ofiţerul plecă...

- Lasă-i în pace, zise generalul după ce i se raportă. Să li se transmită că le dau răgaz până mâine la ora douăsprezece. Au timp până atunci să doarmă, să se trezească dimineaţă cu mintea mai limpede şi să se gândească dacă vor să trăiască sau să moară.”

            În Centrul Capitalei, chiar şi în apropierea Palatului Regal, încep devastările magazinelor, băncile, localurilor, se fură orice: de la bijuterii, la... gâşte îndopate şi produse de băcănie sau îmbrăcăminte (n.a. - nu ştia oare ceva din lecţiile astea de istorie, Cel mai iubit fiu al poporului, în zilele lui decembrie 1989?!). Începe martiriul evreilor bucureşteni, la fel ca cei pe care Constantin Mihăiescu refuzase a-i oprima în târgul Romanului, cu un an în urmă! Desigur, cu metode mult mai blânde!

            Pentru neamul lui Israel veniseră vremuri grele, de neînchipuit... Astfel:

            “... Camioanele soseau pe un loc viran din faţa Abatorului, erau descărcate şi începeau de îndată uciderile. Apoi camionul pleca şi sosea altul. Ai fi zis că această activitate tăcută nu avea în ea nimic sinistru: oamenii coborau liniştiţi, rudele îşi dădeau mâna să nu cadă, săreau, şi mişcările lor erau fireşti, aşa cum sar în general oamenii care au făcut o călătorie de ocazie, au ajuns la locul unde aveau ei treabă şi se dau jos... Mai rămâneau, înainte de a se duce fiecare în ale lui, să-i mulţumească şoferului pentru că a fost amabil şi apoi să se îndepărteze... Deodată însă, farurile se aprindeau şi îi orbeau. Duceau mâinile la ochi... Era ultimul lor gest de oameni vii. O mitralieră izbucnea de undeva din întuneric şi îi secera în câteva secunde. Indivizi cu pistoale în mâini se apropiau după aceea de ei şi trăgeau în cei care mai trăiau încă... Nu scăpa nimeni... Sadicii, cei care nu erau doar asasini, lepădăturile speţei umane care înotau în masa legionarilor ca peştele în apă, nu se mulţumeau numai cu atât, umileau apoi aceşti morţi, îi târau în abator şi cu rânjete infame îi agăţau în cârlige...”(“Delirul”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1975).

            Generalul Antonescu propune retragerea simultană a forţelor înarmate ale armatei şi ale celor ale Mişcării Legionare; nu este ascultat, masacrul continuă, devastările se înteţesc, oamenii se baricadează în locuinţe sau în locurile de muncă unde i-au surprins evenimentele, scăpate de sub control.

            Reiau citatele din cartea scriitorului Marin Preda:

“- Tratativele au eşuat, zise conducătorul statului cu o voce groasă, confesivă, fără puncte de interogaţie sau îndoieli. Cunoaşteţi instituţiile de stat ocupate de rebeli?!

- Da, domnule general.

- Trupele s-au odihnit după marşul lor din Piteşti?

- Da, domnule general.

- Oamenii au mâncat bine?

- Da, domnule general.

- Represiunea, ordonă Le Conducător fără nuanţe şi rezerve, după ce atâta vreme fusese atât de grijului cum să se facă şi cum să se dreagă cu rebelii. Represiunea energică, domnule general, şi vă ordon să puneţi mâna pe toţi legionarii, de la Horia Sima până la ultimul golan. Îi veţi aresta şi închide imediat în închisorile militare. Ocupaţi clădirea Radio-ului şi de îndată puneţi să cânte “Deşteaptă-te române” să afle toată lumea că a scăpat de teroare.

- Am înţeles, domnule general!”...”(“Delirul”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1975).

            Orice încercare de tratative cu şefii Mişcării eşuând, Armata ascultă ordinele generalului şi astfel este înnăbuşită, fără rezerve, orice tentativă sau acţiune ostilă din partea legionalilor răsculaţi. Dar vârfurile Mişcării, în frunte cu Horia Sima, cei care declanşaseră şi conduseseră această funestă “rebeliune”, profită de ajutorul nemţilor, în reprezentanţele cărora se refugiază în acele ore fierbinţi şi fug din ţară, mai întâi în Germania lui Hitler, apoi peste ocean, cei mai mulţi în ţări ale Americii de Sud, unde duc o viaţă îndelungată şi prosperă!! (n.a. Nu se vorbeşte oare, “în popor”, că de vreme ce refuză exhumarea soţilor Ceauşescu - fără temei legal - chiar şi ei ar fi putut lua calea peste Ocean, pentru a se înmormânta adevăruri numai de ei ştiute şi care ar fi deranjat nespus de mult?!)

*

*     *

            Şi pentru “eroii” noştri - Mihăiescu şi Ciorbea, cu urmaşii lor naturali, vin zile mai liniştite şi de prosperitate crescândă. Nu pierduseră averi, nu suferise pierderi de vieţi din familie, nu-i afectase - direct - Rebeliunea...

            Numai că, dinspre Vest, adierea de război, în “foalele” căreia sufla un ratat şi un psihopat pe nume Adolf Hitler, se transforma în semne de furtună... O furtună ce avea să le marcheze vieţile, să le aducă pierderi greu de evaluat, consecinţă a aceleiaşi nebunii, a aceloraşi acte nesăbuite, pricinuite de aceiaşi sau alţii dintre “Ces malades qui ne gouvernne”... De veacuri!

PATRU

HITLER

            La 30 ianuarie 1933, Adolf Hitler devine cancelar al Germaniei şi partidul său nazist câştigă Puterea, prin ALEGERI LIBERE ŞI DEMOCRATICE, fără cusur!

            Puţin mai târziu, la 27 februarie 1933 el înscenează incendierea Reichstagului (Parlamentul german) şi declanşează o cumplită teroare împotriva comuniştilor şi a evreilor din ţară, acuzaţi de acest fapt.

            Bineînţeles, lumea occidentală - şi nu numai - privea la acest grav eveniment ca la o... o întâmplare, ca la “ceva trecător” - fără consecinţe grave. Se credea că Hitler este înzestrat orator şi manipulator al maselor, dar nicidecum un conducător înnăscut, capabil să conducă ţara pe timp îndelungat şi că... are să dispară în scurtă vreme de la sine. Programul nazist al cancelarului Hitler urmărea: desfiinţarea averilor ce nu proveneau dintr-o muncă reală, etatizarea marilor capacităţi de producţie de interes naţional, asigurarea participării tuturor lucrătorilor la beneficii şi pensii confortabile, desfiinţarea impozitelor funciare, ş.a. Deviza lui, “răcnită” neobosit era: “Să trăiţi bine, cu toţii; fiecare german să aibă o slujbă sigură, un autoturism personal - fie acesta şi de capacitate mică şi o locuinţă decentă”.

            Ba mai mult el “urla” în faţa maselor, precum că: “Nu se va face nici o excepţie în favoarea intelectualilor - chiar şi a academicienilor - precum şi a păturii de mari bogătaşi; fiecare să pună mâna pe sapă”(citat din “Hindenburg”, de Emil Ludwig ). Îl seconda, permanent, ideologul partidului - pe nume Göbbels - care era posesorul unei solide instrucţii şi îndoctrinări comuniste, în anii ce au precedat venirea naziştilor în Germania, la putere.

            Alex Mihai Stoenescu scrie (“Istoria loviturilor de stat în România”, vol.3, RAO International Publishing Company, Bucureşti, 2006): “zugravul austriac, Hitler ca şi “poetul Marx” şi-au ridicat revolta din ratare”... Nimic mai adevărat!

            Cochetând în primii ani cu iudaismul - ce se regăsea în toate mişcările sociale şi democratice - Adolf Hitler (despre care s-au exprimat unele suspiciuni privind sângele lui evreiesc, de la bunicul său pe nume Hiedler - schimbat apoi în... Hitler), foloseşte fonduri, sponsorizări şi campanii propagandistice, conduse de persoane de origine iudaică, din Germania şi din afara ţării, ce au favorizat, neîndoielnic, ascensiunea lui Hitler spre vârful piramidei Puterii. Ulterior, Adolf se converteşte la un antisemitism feroce, sub influenţa primarului Vienei şi lansează teza cunoscută “iudaism=marxism”, deci şi comunism - (bolşevism).

            Nu se dă în lături de la a învinui francmasoneria mondială, pe care o acuza de înfrângerea ţării la finele primului război mondial şi cedările - cu grave urmări pentru Germania - la semnarea tratatului de pace dur, de la Versailles.

            Doctrina lui este detaliată în vestita lucrare “Mein Kampf”, în care nu ezita să acuze - chiar - existenţa unui “guvern mondial evreiesc” - sprijinit de finanţatori putred de bogaţi, mai ales de peste ocean.

            Nu se poate uita cum, “elita intelectuală” a acelor vremuri, de după război, comunişti veniţi din Divizia “Tudor Vladimirescu” din Marea Uniune Sovietică, îl catalogau pe poetul neamului Mihai Eminescu drept “fascist-hitlerist”!

            Există probe care atestă şi faptul, regretabil, că ascensiunea politică a lui Hitler şi a partidului său nazist a beneficiat de importante fonduri britanice şi americane. Din punct de vedere doctrinar, atât Hitler, cât şi Lenin au fost fani ai vestitului LeBon, a cărui “Psihologie a mulţimilor” şi-a însuşit-o cu religiozitate... Aplicând-o în interes personal!

            Încep să rodească norii ameninţători ai celui de-al II-lea război mondial. În septembrie 1939 se înscenează - cu deţinuţi germani, îmbrăcaţi în uniformele armatei poloneze - atacul asupra postului de radio german de la Gleiwitz; deşi li se promisese, în schimb, libertatea, “atacatorii” au fost şi ei lichidaţi, după ce evenimentul a fost adus la cunoştinţă opiniei publice mondiale, în acel fatidic septembrie 1939. A fost: pretextul ocupării “fulger” a Poloniei, de către trupele hitleriste.

            Începe cel de-al II-lea război mondial, care va însemna cca. 50 milioane de vieţi omeneşti răpuse, zeci de milioane de răniţi şi colosale distrugeri materiale. Au mai fost: Anschluss-ul şi anexarea Austriei; sfârtecarea Cehoslovaciei; ocuparea Franţei - care nici măcar nu se apăra, deşi se lăudase cu vestita linie de apărare Maginot; războiul cu Olanda, Anglia, Danemarca, Norvegia, Grecia, Iugoslavia şi nordul continentului african. Tactica “războiului-fulger” funcţiona perfect! În ţările de origine (sau înrudite, măcar) germană, sute de mii de oameni în delir ovaţionau pe “eliberatorii” hitlerişti; Arcul de Triumf din Paris a fost spurcat prin defilarea trupelor lui Hitler! Cel - pe atunci - DE NEÎNVINS!

            Distrugerea fortăreţei ce apăra intrarea în strâmtoarea Gibraltar, a adus flota germană de război în apele Mediteraneenei, accesul spre Grecia, Albania, Serbia, Algeria, Maroc şi Egipt fiindu-le garantat!

            Un rol esenţial în lupta împotriva “axei răului”: Berlin-Roma-Tokio le-a avut intrarea în război a Statelor Unite ale Americii, pretextul fiind tot... un  scenariu, nerecunoscut oficial nici astăzi, al atacului de la Pearl Harbour (Japonia). Ce contează vieţile curmate? Pagube colaterale, nu?! “Fumurile” trufaşului general Goering, comandantul vestitei Luftwaffe, cu mii de bombardiere şi alte zeci de mii de avioane de vânătoare, au neglijat informaţiile, tot mai insistente, despre două mari descoperiri din Anglia mult încercată şi care aveau să-l facă pe acesta să piardă supremaţia aeriană, chiar şi înainte de a se alătura Aliaţilor şi flota aeriana a S.U.A.

            Un mic avion de vânătoare, uşor manevrabil, este înzestrat cu o mitralieră care trebuia să tragă prin “raza” elicei, aflată în rotaţie, în zbor, rapidă, cu bătaie lungă şi ce confera aeronavei o mobilitate sporită în viitoarele teribile lupte aeriene cu avioanele lui Goering, mult mai greoaie, echipate doar cu mitraliere laterale, cu eficacitate mult mai mică.

            Ingineri iscusiţi şi cercetători modeşti din Marea Britanie descoperă - la timp - radarul, care funcţiona pe principiul radiolocaţiei. Se “vedeau” şi se preveneau atacurile aeriene nemiloase ale aviaţiei germane, cu mult înainte ca bombardierele să se apropie de coastele engleze; era o puzderie de “puncte mici”, ce se deplasau perceptibil şi... puteau fi chiar şi numărate! Se prevenea populaţia - din vreme - şi se ridicau, pe cer, avioanele de vânătoare ale Aliaţilor, vestitele Spitfire şi Hurricane, în întâmpinarea avioanelor germane, ce efectuau raid, după raid...

            Cu toate uriaşele pagube materiale şi zecile de mii de morţi - oameni paşnici, fără niciun rol în acest război dement - “bătălia pentru Anglia” este câştigată de Anglia! În pofida superiorităţii numerice a Luftwaffe. Cele mai devastatoare bombardamente asupra Londrei se produc în zilele de 23 august, 24 şi 25 august 1940...

            Dar nici britanicii nu se lasă!! Tot în acele zile de august ’40, cad primele bombe, lansate de avioanele britanice ale R.A.F., asupra Berlinului, drept represalii. Era un prim şoc pentru populaţia gremană, ce-l urma orbeşte pe Führer!! Anglia era condusă de marele om de stat Winston Churchill, care a ştiut să mobilizeze toate resursele şi să exploateze - la maximum - calmul şi educaţia unei populaţii europene cu tradiţie milenara şi cu o instruire şi un calm de invidiat.

            Hitler şi generalii lui se văd nevoiţi să renunţe, din nou, a mai invada Anglia; Canalul Mânecii - ce desparte insula de bătrânul Continent, s-a dovedit a fi un obstacol ce nu putea fi încă depăşit. Dar cineva - blestemat - precum marele Führer nebun, nu renunţa la totul. Oprit, împiedicat, lovit peste bot, câtă vreme mai are suflare, nu renunţă. Părăsind scena englezească, el se îndreaptă spre cucerirea şi îngenunchierea altor ţări, în spiritul devizei tradiţionale: “Deutscland über alles”! Este scos din sertare un plan gata întocmit: “Planul Barbarossa”, ce viza ocuparea şi exterminarea populaţiei din Rusia Sovietică; se baza tot pe tactica “războiul fulger” (“blitz-kriege”), identic cu cea care-i adusese victoriile din Polonia şi mai apoi, din Franţa. Nu degeaba ţipa Führerul: “Când Barbarossa se va pune în mişcare, lumea îşi va ţine răsuflarea!!” Şi chiar aşa a şi fost!

            Comite, însă, o mare greşeală: Dă întâietate execuţiei planului “Maritza” - ce viza Grecia pe care italienii lui Musollini nu reuşiseră a o îngenunchia. Se aduc în România aproape un milion de soldaţi germani, trenuri cu trupe destinate cuceririi definitive a Balcanilor, spre sud; şi ţara noastră, şi Bulgaria, acceptaseră în februarie 1941 ca aceste trupe să tranziteze teritoriile lor. Şi nu a fost uitată nici Serbia, unde moştenitorul tronului - Petru al II-lea, fugise din ţară iar mulţimea înfuriată scuipase maşina ambasadorului german la Belgrad şi-l înjurase! Un pretext ideal pentru Hitler pentru a se arunca şi asupra Serbiei!

            Bombaridere grele, decolate de pe bazele aeriene din Ungaria, atacă prin asalturi succesive şi masive, capitala - Belgrad, total lipsită de apărare. Oraşul este distrus din temelii şi aproape douăzeci de mii de oameni îşi pierd viaţa, încă din primele zile, sub dărâmături calcinate, după urma bombelor incendiare cu fosfor. În zece zile, Iugoslavia se predă... Belgradul avea să mai cunoască un bombardament barbar, în chiar noaptea Sfintelor Paşti - dar de această dată, peste 50 de ani, de la... democraţia americană!

            România nu se poate împotrivii politicii expansioniste a lui Hitler, fără a risca ocupaţia germană. S-au descoperit, însă, astăzi, planuri secrete, ce priveau dinamitarea câmpurilor petroliere şi a Porţilor de Fier, de la Dunăre (pentru a bloca circulaţia pe Dunare şi transportul fluvial de trupe, armament şi muniţiile de război) ceea ce a radicalizat Germania lui Hitler, şi ne-a impus - unica soluţie raţională: - alianţa cu ea!! Orice ar spune, mulţi, mai târziu... Sutele de mii de trenuri cu soldaţi hitlerişti şi logistica lor, ce ne traversează teritoriul, arătând - în fapt - o Românie tot ocupată, dar cel puţin - formal - o ţară aliată!!

*

*     *

            În zorii zilei de duminică 22 iunie 1941, Hitler declanşează atacul armat asupra Rusiei Sovietice, cu două mii de blindate şi mai mult de trei milioane de soldaţi. Total nepregătit de război, având un “Pact de neagresiune - Rusia, Germania”, Stalin - conducătorul de la Kremlin refuză să creadă! Au trebuit să treacă aproape două săptămâni, pentru ca liderul sovietic “să se trezească” şi să mobilizeze ţara; timp în care, germanii “muşcaseră” adânc din teritoriul sovietic şi aveau drept noi ţinte: Leningradul, Moscova şi Stalingradul.

            Greşeala lui Hitler? Întârzierile pricinuite de campaniile militare din Balcani, l-au făcut să “prindă” iarna dură şi nemiloasă din Rusia şi să se împotmolească - din lipsă de... drumuri - la fel ca predecesorul Napoleon, în salba de păduri de mesteacăn, cu lăţime de sute de kilometri, un scut perfect pentru capitala Moscova. Şi unde au pierdut extrem de mulţi combatanţi şi tehnica din dotare!!

            În sunetele unei celebre melodii mobilizatoare - vestită “Lili Marlin”, ce exprima dragostea celei rămase acasă pentru viteazul ostaş german, “trupeţii” degerau în frigul rusesc nemaiîntâlnit de ei, iar motorina îngheţa în rezervoarele blindatelor, ce deveneau... de nefolosit! Au urmat: rezistenţa eroică a Armatei Sovietice şi a populaţiei - indiferent de sex sau vârstă - în apărarea importantelor oraşe: Leningrad, Stalingrad şi Odessa. Pe buze cu îndemnul: “Za Stalinu, Za Rodina, Na smert!” (“Pentru Stalin, Pentru Patrie, La moarte!”) Marele Razboi de Apărare a Patriei purtat de URSS avea să zdrobească trufia “armadei” hitleriste, să o arunce dincolo de Prut şi să nu se oprească din “cursa victorioasă” decât în ziua Căderii Berlinului, când un ostaş sovietic a înfipt steagul roşu al biruitorilor, pe cupola aceluiaşi Reichstag, de unde “micul zugrav” îşi lansase planurile de îngenunchiere a întregii Europe. Cu preţul a zeci de milioane de victime (nu exista familie în Rusia - şi republicile fostei URSS - care să nu aibă rude pierdute în această luptă teribilă!), cu pagube materiale incalculabile - pentru care Sovieticii au “încălecat” o bună parte a Europei şi au “supt’ tot ce se putea, în chip de “plata datoriilor pentru război”; şi care din aceste furtişaguri imense, s-au redresat şi au reclădit - pe baze moderne - tot ce se pierduse în acest război de aprope cinci ani!

            Şi România a pierdut enorm în acest război! Pornit, în zorii aceleiaşi zile de 22 iunie 1941, alături de trupele germane, la ordinul Mareşalului Antonescu: “Ostaşi, ordon treceţi Prutul!” pentru a recupera pământurile româneşti din Basarabia şi Bucovina de Nord, cedate sub forţa unui ultimatum, în numai 24 de ore, în anul 1940, imperialismului sovietic, războiul a avut - în primele zile - o justificare, un ţel nobil şi legitimitate istorica.

            Odată cu trecerea Nistrului, cu atrocităţile comise la Odessa, cu angajamentul militar de a se lupta alături de germani până la “victoria finală”, şi cucerirea Rusiei din încăpăţânarea Mareşalului Antonescu - care se voia “un om de onoare”, ce nu-şi încalcă cuvântul de militar - şi în pofida opoziţiei multor generali din Marele Stat Major al Armatei Române - acest război a degenerat, nu a mai avut nici o legitimitate, a provocat pierderea altor sute de mii de vieţi omeneşti şi ne-a “scos din cărţi” ca naţiune “co-beligerantă”, alături de Puterile Aliate. Trădaţi mişeleşte de aceşti “Ces malades qui ne gouvernne” din Occident, România a fost oferită pe tavă (90% din zona de influenţă) învingătorului - U.R.S.S. Cu tragice urmări pentru naţiunea română!

*

*     *

“Azi-noapte la Prut, războiul a început,

Românii trec dincolo iară,

Să ia înapoi, prin arme şi scut,

Moşia pierdută astă-vară...”

(Din cântecele patriotice ale Armatei Române, în vara anului 1941)

            În primii ani, războiul nu a fost resimţit, cu adevărat, în Bucureştiul anilor 1941-1944. E adevarat că se introdusese camuflajul nocturn, se construiseră sau se amenajaseră adăposturi pentru civili - în caz de bombardamente - înflorea piaţa neagră şi specula; dar - se găseau încă de toate!

            Capitala păstra parfumul anilor ’30-’40, ai secolului trecut; cu tramvaie electrice - ce înlocuiau treptat pe cele..cu cai; cu gazul lampant ce se aprindea seara, la căderea întunericului, în felinarele de la fiecare colţ de stradă, pentru a fi stinse - cu aceeaşi “prăjină” şi de către aceeaşi angajaţi ai societăţii, după răsăritul soarelui; cu olteni, ce purtau pe umeri “cobiliţe” sau paporniţe, doldora de produse agricole; cu lăptarul ce venea acasă; cu lăutarii ce-şi făceau meseria în crâşmele şi restaurantele - unele chiar câte 2-3 pe aceeaşi stradă; cu sergenţii de stradă, la care se uitau îmbujorate şi dornice... de o relaţie, slujnicele tinerele...

            Pentru capii familiilor Mihăiescu şi Ciorbea din Bucureşti nu apărusera necazuri: unul funcţionar la stat, cu “răspunderi de conducere”; celălalt - maistru la o mare întreprindere mecanică, trecută ca şi multe altele la producţia pentru război (printre altele şi a mecanismelor care să permită - ca la englezi! - tragerea rafalelor de mitralieră printre palele de elice aflate în rotaţie); ei primisera ordine de “mobilizare la locul de muncă”, fără a se deplasa pentru instrucţie şi apoi - pe front. Nevestele - tot casnice, creşteau pe Mihai şi Viorela, respectiv - Matilda. Care, chiar nu ştiau ce înseamnă războiul, de vreme ce era bine şi nu le lipsea nimic acasă!

            Până într-o zi, din primăvara anului 1944!! Deşi războiul nostru cu ruşii a început - teoretic - la 22 iunie 1941, România era în stare de război cu U.R.S.S. încă din iunie ’40, când ultimatumul sovietic ne-a obligat să cedăm teritorii româneşti tradiţionale precum Basarabia (devenită R.S.Moldovenească) şi Bucovina de Nord (parte a Ucrainei) - fără a se trage un foc de armă; fără a opune rezistenţă, de vreme ce ruşii erau aliaţi cu nemţii şi semnaseră odiosul Pact Molotov-Ribbentrop; ba chiar şi o parte din Delta Dunării ne-au luat-o atunci!

            Când balanţa războiului se înclina însă în favoarea Armatei Roşii, mulţi ofiţeri de rang înalt ai Marelui Stat Major al armatei noastre au început a sabota deciziile mareşalului Ion Antonescu de implicare, tot mai largă, pe frontul din Est, pentru a veni în ajutorul trupelor germane epuizate. Deşi Mihai Antonescu iniţiase negocieri la Madrid şi Berna cu Aliaţii occidentali, pentru ieşirea României din război şi semnarea unui armistiţiu care să nu ne înrobească ţara, el nu s-a bucurat de sprijinul conducătorilor PNL şi PNŢ. De altfel, Aliaţii au lansat zvonul unei iminente debarcări în Balcani, pentru a creea o diversiune menită să acopere adevăratele planuri de debarcare din Normandia (Franţa).

            Din păcate, lipsa de reacţie  a oficialilor noştri la acele binecunoscute tratative - cu Puterile Aliate - de ieşire a României din războiul hitlerist, a condus la riposte violente din partea acestora, cu scopul declarat de a descuraja, de a semăna panică şi - în final - de a submina susţinerea populară a regimului antonescian. Anunţate, dar mereu întârziate, pentru a nu se pierde “factorul surpriză”, s-au întreprins raidurile aeriene de proporţii asupra Capitalei şi zonei petroliere - Prahova, ce alimenta maşina de război germană.

*

*     *

Era 4 aprilie 1944, imediat după prânz. O zi ce începuse obişnuit, însorită, caldă, cu oameni la slujbă sau acasă, cu aleile parcurilor pline de oameni bucuroşi de revărsarea primăverii, cu sute de călători pe peroanele gărilor.

            Peste mai puţin de un sfert de oră, s-au auzit primele explozii - în partea de Nord a Capitalei, dinspre Ploieşti; tot mai aproape, tot mai puternice. Cine n-a văzut un bombardament decât în filme, nu poate înţelege!

            Familia Mihăiescu, ce locuia în apropierea Gării de Nord a Capitalei a avut de suferit serios. Multe bombe au căzut în imediata vecinătate a casei în care locuiau, cu chirie, la particulari, transformând în ruine mai multe case învecinate. Ce a urmat, a fost de nedescris; a fost distrusă Gara de Nord, bombele au căzut şi în străzi îndepărtate - de a acestora - ba chiar şi în Parcul Cişmigiu, aflat mult mai departe. Lansate de pe avioanele americane, dansau bombele în neştire, pentru a întimida şi a face pagube cât mai mari într-un oraş denumit “Micul Paris” - până atunci... Au murit sau au fost rănite sute de oameni, aflaţi pe peroanele Gării de Nord sau în trenurile care, la orice alarmă aeriană, opreau înainte de a intra, efectiv, în gară. Au fost total distruse case şi blocuri de locuinţe, restaurante, săli de spectacole şi s-au lansat, cu bună ştiinţă, bombe în frumosul Parc Cişmigiu - unde pe alei, şi în copaci, se aflau resturi de corpuri sfârtecate de schije, alese dintre cele mai ucigătoare. Fără milă, fără frică de Dumnezeu, fără mustrări de conştiinţă - totul, cu un singur scop: înspăimântarea - la maximum - a populaţiei României, ţara subordonată Germaniei hitleriste, prin voia Conducătorului Statului şi a unui rege, tânăr şi fără nici o putere, adevărată păpuşă în mâna Mareşalului Antonescu, care ezita să încheie pace cu Aliaţii.

            Tabloul era sinistru şi înfricoşător; nenumărate ruine în flăcări, maşini de salvare şi pompieri, poliţişti care se străduiau să dirijeze circulaţia pe străzile neafectate de acest greu bombardament; chiar pe strada unde locuiau şi la mica distanţă de casa lor, dispăruseră trei imobile; atunci când au fost lovite, clădirea s-a zguduit ca la un mare cutremur şi a fost invadată de nori de fum şi praf până şi în subsolul în care se aflau; cu toţii se rugau lui Dumnezeu să-i ocrotească şi să-i apere. Pe unii, precum neuitatul Vasile Vasilache, Dumnezeu i-a uitat... Din fericire se aflau în adăpostul improvizat în beciul casei, negri de fum şi praf, şi speriaţi pe viaţă - dar, în viaţă! Deci, viaţa putea merge - pentru ei - mai departe. Sus, în casă, priveliştea era de groază: nu mai existau uşi şi ferestre, pereţii şi tavane crăpate, moloz şi praf. În patul în care zăcea, de pojar, Mihai cu puţin timp înainte, numai sticlă spartă, lemne de la uşi şi geamuri - spulberate de suflul exploziilor, totul răsturnat şi răvăşit. Dacă nu ar fi coborât în adăpost, nu ar mai fi scăpat cu viaţă!

            Ce a urmat, e lesne de imaginat: casa fiind de nelocuit, s-au mutat câteva zile la nişte prieteni, dintr-un cartier neafectat de bombardament, unde au îndurat alte zile şi nopţi de alarme aeriene, urmate de fuga în adăposturi improvizate; fie ele şi improvizate, acestea erau însă mai sigure, decât cele colective - organizate de Apărarea Pasivă - care nu au fost ocolite de bombele americane.

            Cum în Bucureşti nu se mai putea trăi în siguranţă iar tatăl Constantin se mutase cu serviciul - precum multe alte instituţii ale statului - în judeţul Dâmboviţa, la Pucioasa, s-a căutat un loc de refugiu şi pentru familia Mihăiescu din Bucureşti. Aşa se face că în scurtă vreme, au ajuns să trăiască în casa unui gospodar din comuna Lereşti unde, după satul Voinea, drumul se oprea şi începea muntele; un loc frumos, sănătos şi sigur, de unde se vedeau doar cârdurile de avioane anglo-americane ce treceau cu încărcătura lor, aducătoare de moarte, spre Ploieşti, Bucureşti, Buzău şi alte oraşe ale ţării. Doar, din când în când, picau din cer rezervoare de aluminiu, goale, aruncate de avioanele aflate în dificultate, spre a se uşura şi care erau adunate de localnici pentru a le transforma în cazane de ţuică, căzi de baie sau unele agricole - sfidând parcă, scopurile pentru care fuseseră zămislite...

            Gospodarul - devenit chiabur - după 1949-1950, în anii negri ai comunismului - era vrednic de toată laudă. Împreună cu familia ţinea o adevărată fermă cu animale, păşuni, livezi şi un joagăr pentru cherestea. Mâncau împreună; a rămas în amintire ca un veritabil cowboy muscelean, stând în capul mesei, rostind rugăciunile şi servind primul; cel care era stăpân împărţea pâinea şi bucatele. Nu se bea apă la masă, ci ţuică de prune, veritabilă, în carafe mari, pe tării - diferenţiat după vârste. Beau şi copiii pentru a creşte mari şi sănătoşi, dar din ţuica lor, foarte slabă, privită ca un adevărat medicament naturist, acolo în satul de munte muscelean.

*

*     *

            Nu pot să nu menţionez şi celelalte bombardamente anglo-americane asupra Capitalei, din zilele de 5, 15, 21 şi 24 aprilie, cu un bilaţ de aproape 3000 de morţi şi peste 2000 de clădiri distruse total, sau parţial. Dar nici oraşul Braşov nu a fost “scutit”: l-au bombardat în Sfânta zi de Paşte a anului 1944, pe 16 aprilie, provocând victime şi uriaşe pagube materiale. Ca şi în anii noştri, de altfel, în Serbia, riscul major ca populaţia ţării să considere tot mai odioşi pe Aliaţii Anglo-Americani creştea necontenit.

            Familia Ciorbea - cu mica lor căsuţă, dintr-o zonă “neinteresantă” pentru piraţii atacurilor aeriene, a rămas pe loc (de altfel, şi serviciul îl obliga pe Ion Ciorbea să nu plece!). Pe fiica lor, Matilda, au trimis-o însă într-un sat mehedinţean, aproape de Vârciorova, unde bombe... nu cădeau!

CINCI

August 1944

            Războiul se apropia, vertiginos, de graniţa de la Est a ţării; nemţii pierdeau teren, pe zi ce trece, resursele lor materiale şi umane se epuizau şi începuse o retragere, în degringoladă, cu nădejdea că pe liniile fortificaţiilor din Moldova s-ar mai putea opune rezistenţă glorioasei Armate Roşii ce lupta - ea, acum - pentru VICTORIA FINALĂ! Mareşalul Ion Antonescu se temea, tot mai mult, că Hitler se va înţelege cu Sovieticii, peste capul României, sfârtecându-i “trupul” la fel ca în cazul Pactului Molotov-Ribbentrop...

            După atentatul eşuat asupra lui Hitler din primăvara anului 1944 şi după executarea unor distrugătoare bombardamente ale anglo-americanilor asupra tuturor oraşelor Germaniei, care - pe lângă uriaşele pagube materiale, scad tot mai mult moralul oamenilor şi susţinerea acţiunilor demenţiale ale Führerului, înfrângerea rapidă a Germaniei se prefigura tot mai pregnant, provocând reacţii în lanţ şi tentative de negocieri cu Puterile Aliate în mai toate statele, până atunci satelite ale Germaniei hileriste.

            Refuzat de regele Mihai I, în cadrul audienţei din 3 aprilie 1944, căruia îi cere să-l demită pe mareşal, pe care începe a-l considera “un dezechilibrat, iresponsabil, pe care nu se mai poate conta” (n.a. generalul Ion Antonescu suferea de crize de isterie nervoasă, urmate de îndelungate depresii psihice), Iuliu Maniu îşi întăreşte demersurile pe lângă Londra, pentru ieşirea României din războiul cu Aliaţii, în numele unei aşa-zise “opoziţii unite” din ţară.

            De altfel şi sovieticii începuseră tratative - nefinalizate - pentru emigrarea regelui în Rusia, unde urma să formeze şi să conducă un guvern românesc - în exil!

            Încep “să se mişte” şi comuniştii din ţară... În anul 1944, nucleul de conducere al PCdR al lui Foriş, activând în legalitate (!), dar aflat sub controlul Siguranţei şi al Legaţiei germane din Bucureşti, nu prezintă interes pentru sovietici. În aceeaşi vreme, secţiunea românească a PCR, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, trecut în ilegalitate, are întreaga conducere în închisori şi în lagărul de la Târgu Jiu. În aceste zile, ei solicită un important ajutor bănesc - şi-l primesc: de la liberali, nu de la ţărănişti - pentru a organiza mituirea pazei şi evadarea din lagăr a deţinuţilor comunişti, precum şi pentru pregătirea loviturii de Palat din 23 august 1944!

*

*     *

            În august 1944 politicienii români înţeleg - într-un târziu regretabil - că Aliaţii nu vor mai debarca în Balcani, pentru a nu indispune pe sovietici cu o astfel de operaţiune militară, mult aşteptată de oamenii acestor locuri...

            Chiar şi Mareşalul îi somează - la 22 august 1944 - pe ambasadorul german Von Killinger şi pe Împuternicitul lui Hitler pentru Balcani - Clodius - că nu mai are de gând să aştepte sosirea întăririlor germane pentru frontul din Moldova, unde se preconiza o rezistenţă mai îndelungată, în faţa înaintării Armatei Roşii. Încă se mai spera în semnarea unui armistiţiu cu Aliaţii, la Ankara sau Cairo, pentru a feri România de iminenta ocupaţie sovietică...

            Aflându-se de intenţia generalului Antonescu de a pleca pe frontul din Moldova, pentru a inspecta şi îmbărbăta trupele noastre, acesta este convocat de către rege la Palat, cu intenţia de a-l forţa să-şi dea demisia, în caz contrar urmând a fi arestat şi închis, spre a fi predat... comuniştilor!! Se devansează, astfel, cu 3-4 zile, lovitura de Palat, dirijată dinafară şi “orchestrată” de comuniştii şi agenturile străine.

            Refuzând demisia, Mareşalul Antonescu, împreună cu Mihai Antonescu, sunt arestaţi, închişi în seiful pentru timbre de valoare al Palatului Regal, predat comuniştilor în frunte cu agentul sovietic Emil Bodnăraş (alias, Bodnarenco), secondat de generalul Sănătescu înainte de a fi predat ruşilor; mai târziu, Mareşalul avea să declare - înaintea procesului ce l-a condamnat la moarte prin împuşcare - că “ruşii l-au tratat chiar mai bine decât românii lui!...”

            Iată cum, în seara de 23 august 1944, urmare a puciu-lui regal, se lansează pe scena vieţii politice româneşti, minusculul partid comunist de la noi, deschizând calea înlocuirii unei dictaturi (cea regalo-antonesciană) cu cea comunistă, de “sorginte bolşevică”, “instruita şi programată”, în “laboratoarele” Kremlinului. Şi, desigur, nu fără acordul S.U.A. şi Angliei, de la care românii aşteptau cu totul altceva... (n.a. să ne mai mire faptul că în toiul “revoluţiei române” din decembrie ’89, S.U.A. apreciau drept legitimă... o eventuală intervenţie militară a Uniunii Sovietice în ţara noastră?!)

            Regele - lipsit realmente de putere şi de sprijinul partidelor politice istorice - nu a realizat că urmau: pierderea definitivă a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, impusă de sovietici; plata unor uriaşe despăgubiri de război, România fiind exclusă de la dreptul de a fi socotită “ţară cobeligerantă” în lupta cu Germania hitleristă. Cu toate jertfele româneşti din Ungaria şi Cehoslovacia, pe care armata noastră le eliberează de fascişti!!

            Maniu şi Brătianu, nedorind a fi implicaţi, părăsiseră Capitala; armata era indisponibilă (fiind o zi de miercuri, pentru garnizoana din Capitală era... zi de baie, iar soldaţii Mareşalului... în izmene!)

            Negreşit, fie: lovitura de Palat, puci, atentat sau oricum ar fi socotit, actul de la 23 august 1944 s-a bucurat de o imensă adeziune populară, a unor mase manipulate cu dibăcie, ce vedeau în aceasta: sfârşitul războiului şi pacea mult dorită! Nu intuiau, atunci, “generozitatea” cu care Aliaţii occidentali ne abandonaseră bolşevicilor de la Moscova!!

            Se difuzează la Radioul Public, “Proclamaţia către ţară” a regelui, ce consfinţea ieşirea României din războiul cu Aliaţii şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste. Târziu, în noapte, după ce salută o mulţime, în delir, de la balconul Palatului Regal, Mihai I pleacă şi se refugiază în comuna gorjeană Dobriţa, care avea, în vecinătate, un mic aerodrom militar, de unde putea - la nevoie - să plece... mai departe!! Până ce ruşii îl vor accepta şi recunoaşte drept REGE!

            Se poate socoti, totuşi, acel 23 august 1944, ca un succes, de vreme ce mişcările de eliberare şi tentativele de puciuri din ţările vecine (Italia, Ungaria, Bulgaria şi Iugoslavia) eşuează, ori... nici măcar nu ajung să înceapă!!

            “În august 1944, o populaţie sătulă de mizeriile anilor de război (1941-1944) sărbătorea - în stradă - terminarea (?!) războiului şi PACEA, adusă de ELIBERATORI”(Alex Mihai Stoenescu‘ “Istoria loviturilor de stat în România” vol.3, RAO International Publishing Company, 2004) - fără a realiza, nicidecum, că - în acest mod - “livra pe tavă ţara noastră, greu încercată de anii de război, U.R.S.S. - pentru cel puţin două decenii următoare”!

*

*     *

            Şi acum: “cireaşa de pe tort” sau “bomboana pe colivă”:

            În ziua de 10 octombrie 1944, la Ialta în U.R.S.S. se produce “vinderea” noastră, la discreţia noului stăpân sovietic, pe un petic de şerveţel de masă, “plimbat” între marele Churchill - al Angliei şi marele Stalin - al U.R.S.S., eroul între eroi, cel mai iubit pământean al acelor vremuri! Se stabilesc “zonele de influenţă” pentru deceniile următoare:

            - GRECIA: 90% Anglia, 10% Rusia sovietică;

            - UNGARIA şi IUGOSLAVIA: 50% Anglia, 50% Rusia sovietică;

            - ROMÂNIA: 90% Rusia sovietică (!!) şi... 10 % - ceilalţi!

            Un şerveţel ce s-a păstrat peste ani şi se află azi într-un muzeu german, în localitatea Postdam... unde se încheia: Pacea finală, cea mult aşteptată de popoare! Ca să deschidă, însă, larg “poarta” unui alt război necruţător: “RĂZBOIUL RECE”...

*

*     *

            Dar ziua de 23 august 1944, nu a însemnat sfârşitul calvarului pentru bieţii români... De ce?! Pentru bucureşteni a fost începutul altui calvar, din pricina unor bombardamente mai distrugătoare, de data aceasta din partea foştilor aliaţi germani, care cunoşteau “la milimetru” locaţiile din oraş.

            Până ce barierele capitalei au fost apărate cu nenumărate vieţi omeneşti, până ce luptele din centrul oraşului, unele tot în Cişmigiul lângă care se află actualul palat Kretzulescu, ocupat pe atunci de comandametul german, până ce potenţialul de atac aerian al nemţilor, care se retrăgeau, nu a fost anihilat, s-au înregistrat pagube inimaginabile. Au fost lovite, fără milă: Palatul Telefoanelor, Teatrul Naţional din Bucureşti, Palatul Regal, Radiodifuziunea, Ministerul de Război, Universitatea şi alte mii de locuinţe - doborâte sau incendiate.

            “Nici nu fusese încă semnat armistiţiul şi sovieticii puseseră mâna pe echipamente - instalaţii petroliere şi cea mai mare parte a flotei comerciale româneşti - evaluate la aproximativ 2 miliarde de dolari! (n.a. imens, pentru anul 1944) şi totodată... dându-i comandamentului sovietic dreptul de a interveni în toate domeniile vieţii în România”(Cartea spionului britanic Ivor Porter: “Operaţia Autonomus’, citata de Alex Mihai Stoenescu în “Istoria loviturilor de stat în România”, vol.3, Editura RAO Înternational Publishing Company).

            Din păcate convenţia de armistiţiu ce “legaliza” lovitura de Palat de la 23 august 1944, a fost semnată la Moscova, abia în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944, impunând ţării noastre condiţii umilitoare, excluzând-o definitiv de la dreptul de naţiune cobeligerantă - cu Aliaţii Occidentali, permiţând Armatei Roşii să ia sute de mii de prizonieri români, dintre care cei mai mulţi au pierit în Gulag-urile siberiene. Armata Roşie a devenit “Eliberatoarea României”, primită cu ovaţii şi flori în numeroase oraşe ale ţării noastre. Cei care au trăit acele timpuri, cunosc bine acest adevăr!!

            Treptat, instituţiile publice reveneau în capitală, în spaţiile care mai puteau fi folosite, iar familiile refugiate se pregăteau de întoarcere, fiecare după cât de grea le mai era punga cu bani, pentru că totul costa enorm!

            Constantin Mihăiescu a reuşit să-şi îmbarce familia refugiată într-un vagon de marfă, cu uşi batante şi fără ferestre, încuiat şi pe dinafară şi pe dinăuntru, al unui tren care aproviziona Capitala şi pe eliberatorii ei. Nu îşi mai amintesc câte zile au făcut de la Pucioasa, la Bucureşti; prin Găeşti, se pare. Dar aşa era mai bine! În gări se auzeau rafale de automat; şefii de gară care nu ascultau ordinele “eliberatorilor” erau lichidaţi pe loc. Erau jafuri, violuri în grup, numai cântece de beţivi cu mutre sălbatice, care până ce apuca să vină N.K.V.D.-ul (poliţia militară sovietică) se făceau dispăruţi. Se terminase mâncarea, apa de băut, nici vorbă să te speli; dar, VENEAU ACASĂ!

            Care casă? Cea din Ecaterina Teodoroiu 16, în zona Gării de Nord, nu se putea locui şi necesită reparaţii foarte costisitoare. Alimentele se procurau greu şi cu bani mulţi; tot felul de speculanţi, îmbogăţiţi de război şi de după război, acumulau averi uriaşe, precum îmbogăţiţii traziţiei de azi, de la noi.

- Trebuie să luăm o decizie, a spus tatăl Constantin într-o seară. Nu vom avea o casă într-un oraş plin de ruine precum Bucureştiul de astăzi, decât dacă o vom repara pe cea în care am locuit înainte de bombardamente.

- Bine, dar cu ce bani? Şi doar nu e casa noastră, a replicat mama, Elena Mihăiescu.

- Vindem acţiunile, scoatem toate rezervele din bancă, facem împrumuturi, dar altfel nu se poate, a spus tatăl.

- Dar cu proprietarii ai vorbit? Ei ce oferă?

- Ei nu oferă nimic; au spus că au de reparat casa lor - cea de-a doua din curte şi nu-i interesează să cheltuiască bani cu reparaţia celei în care am stat noi până la refugiere.

- Bine, dar ei sunt bogaţi, au moşii şi conturi bancare mult mai mari. Noi cum vom face faţă?

- Trebuie, a răspuns tatăl. Vom încheia la autorităţi un act notarial cu proprietarii - moşierii din familiile Darvari, Pulieff şi Manu - prin care nu vom mai plăti chirie pentru casă (2 nivele, mansardă şi subsol) timp de 25 de ani, pentru a se amortiza investiţia noastră, într-un imobil ce nu ne aparţine. Şi vom reuşi, dacă Dumnezeu ne va ajuta şi mai departe!

            Şi Dumnezeu i-a ajutat; în mai puţin de doi ani reclădiseră practic o casă frumoasă, în Centrul Capitalei, pe banii lor; dar ei sărăcisera de tot. S-au dus banii pentru studiile copiilor în străinătate, pentru doctori, pentru bătrâneţe; dar aveau unde locui, din nou, civilizat.

            De unde să ştie bietul om, că peste numai câţiva ani, în 1950, statul comunist avea să exproprieze familiile de moşieri Darvari, Pulieff şi Manu - ultimul judecat şi condamnat de Tribunalul Poporului drept “criminal de război”, trecând în proprietatea poporului toate bunurile acestora şi transformându-i în “chiriaşi la stat”.

            Şi, lucrurile nu se opresc aici: comisii obsteşti dirijate de noua putere au trecut la redistribuirea locuinţelor; din aproape 20 de camere, reclădite pe banii lor, cei din familia Mihăiescu au fost înghesuiţi în două camere şi cu o baie la comun deşi erau vreo şapte suflete. Comisiile de “rechiziţie” - comuniste - nu puteau fi izgonite decât cu... bâta şi toporul!! Lucru, pe care nu au ezitat  să-l facă, deseori... Au fost declaraţi “chiriaşi la stat” iar actul încheiat cu foştii proprietari a fost anulat sau - cel puţin - ignorat (?!)...

            Au început frigul, foamea, nevoile; au sărăcit şi au început să “guste” din binefacerile regimului ce se prefigura a fi COMUNIST!!

PARTEA a II- a

A DOUA GENERAŢIE

(1945-1989)

ŞASE

INSTAURAREA DICTATURII COMUNISTE

            Partea neagră a anilor ce urmează este dată de răsturnarea ordinii de drept interbelice, odată cu ascensiunea comuniştilor la putere, de la acel sinistru 6 martie 1945, când comunştii - puţini la număr - au impus un guvern de “largă concentrare democratică” (ce stupid sună!), în frunte cu “moşierul-comunist” (azi parcă le spune “baroni locali”?!) doctor Petru Groza, ce nutrea “simpatii pentru comunism” mai de mult şi care, pentru a-şi menţine privilegiile, a trădat interesul naţional.

            Spune I.L. Caragiale, în excelentele sale “Scrieri istorice şi politice”: “În loc ca societatea românească să construiască un stat, Statul ne-a dat o Societate Românească”! Cât de actuale pot fi aceste cugetări de demult, nimeni nu se mai îndoieşte, astăzi!

            De altfel, se povesteste (Alex Mihai Stoenescu) că doctorul în drept Petru Groza - deci, un intelectual cu “patalama” - “...l-a cucerit pe marele Stalin prin felul lui de a fi, cu curajul de a spune adevăruri - fără a-l supăra - cu umorul său şi cu... rezistenţa sa nemaipomenită la băutură şi nesomn!”(n.a. scenariu ce-l va repeta Nikita Hrusciov cu acelaşi I.V.Stalin, peste ani; la care se adaugă şi vigoarea cu care acesta dansa cazaciocul, la chefurile monstruoase organizate de “Tătuca Stalin”!)

            Au urmat: boicotarea şi eliminarea treptată, de pe scena politică a ţării, a principalelor partide istorice, după un plan diabolic conceput la Moscova şi implementat - cu forţa - la noi în ţară de “mari patrioţi” precum Ana Pauker, Vasile Luca, Walter Roman (cu nume “romanizat”), Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici, Emil Bodnăraş (alias Bodnarenko) ş.a. Mare parte dintre ei au venit cu tancurile diviziei “Tudor Vladimirescu”, alături de glorioşii eliberatori sovietici. N-au fost bine primiţi? Doamne, ce de flori se aruncau în soldaţii ruşi eliberatori, de către mulţimile în sincer delir! Numai marele actor de revistă Constantin Tănase, stins prematur din viaţă, din cauza represaliilor comuniste, avea curajul să cânte, pe scena teatrului de Revistă din Capitală:

“Era RĂU, cu “was ist das?”

D-ai MAI RĂU, cu “davai ceas”...”

            Aluzie - fără perdea - la “glorioşii eliberatori”, mulţi veniţi din republicile sovietice unde se trăia ca în Evul Mediu, care - ne-având pe acasă ceasuri - agăţau - la brâu - orice ticăia, de la “Rollex”, la deşteptătoare cu arc; iar la mâini, atâtea cât încăpeau!

            După tentativa eşuată de la Tămădău, care urmărea scoaterea din ţară a liderilor PNŢ, spre a se refugia în Occident, formaţiunea politică a lui Maniu este dizolvată, sub semnatura regelui, aflat încă în fruntea statului. În 1947, toamna, este trimisă în puşcărie, şi în “lagăre a morţii” întreaga conducere a Partidului Naţional Ţărănesc!

Cum se ajunge aici?

Nu se poate spune că nu au fost şi “încercări politice” de rezistenţă la comunism, în afară de actele sinucigaşe ale luptătorilor rezistenţei din munţi, de la “Sumanele negre”, la multe alte formaţiuni înarmate, cu greu “dovedite” de Securitatea noului regim de la Bucureşti; toţi cei capturaţi fiind executaţi pe loc!

            Citez, din memorie, doar manifestaţia din 8 noiembrie 1945, organizată în Capitală de Tineretul Universitar al Partidului Naţional Ţărănesc (TUPNŢ) cu scopurile declarate: păstrarea fiinţei naţionale, plecarea ocupantului armat sovietic şi promovarea idealurilor şi principiilor PNŢ.

            Atunci, de ziua onomastică a Regelui Mihai, s-au adunat în faţa Palatului Regal, studenţi ţărănişti, liberali şi mulţi alţi cetăţeni ai Capitalei... Ori de câte ori Regele apărea - spre a saluta mulţimea - în balconul Palatului Regal, se scanda, la nesfârşit: “Regele şi Patria!”. La un moment - dinainte stabilit - au sosit la intrarea în Piaţă zeci de camioane încărcate cu bătăuşi comunişti, cu misiunea de “a sparge” manifestaţia, paşnică - de altfel. După  ce simpatizanţii acestor partide au părăsit în grabă Piaţa Palatului Regal, au fost atacate miile de studenţi, mai greu de speriat.

            În replică, studenţi-bătuţi şi fugăriţi - au răsturnat şi incendiat camioane ale “invadatorilor”. Peste câteva minute, din clădirea Ministerului de Interne, aflată în vecinătate, a început să se tragă cu mitralierele în mulţime; apar primele victime - morţi şi răniţi! Viitorul lider al Partidului Naţional Liberal, de după decembrie ’89, studentul Radu Câmpeanu, pe atunci liderul studenţilor liberali din Capitală, sprijinit de umerii studenţilor şi agăţat de gardul Palatului Regal, s-a adresat mulţimii, cerându-i să nu cedeze...

            S-au operat, atunci, numeroase arestări din rândul manifestanţilor; cei arestaţi au fost anchetaţi, apoi bătuţi în mod sălbatic în beciurile Prefecturii Poliţiei Capitalei.

            Impus neconstituţional şi devenit unica autoritate statală, guvernul condus de Dr. Petru Groza a desfiinţat Senatul, a organizat alegeri numai pentru Camera Deputaţilor - pentru a controla mai uşor Parlamentul ţării - şi  falsificat grosolan “alegerile libere şi democratice” din noimebrie 1946; care... au fost recunoscute ca democratice de “prietenii”din Apus: Marea Britanie şi S.U.A.! No comment!

*

*     *

            Lovitura de stat din 30 decembrie 1947, prin care se urmărea desfiinţarea monarhiei şi transformarea României într-o “Republică Populară”, survine după o sistematică restrângere a puterii regale, deposedată de toate atributele sale, pe care nici “greva regală”, practicată de Regele Mihai I, nu o poate birui...

            Plecarea precipitată a lui Mihai I - Rege al României - în Anglia, la 12 noiembrie 1947, anunţată pentru doar 15-20 de zile, pentru a asista la nunta unei rude, prinţesa moştenitoare a Marii Britanii - Elisabeth - se prelungeşte până spre finele lui decembrie 1947, Regele nostru nereuşind să obţină nici măcar o încurajare ori promisiune de sprijin din partea Regatului Angliei...

            Silit de emisarul sovietic Visinski, sub ameninţarea reală a tancurilor ce ocupau curtea Palatului, Regele Mihai I abdică forţat la 30 deembrie 1947 - ziua proclamării Republicii Populare Române. Şi, culmea, tot în ovaţiile şi delirul altei mulţimi, adunate de aceasta dată de guvernanţi şi de Partidul Comunist Român.

            Oricum, opoziţie nu mai există; din noiembrie 1947 fusese trimisă în închisori şi lagăre, întreaga conducere a PNŢ; pretextul: planul de fugă peste hotare, dejucat la Tămădău!!

            Constantin şi Elena Mihăiescu îşi amintesc, multă vreme, telefoanele anonime, dar provocatoare, ce “comunicau” doar: “Să trăiască Republica Populară Română”, înregistrându-se, desigur, reacţia şi răspunsul celui interpelat! Începea să “doară” frica de oameni!! Este stigmatizată, astfel, viaţa de peste patru decenii a unui întreg popor... Cu tragice urmări!

            În paralel, se deschidea şantierul de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, “uzina” de exterminare, ce se dovedeşte mai eficientă decât lagărele morţii ale lui Hitler. Ajung în închisorile şi lagărele morţii, peste 150.000 de oameni - figuri reprezentative ale scenei politice româneşti interbelice, oameni de cultură, creatori şi cărturari vestiţi - cu familii cu tot. Dintre ei, nu s-au mai întors peste 15.000 care, bătuţi sălbatic şi înfometaţi, au pierit. Alte zeci de mii au rămas schilodiţi fizic şi psihic, marcaţi pentru tot restul vieţii de traume greu de caracterizat.

            La meeting-urile comuniste, la parăzile populare - conduse de comunişti - se scanda: “Ana, Luca şi cu Dej, au băgat spaima-n burgheji”; “Cu Partidul nostru-n frunte, vom avea victorii multe”; “U.R.S.S. - bastionul pacie!”; “Cinste lor, cinste lor - cinste comuniştilor” şi multe asemenea inepţii...

            Ce a mai fost? Colectivizarea forţată a agriculturii, stabilizările monetare care au sărăcit bogaţii - peste noapte, actul de naţionalizare din 11 iunie 1948, urmat de alte repetate naţionalizări şi exproprieri... S-au distrus clase, s-au consolidat clasele muncitorilor şi ţărănimii muncitoare, au fost jefuiţi şi apoi exterminaţi aşa zişii “chiaburi”, s-a ascuţit lupta de clasă - proclamată ca principală datorie patriotică a fiecărui român, vrednic să mai vieţuiască pe aceste meleaguri.

            Tribunalele poporului, cu asesorii lor populari, recrutaţi dintre cei mai devotaţi tovarăşi, nu mai pridideau să dea condamnări, peste condamnări, în numele unor legi strâmbe şi necondamnate de niciuna din ţările civilizate ale Europei Unite, la care unii visau în continuare, cu imense speranţe. Şi, parcă nu era destul, au mai fost: seceta din 1949-1950, iernile grele din 1953-1954, înfometarea cumplită a populaţiei, moartea a zeci şi sute de mii de oameni - mulţi copii - din cauza lipsurilor îndelung îndurate! Oamenii procurau, cu mare greutate, câte unul, două kilograme de carne şi se închideau în casă, izolând uşile şi ferestrele, să nu se răspândească mirosul de carne, de pe piaţa neagră - delict pedepsit fără milă.

            Şi au mai fost: acele SOVROM-uri, acei odioşi “consilieri sovietici”, pentru toate domeniile, fără aprobarea cărora nimic nu mişca în ţară. Se povestea că, orice plecare a capului unui astfel de vajnic consilier, fie ea pricinuită de o amorţeală la ceafă, o evitare a unui ţânţar sau a unei albine, era considerată o aprobare, şi cei de faţă răsuflau uşuraţi; că oricum tovarăşul sovietic nu ne înţelegea limba!

            Am fost furaţi, jefuiţi, ni s-au secătuit resursele prin exploatări sălbatice, ni s-au luat utilaje şi oameni, pentru a fi duse în jungla siberiană. Oare cum a mai rămas, Doamne, ceva de furat în ţara asta, lăsată de Dumnezeu “ca o gură de rai”, şi pentru buzunarele hoţilor tranziţiei, de la socialism, la capitalismul sălbatic, de tip sudamerican?!

*

*     *

            Despre modul în care a părăsit Regele Mihai I România s-au vorbit şi s-au scris multe! Este drept, că decorat de ruşi cu înaltul ordin “Pobeda” (“Victoria”), a pus unele condiţii privind bunurile cu care avea voie să se refugieze - pe viaţă – în Elveţia; Se vorbeşte chiar de lipsa a peste 40 de tablouri, (informaţii furnizate de SIE, în anii 1981-1986, apoi 1991-1996, ce a condus la procese de partajare!), aparţinând unor celebri pictori; de un cadou reprezentat de un mic avion; de o rentă viageră din partea statului român, ş.a.

            Dar autorul acestei cărţi nu se poate baza , în relatarea adevărului istoric, pe “vorbe”; rămâne pe seama justiţiei şi a istoriei ce urmează, să se limpezească aceste, aşa zise “informaţii”...

*

*     *

            “Sărbătoare” în familia Mihăiescu; sau - cel puţin - aşa ar fi trebuit să fie!

            30 aprilie 1950 - ziua când s-a înfiinţat organizaţia de pionieri din România. Fiul lor, Mihai a fost nominalizat de conducerea liceului din Capitală, unde învăţa, deşi avea de acum 13 ani, iar limita de vârstă la pionieri, era de 14 ani; urma, UTM-ul (UTC-ul lui Iliescu, de mai apoi). Se căutau copii dotaţi, bine pregătiţi profesional; originea socială avea să conteze mai târziu, la UTM, PMR ş.a.m.d. Aici, Mihai stătea prost!

            Sala Teatrului Giuleşti, din Capitală, atmosferă de zile mari. Venise, în prezidiu, tovarăşul profesor academician Miron Constantinescu, şeful propagandei şi culturii în conducerea partidului ce-l avea în frunte pe tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Organizaţia de pionieri (ce se voia o replică la cercetaşii de odinioară sau din Vest) era o “organizaţie de tineret, condusă de partid, ce militează pentru sprijinirea şcolii în educarea comunistă multilaterală a elevilor pentru rezultate mai bune la învăţătură, pentru promovarea colectivismului, a patriotismului socialist şi a internaţionalismului proletar pentru educarea corespunzătoare a tineretului, în spirirtul condamnării manifestărilor cosmopolite, individualiste şi duşmănoase poporului”etc.

            I-a înnodat la gât, cravata roşie de pionier, tovarăşul secretar cu propaganda Miron Constantinescu, cel mai înalt - ca rang - din prezidiul adunării. Şi băiatul, era mândru, nevoie mare! Se uită lumea la dânsul, în tramvai sau autobuz, se minunau, nu ştiau ce reprezintă, sau de pe ce meleaguri străine vine, pâna ce, s-au învăţat cu uniformele de pionier...

            A ajuns repede (vârsta îl zorea) şef de detaşament; a învăţat salutul tradiţional “Salut voios de pionier”, imnul organizaţiei şi multe cântece patriotice, pe care doar le îngâna. A participat la “acţiuni”, a fost în tabăra de la Poiana Braşov, unde se afla - lume-i mică! - şi viitoarea lui nevastă pentru 40 de ani, a cunoscut-o pe instructoarea superioară, în persoana tovarăşei Liuba Pauker, fiica sinistrei Ana Pauker, cea care şi-a denunţat soţul pentru a face carieră politică (soţ ce a fost împuşcat la ordinul lui Stalin), a scăpat dintr-un accident de autobuz la Pietrele lui Solomon, la coborârea spre Braşov, într-o curbă strânsă, accident imposibil de evitat pentru un autobuz cu frânele defecte; se pregătea pentru iminenta primire în UTM (Uniunea Tineretului Muncitoresc din România), fără recomandarea căreia nu putea fi admis în facultate. Şi, unde, fiind cel mai bun elev din liceu, era păcat să nu ajungă...

            3 martie 1953: se anunţă trecerea la cele veşnice a tovarăşului legendar generalisim Stalin (Djugasvili) Iosif Vissarionovici (1879-1953), satrapul de la Moscova, ucigaşul a sute de mii de oameni, şi pentru care s-au jertfit alte multe milioane, în timpul Marelui Război de Apărare a Patriei. De ce mă opresc şi asupra acestui moment? Pentru că, generaţia lui Mihai şi a Matildei a crescut ca un tineret îndobitocit, înapoiat, manipulat, dezinformat, îndoctrinat şi golit de simtăminte cu adevărat patriotice, minţit cu neruşinare de comunişti care, tot ei, au făcut, primii, un pas înainte, şi au confiscat, peste ani, “revoluţia” din decembrie 1989! Pentru că se studia în şcoală: istoria URSS şi a P.C.U.S. (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice), în loc să se insiste asupra celei a românilor; pentru că rulau la cinematograf - televiziunea a apărut abia în 1956 - filme precum: “Căderea Berlinului” (în două serii), “Bătălia Stalingradului”, “Alexandru Nevski”, “Cetăţeanul Kirov”, ş.a.m.d. Pentru că se analizau romane precum: “Cavalerul Stelei de Aur”; “Povestea unui om adevărat - Alexei Meresiev”; “Aşa s-a călit oţelul”, “Lirica revoluţionară a lui Maiakovski si Puskin”; se puteau monta numai opere şi operete de autori sovietici; se învaţă limba rusă cântând (de la radio) şi erau difuzate la radio scrisorile duioase, pe care copii şi tineri, de petutindeni, le adresau Tătucului de la Kremlin, salvatorul şi binefăcătorul poporului român. Oare stimatul politician Ion Iliescu, care nu peste multă vreme a condus organizaţiile tineretului comunist şi propaganda de partid, era străin de toate acestea? Nu au dreptate, unii sau alţii, să-l numească, o “pacoste pentru poporul român şi istoria lui milenară”?

            Rămâneai doar cu ceea ce puteai citi acasă, din biblioteca părinţilor şi întotdeauna - fără a vorbi despre acest lucru...

            La 3 martie 1953, la prânz, au sunat sirenele, s-a oprit lucrul, circulaţia, s-au suspendat cursurile şcolilor. Au plecat tinerii, speriaţi, spre casă, cu teama că viaţa s-a oprit, că lumea s-a sfârşit şi că vor rămâne veşnic neajutoraţi; erau victimele unei propagande criminale! Dar, viaţa a mers mai departe! Aşa cum se întâmplă, întotdeauna!

*

*     *

            Tânărul absolvent de liceu, Mihai Mihăiescu, ajunge student la Politehnica bucureşteană, la o secţie de profil energetic.

            Se desfăşura, în acei ani, planul de electrificare a României, care alături de alfabetizarea milioanelor de neştiutori de carte, constituia un obiectiv prioritar. Electrificarea se înfăptuia după planurile specialiştilor români, inspirate din vestitul plan “GOELRO”, aplicat în U.R.S.S. la începuturile industrializării acesteia, dar concepute şi puse în practică de specialiştii noştri în Electrotehnică şi Energetică, dintre care mulţi, i-au fost profesori la facultate. Şi, Doamne, de ce profesori excepţionali a avut parte!

            În familia Mihăiescu - Constantin şi Elena - viaţa decurgea normal; nu era îmbelşugată, dar nici nu “se făcea foame”; oricum, se strângea cureaua, tot mai mult! Până într-o zi, când viaţa a lovit năpraznic...

*

*     *

- Ce caută miliţienii aceia la noi, mamă? a întrebat Mihai, într-o zi, când mama a semnat “de primire” pentru o citaţie la Parchet, pentru tatăl său...

- Ia, nişte încurcături, acolo la slujbă - i-a răspuns mama cu un glas care nu l-a convins din prima clipă.

            Să mai explic ce a simţit copilul peste câteva zile, când tatăl lui a fost ridicat de acasă, cu mandat de aducere, sub ochii curioşi ai vecinilor care mişcau perdelele de la geamuri, să vadă mai bine... Lipseau cătuşele, care fac azi, deliciul vânătorilor de evenimente de la televiziunile comerciale, dar era destul şi aşa!

            Nu l-au ţinut decât câteva zile şi i-au dat drumul acasă. Dar, a rămas fără serviciu - iar cei din familie - muritori de foame. I s-a deschis proces penal pentru abuz şi neglijenţă în serviciu şi a fost imediat, exclus din acel unic partid, pe nume P.M.R. În doar câteva luni, acel “voinic” Constantin Mihăiescu a slăbit 20-25 kilograme şi s-a îmbolnăvit grav.

            N-a furat nimic, săracul, credeţi-mă; este doar un condamnabil abuz! Familia se zbătea în lipsuri, nu se văzuse un leu în plus sau bunuri în casă, se luptau pentru a supravieţui - după ce se dusese totul pentru reconstrucţia casei altora şi întreţinerea puzderiei de neamuri, care atunci - la greu - au dispărut precum potârnichiile la apariţia vânătorului!

            Mama, Elena nu avea studii şi tatăl nu voia să trăiască să o vadă slujnică, la alţii; oricum, sărmana mamă avea pe cap toată casa, o casă unde nu se mânca supă reîncălzită şi nici acelaşi fel de mâncare, de două ori la rând... A fost femeia unui singur bărbat, mamă devotată şi care se neglija pe dânsa şi renunţa la tot pentru soţ şi copii!

            Din ce au trăit vreo doi ani la rând?! Din vânzarea la “talcioc”, duminica, pe preţuri de nimic, a ultimelor bunuri - în afară de “lemnăria” din casă; unde tatăl mergea însoţit de sora mai mică, Viorela - dealtfel, preferata lui. Îi durea sufletul când se sortau lucrurile care luau drumul talciocului, de la argintărie şi tacâmuri, la discuri de ebonită sau sticlă, pentru vechiul patefon hodorogit, care a luat, la rândul lui, drumul spre speculanţii amatori de chilipiruri.

            Talciocul era o lume pestriţă şi chiar fascinantă. Familii de scăpătaţi, sărăciţi de război şi de anii care i-au urmat, domni sau doamne respectabile, îmbrăcate ca în anii 1930-1940, cu haine roase dar cu pălării, monoclu şi baston, înşirau pe cerceafuri albe cele mai felurite lucruri, pe care le puteai visa.

            Ţopimea de îmbogăţiţi de război sau parveniţi, reprezentanţi ai noilor “clase conducătoare”, cumpărau pe preţuri de nimic: haine de blană, fracuri, pantofi de la Paris, parfumuri străine, tablouri de valoare, bijuterii de familie, cărţi valoroase (câte din acestea nu le-am înstrăinat şi noi!), radiouri cu galenă sau lămpi, patefoane (strămoşii magnetofonului), discuri, scule de lucru, până la stofe, aţă de cusut şi nasturi! Când te întorceai seara cu valiza goală, era sărbătoare în familie: se putea bea o sticlă de vin de 7 lei şi se cumpăra de mâncare, pentru săptămâna ce urma...

            Nu erau departe, ca mod de a trăi, de vânzătorii de fier vechi de azi, mai coloraţi la piele, dar care - deşi trăiesc de pe o zi pe alta (pentru că nu ei, ci alţii profită de pe urma acestui comerţ)  măcar, nu ies la cerşit sau furat. Nici ei nu au ieşit la cerşit, cum întâlneşti azi oameni - unii, realizaţi în viaţă, odinioară - dar ajunşi muritori de foame, sub înţeleapta conducere a unei clase politice, care ar merita să răspundă pe pământ, şi nu în ceruri!! În... anii pensionarilor cerşetori!

            Şi cum să nu te gândeşti că în acea vreme, intelectualii români de frunte sau adepţii “realismului socialist” în cultură, dădeau “creaţii” precum: “Desculţ”(Zaharia Stancu), “Mitrea Cocor”(Mihail Sadoveanu), “Drum fără pulbere”(Petru Dumitriu), “Lazăr de la Rusca”(Dan Desliu), “La porţile raiului”, “Despre pământ”, şi “Ţie îţi vorbesc Americă”(Maria Bănuş) etc.; mai studiază azi, cineva, în şcoală, aceste opere scrise pentru privilegii mai mari sau mai mici, acordate autorilor?? Şi lista “cântăreţilor Puterii” nu s-a epuizat. Cât despre Petru Dumitriu care “s-a ales dizident” şi a luat calea străinătăţii, şi care nu peste multă vreme, s-a lăsat de publicarea romanului “Regele George şi fiicele sale” unde îl satiriza - de această dată, de acolo, de departe - pe Secretarul General al Partidului, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, ce să mai spunem? Un emisar comunist, avocat de meserie, tovarăş de încredere, pe numele de Radu a dus “ce trebuia” şi a oprit cartea la tipar, obţinând şi manuscrisul, în schimbul unor despăgubiri si ai unei lăzi cu şampanie neagră, o raritate pe atunci... Cum se mai pot uita, oare, aceşti “oameni de cultură”, ca şi mulţi alţii, fie de lângă noi, fie din cer, în ochii semenilor din Patrie?

            Constantin Mihăiescu nu a putut fi condamnat. Ca să se justifice reţinerea temporară, hărţuiala de la anchetele Parchetului şi represaliile de ordin administrativ şi politic, i s-a dat... o simplă amendă penală, simbolică, care “i-a stricat”, pentru totdeauna, atât propriul dosar de cadre, cât şi pe cel al urmaşilor săi. Şi, care avea să-i coste extrem de mult, până la schimbarea de regim din decembrie1989.

            Numai că, pe el, l-a costat viaţa: spre deosebire de foştii moşieri şi proprietari ai casei, în care “băgaseră” toate economiile familiei, care au fost în puşcăriile comuniste, dar au ieşit râzând de aceştia; care organizau serate cu ceai şi apă minerală, dar cu joc de cărţi, dans, muzică şi voie bună, în aşteptarea americanilor, ce “nu se poate să nu vină mon cher!”; Constantin a pus suflet la toate necazurile, s-a consumat enorm, s-a îmbolnăvit grav şi diagnosticat cu ciroză, dovedită a fi - ulterior - cancer la pancreas, s-a stins în vara lui 1956, la numai 51 de ani şi după numai două luni de suferinţă la pat. Se mândrea mult cu fiul lui, “studentul eminent Mihai”, despre care ştiau şi cei de la spital; a luptat ca un erou cu boala nemiloasă, a vrut să mai trăiască, nu a crezut nici o clipă că va muri, a crezut în minciunile doctorilor şi s-a dus repede şi fără zarvă, într-o lume pe care toţi, ne amăgim a exista şi a fi mai bună...

            Greul, în casă, a devenit tot mai greu: puţinii bani de la asigurarea de viaţă pe care o plătea cu sfinţenie, la termen, s-au dus, în principal pe înmormântare şi parastase. De atunci a început Mihai să urască praznicele de înmormântare şi de după aceea; adunările care debutează în pioşenie şi cucernicie, şi se sfârşesc în petreceri barbare, adevărate chiolhanuri cu bancuri şi zgomotul de nesuportat al celor care se înveselesc la un “pahar de vin în plus”... Şi vorbesc vrute şi nevrute!

            Mama, Elena Mihăiescu, a început să-şi caute de lucru, pe oricât de puţini bani; sora Viorela - la fel; iar lui Mihai nu-i rămânea decât să îndeplinească îndemnul marelui Lenin “învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi”, pentru a câştiga şi obţine importante burse de studii.

*

*     *

“Sunt un introvertit; în

consecinţă: nu pot să scriu,

fără ca să mă descriu...”

(Octavian Paler)

            Avea Mihăiţa, un singur ţel: să-şi menţină bursa de studii şi să cucerească o bursă de merit, una din cele câteva pe întreaga Politehnică. Bani care ar fi ajutat pe cei de acasă să supravieţuiască. Şi a reuşit! La începutul anului III de studii cumula o bursă de studii (în funcţie de rezultatele la învăţătură şi condiţia materială) şi alta “de merit”, excepţională: la început “bursa republicană”, apoi, nu peste multă vreme, o bursă “Gheorghe Gheorghiu-Dej” - după numele Politehnicii bucureştene. Încasa vreo opt sute treizeci de lei pe lună, în vreme ce salariul unui asistent universitar, debutant, era de opt sute zece lei pe lună! Dar, oare, ce preţ se plătea pentru asta? În primul rând rezultatele la învăţătură (toate examenele cu calificative maxime şi frecvenţă 100%); apoi, şi nu în ultimul rând, activitatea politică şi obştească, indiferent de ce simţea şi gândea el, şi comportamentul exemplar, în facultate şi în afara acesteia.

            Iată, de ce a trebuit să activeze în cadrul U.T.M. şi A.S.C (Asociatia Studenţilor Comunişti din facultate), ajungând de la organizator de grupă, membru în birourile organizaţiilor de bază, secretar al acestora şi chiar membru în comitetele respective, pe întreaga Politehnică. Despre “convingeri comuniste” nu putea fi vorba: îi ura pe comunişti, pentru tot ce suferise familia lor, dar, altfel, nu putea să-şi continue studiile, din lipsă de bani. În tot ceea ce făcea punea şi suflet; îi plăcea să fie respectat şi ascultat, consultat în diversele probleme de la şcoală, lăudat public - nu odată! Eu zic, că este omeneşte, nu-i aşa?!

            Dar, nu şi-a turnat niciodată colegii şi nu a pricinuit rău nimănui. Era un “activist model”, dar un “turnător” inexistent!

            Învăţa enorm de mult, uneori câte 14-16 ore pe zi; în sesiune uita de mâncare, spre disperarea mamei sale grijulii. Învăţa până ce îi cădea cartea din mână, când îl răzbea somnul, şi se trezea - după o oră sau două - tot la masa de lucru! Frecventa biblioteci, lucru de mult uitat de studenţii traziţiei, căuta informaţii suplimentare în cărţi mai greu de găsit, majoritatea, traduceri din engleză în... limba rusă (pe care atunci o vorbea foarte bine!). Dar, lua examenele numai cu “foarte bine” - la început, şi cu nota 10 - mai târziu, când a fost schimbat sistemul de notare.

            Participa la interminabilele şedinţe de organizaţie, care durau şi până la miezul nopţii, fără a putea lipsi sau întârzia la orele de la facultate de a doua zi. Atunci, cei întârziaţi, nu mai aveau voie să intre în sălile de curs: ar fi fost o jignire adusă profesorului! Azi, nu mai există nicio... reţinere!

            Învăţase să vorbească bine şi să conducă şedinţe sau adunări, era respectat pentru rezultatele obţinute la studii, făcea “planuri de activitate” cu nemiluita, care se analizau “la sânge” şi se sancţionau neîmplinirile, sub “ochiul” intransigent al partidului. Se organizau audiţii muzicale colective, în amfiteatre ale facultăţii, vizionări de filme, recomandate de partid şi numeroase “reuniuni tovărăşeşti”, cu ordine şi pază straşnică, pentru a preveni orice incident nedorit. Dar, numai “organiza” şi doar atât: nu învăţase să danseze, niciodată în viaţă. Nu lipseau: citirea ziarelor “Scânteia” şi “Scânteia Tineretului” - în colectiv, cu comentarii, şedinţele de “învăţământ politic” - cu calificative la absolvirea unui ciclu, dar mai ales, şedinţele de autodemascare, cu adevarate “concursuri” şi “recitaluri” în a-ţi face autocritica şi a-ţi turna cenuşă-n cap, de bună voie şi nesilit - în mod explicit. Un profesor de-al lui compara aceste manifestări, drept “autodaféurile” de pe vremea inchiziţiei!? Nici vorbă să frecventezi vreun restaurant sau vreunul din puţinele baruri, cu “program artistic” aprobat! Marile demonstraţii populare de 1 Mai şi 23 August, erau un prilej dedicat spre a-ţi “dovedi ataşamentul”, purtând drapele roşii, pancarte şi scandând, din răsputeri, lozinci prestabilite.

             Este de înţeles că cei de astăzi nu-şi pot imagina ce a îndurat generaţia tânără a anilor ’50-’60, ai secolului trecut. Au rămas însă, multe, “săpate” în memoria şi sufletul celor obligaţi a trăi în acele vremuri grele.

            Primul nivel la care se organizau “şedinţele de critică şi autodemascare” era la nivelul inferior - grupă sau an de studii din facultate.

            Tovarăşul organizator sau secretar UTM anunţa ordinea de zi, apoi se prezentau “cazurile” ce urmau să fie discutate. De la situaţia slabă la învăţătură, la problemele de cadre, de dosar - cum se spunea pe atunci. Erau pregătiţt din vreme primii vorbitori care supuneau atenţiei colectivului: devierile de la linia tineretului comunist, intolerabile şi care trebuiau sancţionate neapărat. Vorbea apoi, în principiu, împricinata sau împricinatul, care avea de ales între două atitudini: recunoştea totul şi încă pe deasupra şi continua făcându-şi o severă autocritică, ruga colectivul “să-i mai dea o şansă”, să-l lase să dovedească “voinţa lui de a se îndrepta”; chiar dacă aceasta însemna să-ţi razi barba şi să te tunzi corespunzător, să nu te mai îmbraci “de la pachet”, să nu-ţi mai “faci ochii” sau să te rujezi, să schimbi portul pălăriei sau pălăriuţelor cu cel al şepcii proletare, democratice, sau al neaoşului batic - ca la ţară... Mai greu era cu originea socială şi păcatele rudelor, care nu mai puteau fi schimbate nicidecum; toate - însemnate în dosarul de la cadre.

            O alternativă era să ripostezi, să te aperi şi să dezaprobi incriminările ce ţi le pregătiseră. În acest caz aveai în buzunar ordinul de exmatriculare din facultate şi din oricare alta la care ai fi vrut să pleci. Bineînţeles dacă “lucrurile” nu mergeau mai departe până la alte “organe” care vegheau şi mai atent asupra respectării normelor de etică şi echitate socialistă. Puteai să ai prieteni; de frică, nici unul nu te susţinea! Puteai să dovedeşti neadevăruri, falsuri ori făcături; zarurile te dăduseră “necâştigător” dinainte!

            Al doilea nivel era “pe facultate”, unde se adunau cazurile asemănătoare şi se discutau în şedinţe interminabile, care începeau după orele 19 sau 20, după cursuri şi ţineau până în zori. Aici te alegeai cu sancţiuni grave şi oprobiul public al masei de studenţi, mai bine orientată şi “devotată”.

            De multe ori se supralicita: luau cuvântul tovarăşi care nu fuseseră pe lista de împricinuiţi, dar care se autodemascau, înfierând, cu “mânie proletară” cazurile discutate, arătând cât  de aproape de asemenea comportamente dăunătoare se aflau la rândul lor şi angajându-se să fie mai vigilenţi, chiar şi cu propria persoană. Ce urmăreau? Să se pună bine cu conducătorii organizaţiei şi să-şi netezească calea spre un loc mai bun la inevitabila repartiţie în producţie, ce urma încheierii anilor de studii.

            Ultimul nivel - la care mulţi au asistat, din nefericire, nu o dată - era pe institut sau universitate. Aici şedinţele analizau cazurile “semnificative” din mai multe facultăţi, erau conduse de reprezentanţi de frunte, de la partid şi se soldau - inevitabil - cu condamnarea publică a celor învinuiţi, urmată de exmatricularea din învăţământul superior fără drept de apel!

            Mihai nu a uitat, deşi au trecut mulţi ani, una dintre aceste şedinţe, la care a participat tovarăşul Florian Dănălache, primul Secretar de Partid de la Capitală, asistat de alte cadre “la vârf” şi care s-a dovedit de o cruzime fără margini.

            Aceasta, s-a desfăşurat în sala mare de sport a Politehnicii unde au fost adunate câteva sute de studenţi din diverse facultăţi. Au fost obligaţi să urce pe scenă, cei 10-12 ce urmau să fie judecaţi public: fete şi băieţi, din anul I şi până în anul V. Luaţi, pe rând, cu rânjet de satisfacţie şi vorbe triviale, de vestitul torţionar al partidului, tinerii nu mai aveau culoare în obraji şi suflu, unele dintre fete leşinând pe scenă, ca la un spectacol de groază.

            Erau huiduiţi, condamnaţi cu vorbe grave şi se aplauda frenetic propunerea de alungare a lor din facultate. Portul unei cruciuliţe la gât, de către o fată, era “crima de misticism”, care nu putea fi tolerată într-o universitate a statului democrat-popular. “Aşa fac ele când se... regulează, adică, vreau să spun când “se reculeg” - declară ritos, făcându-se că a greşit, tovarăşul prim secretar”.

            De ce nu riposta sau nu reacţiona altfel, adunarea studenţească? Se cunoaşte că cei tineri nu sunt lipsiţi de curaj.

            De frică, pentru că atunci ar fi ajuns şi ei pe scenă: “uitaţi ce duşmani perverşi avem printre noi, tovarăşi. Să-i alungăm şi pe ei!” Şi chiar aşa se întâmpla!

            Au fost şi cazuri urmate de sinucideri, de şocuri psihice şi traume pe viaţă. Au răspuns vreodată aceşti torţionari măcar moral, odată cu mascarada ce a urmat lui 22 Decembrie 1989?! Niciunul! De ce? Pentru că “şeful tineretului comunist”, preşedintele zâmbăreţ Iliescu, de peste decenii, era tot ca ei.

            Dacă un şef sau şefuleţ, de la UTM sau ASC, voia “să aibă” o colegă, o chema “la o acţiune” şi se năpustea asupra ei, fără nici o teamă că va răspunde; dacă refuzau, se puteau pregăti pentru un loc pe scena adunărilor de demascare publică. Şi, cele mai multe, din păcate, datorită situaţiei din familie şi nevoilor de a se realiza, cedau poftelor sexuale ale activistului!

            În fond, şi Mântuitorului i-a fost FRICĂ, când, oprindu-se sub un măslin din livada biblică numită Ghetsemani, a implorat Domnului îndurare!

            Mai era ceva - diabolic - şi care nu se poate trece în uitare. Atunci când se întrunea comitetul UTM pe institut, pentru a analiza şi hotărâ ce măsuri trebuie întreprinse în cazuri punctuale de abatere de la morala proletară şi linia partidului, erau stabiliţi cei care trebuiau “să combată”, când urma să fie convocat cel sau cea în cauză, să critice greşelile semnalate şi să ceară pedepsirea aspră a celor în cauză. Aşa se şi întâmpla; dar, la sfârşit, lua cuvântul “tovarăşul prim” - de pe facultate sau institut - care, afişând o “faţă umană” şi o “grijă faţă de om” nemaiîntâlnită, îi punea la punct pe antevorbitori - cei desemnaţi tot de el să fie necruţători - şi le propunea să nu mai fie atât de inflexibili, să dea dovadă de sentimente mai nobile, tovărăşeşti, chiar de toleranţă şi să-i mai dea o şansă de îndreptare celui (celei) judecat!! “Cuvântătorii prestabiliţi” plecau vinovaţi capetele, dar - în consecinţă - erau priviţi ca nişte “torţionari morali”, iar “tovarăşul prim” drept un om deschis, “comunist cu faţă umană”, drept şi mult mai tolerant, decât vrajnicii antevorbitori. Sentiment cu care pleca - vai, ce farsă! - şi cel sau cea care fuseseră chemaţi în faţa comitetului la judecată. Şi de câte ori nu se repeta acest oribil scenariu! Scenariul venea din “laboratoarele” zâmbăreţului preşedinte de după decembrie ’89; inspirate din învăţăturile gloriosului Komsomol Sovietic!

            Cei ca Mihai nu aveau de ales: origine socială proastă, săraci - dependenţi de banii de la facultate, expuşi la rândul lor, oricând,la izgonirea din facultate. Aşa s-a construit, încă de pe timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Societatea socialistă multilateral dezvoltată a lui Nicolae Ceauşescu, de mai târziu.

*

*     *

De unde aveau însă activiştii de tineret sau partid, datele de la dosare ale unora sau altora? De la “serviciile cadre”, de la “resursele umane” de pe acele vremuri. Dar şi aici, este un “moment” ce nu poate fi expediat atât de uşor!

*

*     *

            Printre cele mai temute dintre “organele noastre” - cum se obişnuia a fi pomenite, în acele vremuri de restrişte, aceste teribile instituţii - după SECURITATE se aflau: Serviciile de Cadre (Personal), în care - în anii 50-60, erau încadrate cu precădere, personaje sinistre, alogene, cele mai multe străine de neam, vrajnici comunişti ce răzbunau cu veritabilă mânie proletară, “suferinţele lor sau ale celor ca ei” din anii dictaturii antonesciene şi care, nu apucaseră să se refugieze în ţările Aliaţilor sau măcar în măreaţa ţară de la Răsărit; “obiectul muncii” lor, în care excelau, erau bieţii români, fiind ocoliţi sau uitaţi de la supraveghere şi cercetări, evreii autohtoni şi maghiarii din ţară. Mulţi dintre ei, lucrătorii de cadre, semianalfabeţi - dar asta nu conta!! Unii abia ştiau a se iscăli; dar erau - de încredere!

            Aceste sinistre personagii te puneau să-ţi refaci şi să scrii, an de an, celebrele autobiografii, cât mai detaliate, pe care - silabisindu-le uneori! - le comparau între ele, pentru “a-ţi găsi ceva”... Vai de cel sau cea care uitaseră că... nu scriseseră ceva, mai înainte!

            Aceleaşi sinistre creaturi - dintre care unele au mâncat o pensie bună în anii de după ’89 - chemau “la întrebări” şi pe dascălii din catedrele Politehnicii, ameninţând cu concedierea şi urlând - la propriu - la adresa unor nume ilustre, prestigioase ale şcolii, nu puţini dintre aceştia academicieni şi profesori cu renume şi recunoaştere internaţională.

            “Galeria” acestor odioase slugi ale regimului comunist ar umple arhive întregi; nu ar ajunge un C.N.S.A.S. - pentru ilustrele lor nume! Organism care, devine pe zi ce trece, Consilul Naţional pentru Strivirea Adversarilor Speciali, după cum s-a manifestat în zilele de început de secol XXI!! Sub o... înaltă îndrumare!

*

*     *

            Au rămas în mintea studentului de atunci Mihai, zilele “contrarevoluţiei ungare” (cum a fost botezată) din anul 1956, care deşi a fost înnăbuşită în sânge de glorioasa Armată Roşie a trezit un puternic ecou şi la noi în ţară. Apăruseră voci ce condamnau colectivizarea forţată a agriculturii, lichidarea sectorului de producţie privat, abuzurile comisarilor sovietici, care sufocau orice iniţiativă naţională. Ba chiar, ne impuseseră acea odioasă Regiune Autonomă Maghiară şi făcuseră din Braşov - oraşul Stalin! Conducătorul contrarevoluţiei de la Budapesta - Imre Nagy - se refugiase în ţara noastră, ce-i promisese protecţie; dar aceştia - sub presiunile urmaşilor lui Stalin, îl predau sovieticilor, care - în urma unui “proces mascaradă”, îl condamnă la moarte şi-l execută, alături de întreaga conducere a “contrarevoluţiei ungare”!

            Se agitau - vizibil - şi studenţii Politehnicii din Bucureşti, care încep să “se contreze” la seminarii, ba chiar şi la curs, cu “ucenicii” credincioşi ai marelui profesor Walter Roman (alias: Neulander), îndoctrinat în U.R.S.S.

            Dar, securiştii infiltraţi printre studenţi, încep denunţurile şi “organele” statului se mobilizează rapid!

            Au început să dispară, treptat, “recalcitranţii” din rândul studenţilor noştri.

            Mihai nu a uitat niciodată cum, într-o pauză, între două ore de curs, au venit doi purtători de haine de piele şi ochi albaştri şi au căutat pe colegul lui, pe nume Petrişor. Au plecat cu băiatul de numai 19 ani şi de atunci nu l-a mai văzut nimeni! În banca din amfiteatru i-au rămas lucrurile, pe care i le-a dus, la căminul studenţesc, un coleg de cameră; de unde... nu le-a mai ridicat nimeni. Băiatul era din Ardeal; comentase - în repetate rânduri - odioasa oprimare sovietică a “contrarevoluţiei” de la Budapesta şi punea întrebări incomode la seminariile de “Marxism-leninism” despre colectivizarea forţată a agriculturii în România şi persecutarea brutală a celor ce se opuneau, trecuţi fără zăbavă în rândul “chiaburimii” unui sistem ticăloşit, pe care comunismul îl lichida, înlocuindu-l peste ani - cu unul ce poate să poarte, neîndoielnic, acelaşi calificativ...

*

*     *

            Iată că, între timp, Matilda Ciorbea devenise o studentă, a aceleiaşi Politehnici bucureştene, dar la cursurile serale, pentrucă se voia independentă financiar de familia sa şi se angajase într-o întreprindere cu profil industrial, tot electric, nu departe de casa unde locuia. Aici îl întâlneşte - la un curs de sinteză de la facultate - pe viitorul soţ Mihi Mihăiescu - de care se îndrăgosteşte şi contribuie urgent la “eliberarea” acestuia dintr-o căsnicie total nereuşită, cu o “copiliţă” ce nu ştia să devină femeie şi - în plus - mai făcea şi crize de epilepsie - boală pe care o ascunsese cu succes înainte de a-l lua “de bărbat”. Cu complicitatea familiei şi chiar a medicilor!

            Noua căsnicie - Mihai şi Matilda (ziceau ei “M” la pătrat!!) debutează perfect, amândoi se iubesc, nu mai acceptă nici o amânare, au o extraordinară putere de muncă şi capacitate de a se afirma - vreme îndelungată - înfruntând greutăţi, plecând din sărăcie, dar adunând, bob cu bob, “grăunţele” unei prosperităţi în continuă ascensiune. Părinţii (deci, socrii lor) se înţeleg bine şi aşteaptă - cu nerăbdare - măcar un nepot, sau o nepoată! Cariera mergând bine, locuinţa tot mai dotată, sentimentele trainice - nimic nu stătea în calea împlinirii şi a unui asemenea deziderat!!

            Vreau să cred că anii 1961-1969, deşi încărcaţi de evenimente şi schimbări politice semnificative, au fost “ani buni” pentru cei mai mulţi din Republica Populară Română - fapt ce î începea a fi cunoscut ca atare şi în Occident, chiar dacă nu dintr-o dată...

            Aflat la cârma ţării, în cele mai înalte funcţii de partid şi de stat, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965) venea de jos, de la munca de electrician şi cu aureolă de luptător comunist, judecat şi condamnat de regimul interbelic la ani grei de muncă zilnică, în mare parte executaţi (la Văcăreşti, Craiova, Ocnele Mari, Aiud, Doftana şi lagărul de la Târgu Jiu). De care scapă abia în preajma lui 23 august 1944 (evadarea “aranjată” din lagărul de deţinuţi politici de la Tg.Jiu) pentru a pregăti, alături de “tovarăşii de luptă”, instruiţi şi trimişi în ţară de către Marea Uniune Sovietică, insurecţia de la 23 august 1944, cu concursul indispensabil al Maiestăţii Sale, regele Mihai I al României. Scăpat de “clica de deviatori”, demascaţi cu curaj lui Stalin (Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu - nume, bineînţeles, “de împrumut”), el a continuat, însă, politica de exterminare a vechii burghezo-moşerimi şi a vârfurilor intelectualităţii române.

            Se povesteşte (Dinu Săraru, în romanul său “Clipa”) că tovarăşul Dej a avut curaj să se suie în avion şi să plece - pe ascuns - la Moscova, unde avea să aştepte câteva zile bune până ce marele Stalin a acceptat să-l primească. I-a descris cu lux de amănunte, într-o lungă întrevedere “téte - á - téte”, situaţia din ţară; oprimarea fără limite ce începea a nemulţumi şi lumea Occidentală; pericolul pierderii adeziunii maselor dacă nu se punea capăt crimelor clicii de la conducere, în frunte cu cei trei “deviatori”. Să nu uităm, că la origini, comunismul îşi trăgea seva din idealurile Revoluţiei Franceze din 1879!

            După ce l-a ascultat şi a degustat, din belşug, din pălinca românească, ce i se adusese, mai tare decât vodka lui din birou, Stalin i-ar fi spus: “Bine, Gheorghi! De la mine ai mână liberă să scapi de aceşti deviatori, însetaţi de sânge şi îmbătaţi de putere! Dar ai grijă: să nu scapi din mână Partidul...”

            Represiunea vechii burghezo-moşierimi, duşmanul de clasă înfierat cu mâ  mânie proletară, fără încetare, atinsese culmi negândite; erau pline închisorile şi lagărele pentru deţinuţi politici; se murea - pe capete - pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, care nici măcar nu se dorea să fie finalizat în acei ani...

            Odiosul Alexandru Nicolski - care nu a mai apucat să fie judecat, după decembrie 1989, adunase pe foştii torţionari şi delatori legionari, de pe vremea Mareşalului Antonescu şi i-a folosit, diabolic, la naşterea “fenomenului PITEŞTI” - despre care s-a spus multe, dar au rămas şi mai multe de spus încă...

            Tot tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej are meritul incontestabil de a-l fi păcălit şi pe Nichita Hrusciov să retragă trupele sovietice de ocupaţie din România, şi odată cu aceasta - a vestiţilor comisari “consilieri sovietici”, care şi-au dovedit un zel de nestăvilit în secătuirea economiei şi a resurselor ţării, şi aşa destul de greu încercată de cei cinci ani de război. Ce urmează?

            Au fost: anii demascrii lui Stalin de către Nichita Hrusciov, care a demitizat o imagine legendară, unică în istoria Rusiei moderne; anii planului de federalizare şi integrare (?!) a ţărilor Europei de Est, sub domnia sovietică, ţări “vândute” şi abandonate U.R.S.S. de către marii conducători şi marilor puteri occidentale (aşa numitul “plan Valev”); ani în care teza stalinistă despre “ascuţirea luptei de clasă” pe măsura înaintării spre socialism şi comunism a fost demontată, combătută şi uitată definitiv, “murind” mai repede decât ar fi vrut Stalin.

            Câţi dintre tinerii de astăzi ştiu, sau măcar îşi pot închipui ce însemna - în acele vremuri - “frica” de tot şi de toate, de care vorbeşte marele Octavian Paler în “Viaţa pe un peron”?! Vremuri în care, un ţăran fără adeverinţă că s-a înscris în gospodăria colectivă, nu primea tratament cu antibiotice, fie şi în spital, murind - cel mai adesea - de septicemie...

            Urmează: tezele din aprilie 1964, iniţiate de Biroul Politic al P.C.R., condus acuma - efectiv - de tovarăşul Dej, prelucrate în toate organizaţiile partidului. Erau demascate crimele de neînchipuit ale “tătucului de la Kremlin”; crimele lui Beria şi ale K.G.B.-ului de pe atunci; asuprirea naţiunilor şi jaful fără margini ale unor economii naţionale, ordonate şi conduse tot de la Răsărit; erau demascate tezele, “profund greşite” despre originea slavă a naţiunii şi limbii române. Toate, cu aprobarea şi susţinerea conducerii superioare de partid şi de stat, în frunte cu tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, cel ce se impusese în faţa marilor lideri de la Kremlin.

            Tovarăşul Dej făcea eforturi să-şi cizeleze manierele, avea “pretene” actriţe de renume, învăţa şi alte limbi de circulaţie internaţională, în afară de unica, de pe atunci, limba rusă... Fiicele dumnealui se emancipaseră, se eliberaseră de păcatul “cosmopolitismului”, jucau în filme sau îşi alegeau soţii din lumea show-biz-ului, cu care rămâneau atâta vreme cât erau suportate...

            Plutea un aer de semi-libertate, de trezire la viaţă; se lepădau băsmăluţele şi şepcile muncitoreşti, apăreau “cosmeticalele”, se diversificau - deşi foarte încet - producţiile literar-artistice originale. Dar, de aici, i s-a şi tras, tovarăşului Dej - sfârşitul! Moare, la numai un an după “tezele din aprilie 1964”, posibil “iradiat”, înconjurat - în ultimele clipe - de tovarăşii de lupte din lagăr, în sunetele cântecelor celebre despre Doftana, cu îndemnul la rezistenţă şi de a se opri bătăile crunte... cine urma să fie succesorul, însă??

            Unii erau mai “slabi la minte”; alţii nu erau de origine, pură şi incontestabilă; alţii aveau soţii rusoaice sau evreice (este cunoscut faptul că tovarăşa Ana Pauker se achitase “cu brio” de sarcina de a plasa neveste rusoaice sau evreice, tuturor “speranţelor” partidului, care, ocupaţi cu şedinţele până în miez de noapte, nici nu aveau cum să întâlnească alte “pretendente’, în afara tovarăşelor devotate, recomandate de tovarăşa Ana...). Cineva îl fascinase, însă, pe tovarăşul Dej cu solidele cunoştinţe - cel puţin afişate ca atare - de istorie a ţării noastre de la Mihai Viteazul încoace, cu versurile patriotice şi cântecele populare pe la care ştia, cu “naţionalismul” ce-l declara - fără teamă! Avea să fie “mult iubitul şi stimatul” conducător Nicolae Ceauşescu, care vreme de 24 de ani a condus destinele României şi care, de n-ar fi ajuns patriotic, în cele din urma, poate le-ar fi condus pe mai departe, precum acel longeviv Fidel Castro al Cubei socialiste - înconjurat de o mare de imperialism american... (n.a. Oare vrem şi noi, în aceşti ani, un Fidel Castro?!)

            Mihai a fost la catafalcul tovarăşului Dej, în Piaţa Palatului Regal, devenită, peste decenii, Piaţa Revoluţiei; nu din curiozitate, ci din respect şi convingere, din credinţa că vor urma vremuri noi şi mult mai bune, la el acasă; cu inima cernită, ca la o pierdere ireparabilă!

            Desigur, peste ani, aveau să fie demascate şi... crimele comise de tovarăşul Gheorghiu-Dej, culminând cu asasinarea la comandă a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, cel ce - deşi aflat în conducerea P.C.R. - afirmase că pentru el contează în primul rând apartenenţa la naţia română şi nu internaţionalismul proletar.

            Anii 1965-1971, până la blestemata vizită în ţările comuniste din Extremul Orient, care i-a dezvăluit “tovarăşului luminat” Nicolae Ceauşescu, binefacerile cultului personalităţii şi nevoia paranoică de a fi adulat, n-a fost deloc rău în România. S-au deschis porţile închisorilor şi au fost eliberaţi şi ultimii deţinuţi politici (termen care, de atunci, dispare din codul penal românesc); au fost reabilitate multe personaje de frunte ale partidului comunist şi repuse în drepturi familiile acestora.

            S-a diminuat treptat importanţa dosarului de cadre şi s-a lărgit accesul în partid. S-au editat şi reeditat, în tiraje de masă, capodopere ale literaturii române şi universale, până şi sub forma celebrei “colecţii de 5 lei”. Au fost încurajate muzica şi arta românească, au fost restaurate lăcaşuri de cult, a încetat prigoana împotriva celor care mergeau în aceste lăcaşuri de cult, cel puţin de Sfintele Sărbători. S-au întocmit şi aprobat planuri de dezvoltare economică, sectoriale şi regionale, a început refacerea infrastructurii în ţară, au fost reabilitate meşteşuguri şi meserii uitate. Oamenii aveau de lucru, au primit case cu chirie la stat, ba chiar s-a creat - temporar - posibilitatea cumpărării unei locuinţe, cu credite garantate de stat. Piaţa era bogată, preţurile accesibile, începea să înflorească un sector privat - la început cu timiditate, prin forma “mandatarilor”, apoi cu mai mult curaj, în trend ascendent. Se construiesc oraşe sau cartiere de blocuri, se inaugurează metroul din Capitală, se dezvoltă platformele industriale, se ridică uzine şi baraje; se fertilizeaza Sudul Olteniei.

            Preţul carburanţilor, a gazelor naturale şi diverselor utilităţi erau mai mult decât accesibile, ceea ce predicţiona o veritabilă revigorare a comerţului şi turismului românesc. România a devenit mai cunoscută şi mai apreciată în Occident, pentru “naţionalismul românesc”, pentru “antisovietismul” tot mai evident, ceea ce, de altfel, i-au prilejuit “tovarăşului şi consoartei sale” primiri mai mult decât cordiale în ţările Europei de Vest, înalte declaraţii (vezi cea de la ruda lui Mihai I - Regina Marii Britanii), ba chiar şi vizita preşedintelui american Nixon, la Bucureşti, în anul 1969.

            Tânăra familie Mihăiescu a urmarit, cu sufletul la gură, zilele de neuitat ale “Primăverii de la Praga - 1968”, când Alexander Dubcek l-a înlocuit pe nevolnicul Novotny, sluga Moscovei şi duşmanul propriului popor.

            Erau evenimente spectaculoase, care puneau în mare pericol unitatea de nezdruncinat a ţărilor din blocul comunist cunocut sub numele de “Pactul de la Varşovia”. Încetişor, dar sigur, venea din urmă şi Bucureştiul, lucru de neacceptat pentru durii de la Kremlinul moscovit. Se “clocea” o ripostă neiertătoare, pe care este greu de crezut că “marele nostru Ceauşescu” nu a intuit-o! Şi, cu toate acestea, s-a dus la Praga, s-a îmbrăţişat cu Alexander Dubcek, şi-a exprimat deplina adeziune la prefacerile uluitoare din Cehoslovacia, populară, socilalistă şi prietenă. Şi-a asumat riscuri incredibile, a făcut un gest spectaculos, generator de capital de imagine; a revenit, şi a încurajat şi chiar accelerat, schimbările din ţara noastră, spre “altceva’ decât până atunci. Şi a venit, inevitabil, şi acel august 1968, pe care cine l-a trăit, nu-l va uita nicicând! Au fost zilele negre ale unei “toamne la Praga”, Capitala cea insubordonată şi periculoasă pentru Estul Comunist. Zile şi evenimente ce nu se putea a nu se răsfrânge şi asupra României Socialiste.

*

*     *

            În noaptea de 21/22 august 1968, trupele sovietice şi ale celorlalte state membre ale Pactului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia, pentru a-l înlătura de la putere la Alexander Dubcek, artizanul “primăverii pragheze” şi colaboratorii săi apropiaţi; pentru a restabili - cu forţa - unitatea de nezdruncinat a blocului comunist, în frunte cu Uniunea Sovietică şi a pune capăt trădării idealurilor socialiste şi evoluţiei  rapide spre capitalism şi imperialism “putred şi odios”.

            O singură ţară a blocului comunist a refuzat să participe la acest odios atentat la drepturile şi libertăţile cucerite de un popor, cu adânci rădăcini în Europa: România lui Ceauşescu!

            Ceea ce a provocat, negreşit, frisoane la Moscova...

            A fost un exemplu de operaţiune militară tip “fulger” bazată pe “factorul surpriză”, studiată în următorii ani chiar şi de Pentagonul de la Washington. Se spune că invazia, care nu a traversat teritoriul României, s-a făcut cu tancuri şi infanterie mecanizată, transportate de avioane grele şi elicoptere gigantice, care au aterizat la Praga şi s-au deplasat în centrul oraşului, ocupând instituţiile “cheie” şi Piata Hrad-ului, fiind coordonate şi dirijate, pe tot traseul, de automobile ale Ambasadei Sovietice, de la Praga.

            Alexander Dubcek nu a ordonat armatei să apere teritoriul Cehoslovaciei, pentru a evita o vărsare de sânge inutilă, în faţa unui atac de forţă, cu mijloace şi efective net superioare.

            S-au transmis pe ecranele televizoarele din întreaga lume, imagini cutremurătoare cu mulţimi, adunate paşnic şi tineri care legau flori de turlele şi mitralierele ocupanţilor străini şi nu conteneau să-i intrebe: Ce vor de la ei, de ce le-au cotropit ţara - fără motiv - şi le încalecă fragila democraţie la care aspirau de peste 20 de ani, între care cei mai mulţi, cu ocupaţia sovietică. Ca de altfel, şi la noi acasă. Fără succes, evident!

            La Bucureşti, veştile se recepţionaseră cu mare, mare atenţie.

            Nicolae Ceauşescu, “erou al neatârnării şi independenţei naţionale”, susţinătorul declarat al Primăverii de la Praga şi al conducătorului Dubcek, tremura în faţa unei posibile invazii şi în ţara noastră şi transmisese armatei, ordinul de apărare al graniţelor statului şi a suveranităţii naţionale a României, indiferent de consecinţele grave ale unei astfel de împotriviri armate, evident disproporţionată.

            Se spune că în acea dimineaţă de august 1968 se adunaseră, în Piaţa din faţa C.C. al P.C.R. - fără nicio chemare sau mobilizare “pe linie de partid”, aproape o jumătate de milion de oameni, de la tineri cu copii în braţe, până la bătrâni, cu părul nins de vremurile trăite. Era o mulţime tăcută, cu feţe îngrijorate şi care aştepta o decizie fermă a conducerii de partid şi de stat. Acolo, în sediul C.C. al P.C.R. se desfăşura o şedinţă lărgită a Comitetului Politic Executiv al partidului şi a Consiliului de Stat. Acolo, în piaţă, se aflau şi tinerii  celor două familii - Mihăiescu şi Ciorbea.

            Au fost momente grele, de linişte apăsătoare, într-un loc care, cu toate arterele adiacente ocupate de mulţime, se dovedea neîncăpător. Într-un final, în balconul renumit al sediului C.C. al P.C.R. au apărut, Conducătorul şi toţi cei care participaseră la acea memorabilă şedinţă. Adresându-se mulţimii uriaşe care-l aştepta, tovarăşul Secretar General al partidului şi Conducătorului Statului a anunţat că s-a hotărât apărarea, cu toate forţele şi mijloacele, a suveranităţii şi independenţei României, a orânduirii socialiste din ţara noastră şi a cuceririlor oamenilor muncii, în frunte cu eroica noastră clasă muncitoare. S-a menţionat, că au fost anunţate de această decizie, marile Cancelarii Occidentale şi ale S.U.A. care au aprobat poziţia Conducerii României. Desigur, “susţinerea”, la nivel de... promisiuni din partea Occidentului, nu a fost un gest de indignare în faţa agresiunii (n.a. câte agresiuni nu a comis şi va mai comite acesta!), ci teama de a pierde un teritoriu “tampon” - cel puţin încă viabil între cele două blocuri - de Vest şi de Est. S-a propus şi a fost aprobată constituirea “Gărzilor Patriotice” înarmate, cu participarea tuturor oamenilor muncii, organizate la fel ca formaţiunile şi gărzile patriotice, care au sprijinit insurecţia armată de la 23 August 1944, au luptat, cot la cot cu armata şi au apărat Capitala şi alte oraşe ale ţării, în faţa ocupanţilor fascişti.Formaţiuni subordonate direct Comandantului Suprem - Nicolae Ceauăescu!

            Atunci a ţipat Marele Conducător, de “i-au plesnit corzile vocale” astfel că vreo câteva zile, a fost redus la tăcere! Mulţimea a fost în delir, adeziunea populară a fost de neînchipuit şi elanul patriotic de nestăvilit.

            S-au înscris, în zilele ce au urmat, în aceste formaţiuni de luptă, de bună voie (!!), milioane de oameni; s-au primit zeci de mii de adeziuni pentru înscrierea în P.C.R. - în numai câteva zile, multe din partea unor intelectuali de frunte ai ţării, din acelaşi sincer elan patriotic; cine este îndreptăţit astăzi, să-i judece pentru acest gest?! Şi, cu ce drept?!

*

*     *

            O zi însorita, din vara anului 1965; ba, chiar toridă! Sosită la birou, Matilda - care lipsise... din motive bine justificate! - este întâmpinată de un coleg “haios”, ce peste câţiva ani avea să aleagă experienţa unei vieţi, dincolo de Oceanul Atlantic:

- Bine ai revenit printre noi, dragă GEMINI! (Studiind şi pregătindu-se pentru aventura unei astfel de plecări, peste ocean, colegul cunoştea şi această denumire - de cod - a unei operaţiuni în spaţiu, întreprinsă de cei de la N.A.S.A. - din Statele Unite, unde se pregătea să trăiască, în viitor...)

- Bine v-am regăsit, dragii mei... viitori cosmonauţi, răspunse, cu umor, Matilda, ca să nu rămâna, cumva, datoare...

            De unde şi până unde, Gemini?! Se nimerise ca Matilda Mihăiescu, cu câteva luni înainte purtătoare a unei “burţi” incredibil de umflate, peste care numai rochii din ce în ce mai largi se mai puteau îmbrăca, să aduca pe lume o pereche de copii - fete, cum de obicei “produc” intelectualii, la o anume generaţie din familie! Nu ştiuseră; doctoriţa de la maternitate, pe care o angajasera a-i purta de grijă, spunea că: va fi sigur, un băiat dolofan! Nu se auzise încă, acum peste 40 de ani, de ecografia prenatală. Nici nu existau - în ţară - ecografe!

            Neştiind, dinainte, nici sexul “fătului dolofan”, se gândisera că: de va fi băiat, îl va chema Viorel; de va fi fată, îi vor spune Anca! Nu era motiv de supărare, de va fi - ori unul, ori alta; îşi doreau cu ardoare - ca de altfel şi viitorii bunici - un copil, care să le succeadă în viaţa ce va urma...

            Matilda, fire vioaie şi sportivă, gata să purceada oricând la drum, suportase uşor sarcina, cu toată greutatea pe care era nevoită să o poarte, asupra ei. Cu numai o zi înainte de naştere (de altfel, la termen!) ieşise la pădure, cu Mihai, ce de vreo doi ani era posesorul unui carnet de conducere auto, pentru autoturismul ce-l cumpăraseră, cu eforturi şi economii chibzuite bine, dar numai din munca lor!

            În sala de naşteri, a răsunat - primul - ţipătul unei fetiţe.

- Stai, stai, nu pleca! - a ţipat doamna doctor. Cred că... mai vine ceva, curând!! Şi... a mai venit şi cea de-a doua - tot fată. N-a trecut mult şi mama - fericită - se deplasa, fără teamă şi se ducea să-şi vadă “urmaşele”; unde Mihai, venit în graba cu un buchet de trandafiri albi, nu avea acces decât până la geamul - vitrina, ce separa sala noilor născuţi, de coridorul de pe etajul spitalului. De aceea, mama celor două, a fost multă vreme strigată, de colegi şi colege: GEMINI!!

            În trei generaţii, se nasc - astfel - două perechi de gemeni, ambele - însă - biviteline!

- Ce facem Mihai, cum să le numim, că sunt... două fetiţe?!, a întrebat Matilda. Te superi, cumva, că nu sunt: băiat şi fată?!

- Nici vorba, sănătoase să fie şi întregi la trup şi la minte, pentrucă au venit pe rând, una după alta şi repede, dornice de viaţă, hai să le botezam: ANCA şi... BIANCA. Eşti de acord?

- Cum vrei tu, aşa să fie! - răspunse Matilda.

Şi: aşa a rămas...

            Numai peste câteva zile de supraveghere medicală atentă, Anca şi Bianca - aproape imposibil de deosebit, în primul an, de cei care nu învăţaseră a le deosebi - precum părinţii lor - au călătorit spre casa înghesuită a părinţilor, pe perna din spate a autoturismului, aproape nou, înfăşate şi încadrând-o ca două păpuşi frumoase (aveau deja, un păr bogat!) pe mama lor, cea mândră!!

Ce a urmat? Ani de griji şi privaţiuni (prietenii - te uită când nu mai ai timp şi pentru ei); cântarul şi baia zilnică; schimbarea şi spălarea scutecelor (cine auzise, atunci, de pamperşii anilor noştri?); “scoaterea aerului” după fiecare masă, pentru a nu se porni acele dureroase colici abdominale; nopţile de nesomn la orice indispoziţie sau boală; învăţatul “mersului” în ţarcul instalat pentru ele, într-o cameră - ce în sfârşit - se eliberase, pentru ele... Prima plimbare, tăierea moţului cu alegerea obiectelor de pe tavă, primul Pom de Crăciun cu jucării şi hrană de calitate, la care nu se făcea economie. Cu ajutorul bunicilor, a caror curte, cu un petec de verdeaţa, le aştepta dintotdeauna; cu dragostea lor, nu mai prejos decât cea a părinţilor; cu plimbările în parcuri - în funcţie de casa în care se aflau atunci, fie Cişmigiu, fie Parcul Regele Carol (al Libertăţii, pe atunci!); cu deprinsul vorbirii corecte şi desluşirea slovelor; cu primii ani de şcoală şi cu asprimea - uneori minunată, a mamei ce muncea şi pentru ei, şi pentru soţ, şi pentru serviciu... Dar descurcându-se - “cu brio!”

            Şi nu mai puţin: cu tăvăleala în patul tatălui, când - în puţinul timp de răgaz ce-l avea acesta - puneau stăpânire pe el şi se încingea o joacă - de pomină!! Poate, uitat - peste ani - de ele; dar, săpată în memoria fercitului părinte, pentru care în acei ani - mulţi la număr - nu existau decât: nevasta, copiii şi munca - de dimineaţa şi până seara.

            Pentru ca atunci se muncea mult, dar se şi câştiga pe măsura muncii! Fără “mofturi”, fără weekend-uri; fără sărbători - nu o dată; cu un simţ de răspundere, mai rar întâlnit azi şi cu o fidelitate faţă de angajator - pe atunci, evident, STATUL - aproape uitată în România spectaculoaselor “schimbări”, ce au succedat lui decembrie ‘89!

*

*     *

            Vineri, 4 Martie 1977, orele 21, 22 minute şi 30 secunde. S-a supărat Pământul şi a început să se scuture, să se clatine, ba chiar să dărâme “bubele” ce i le-a ridicat, în cap, mâna omului civilizat, ahtiat  după confort şi bună stare...

            Un cutremur major, distrugător, măsurat de americani la cca. 7,4 - 7,5 grade pe scara Richter, recunoscut de ai noştri, cu aparatura lor primitivă, care blocase înregistrările, după primele 30 de secunde, la numai 7,2 grade Richter magnitudine şi o acceleraţie nemaîntâlnită până atunci; a durat o veşnicie (cca. 72 secunde), a făcut să cadă blocuri, liniştit, aproape fără zgomot, dar cu nori uriaşi de praf - ca la o implozie... Şi multe, foarte multe incendii, generate de butelii de aragaz şi de neîntreruperea gazului metan (care nici azi nu se poate face instantaneu!). Întreaga familie Mihăiescu - Mihai, Matilda, Anca şi Bianca, erau acasă, la etajul al II-lea din micul lor bloc situat în Centrul Capitalei. S-au speriat cumplit! Soţia - cu cele două fete, sub o uşă; el, sub alta - cu doi musafiri. S-au proptit cu mâinile, cât au putut de tare, în tocul uţii, pentru a nu fi aruncaţi la podea! Se auzeau zgomote lugubre, cădeau lucruri suspendate, se bălăngăneau lustrele, cădeau cărţile din rafturile bibliotecii, era azvârlită apa din rezervoarele pline al W.C. - urilor... Şi, parca nu se mai termina; casa troznea ameninţător, pereţii - unduindu-se sub grinzile de beton, parcă se apropiau şi se depărtau, succesiv de ei... Apoi, deodată, linişte; în primele 30 de secunde, era deja întreruptă alimentarea cu energie electrică şi cea de gaze naturale (mai puţin, ce încă venea pe conducte!). Trenurile opreau automat, în vreme ce şinele se curbau, nefiresc de mult; se spune că în timpul seismului, “top-ul” hotelului Intercontinental din centrul Capitalei, se deplasa într-o parte şi alta, cu o elongaţie de cel puţin doi metri (sunt fantasmagorii afirmaţia despre fundaţia “pe role” a acestei înalte construcţii!).

            Primind - la serviciu şi studiind ulterior înregistrarea pe aparate a seismului distrugător, au constatat că, nu prin unda, cea care ajunge la Bucureşti cam în 20-25 de secunde, după declanşarea seismului în Vrancea (din fericire, a fost un cutremur la mare adâncime, specific cutremurelor generate de frumoşii munţi vrânceni) a fost cea distrugătoare, ci a doua, cu o acceleraţie cumplită (scara Mercalli). Au căzut multe blocuri, mai ales în centru, sau numai “felii din blocuri” - care nu au rezistat seismului. Au murit mii de oameni (mai mulţi decât cei recunoscuţi de oficialităţi, pentru că în aceste blocuri mai erau şi rude, persoane în vizită, etc.) şi au fost rănite zeci de mii de persoane. A fost rau şi la Craiova, şi la Giurgiu şi Alexandria; şi la Focşani, Galaţi şi Brăila şi ceva mai bine la Constanţa şi Timişoara. Albia Dunării şi “zidul” Carpaţilor au atenuat mult undele de şoc, făcând din Ardeal - şi astăzi - o zonă privilegiată, mult mai puţin sensibilă la astfel de cataclisme... Iată de ce, plasarea Centralei Nucleare româneşti la Cernavoda, nu e chiar întâmplătoare!

            Din fericire pentru ei, dar din nefericire pentru noi, familia “domnitoare”, cu suita, se aflau într-o vizită de stat în Africa - de pe lista celor încă “necălcate”.

            De ce spun că “din nefercire” pentru noi? Pentru că, deşi s-a restabilit urgent alimentarea cu energie electrică şi apă - acolo unde a fost posibil - dar nu şi cea cu gaze naturale - încă multe zile după aceea - slugile “lor” de la Bucureşti, total nepregătite pentru asemenea catastrofe, nu au ştiut ce măsuri să ia; nu au fost repornite radioul naţional şi T.V.R.-ul - de se întreba Occidentul: “Oare Bucureştiul mai există? De ce tace??” Numai postul de radio “Europa Liberă” - ascultat de mulţi - a anunţat, în mai puţin de 20 de minute, cataclismul din România, pentru informarea corectă a tuturora.

            La Bucureşti s-a aşteptat să se ia legatura cu dictatorii, mai întâi, vreme de 3-4 ore, să le dea lor prilejul să se adreseze primii naţiunii, declarând “starea de necesitate”, ba chiar să anunţe că pleacă, cât mai repede posibil, spre ţară, pentru a conduce operaţiunile de salvare a victimelor seismului!

            Mai spun, din nefericire, pentru că atunci, a căzut peste biroul dictatorului din sediul Comitetului Central al P.C.R. un uriaş tablou, ce-l reprezenta pe Mihai Viteazul - idolul dictatorului; dacă ar fi fost în birou, în acel moment, poate lumea scăpa de el cu 12 ani mai devreme! De altfel, clădirea C.C. al P.C.R. (ulterior, sediul Senatului României Democrate), a fost serios avariată - se spune, din cauza unor modificări nepermise, ce au afectat serios structura de rezistenţă a clădirii, motiv pentru care vestitul arhitect Prager, adus pe bani grei din S.U.A. - unde locuia atunci - nici nu a mai vrut să discute cu Ceauşeştii; s-a renovat sediul, dar, fără marele Prager!

            Au pierit atunci oameni de valoare precum Alexandru Bocăneţ şi Toma Caragiu - surprinşi de prăbuşirea clădirii, chiar pe ultima treaptă a scării pe care se repeziseră să o coboare! Sau, Doina Badea, academicieni, profesori universitari, avocaţi şi scriitori - ca să nu mai vorbim decât despre numele celei mai cunoscute. La cofetăria “Casata”, din blocul de pe Bulevardul Magheru, s-a salvat foarte puţină lume, pentru că - angajaţii cofetăriei, de teamă că vor pleca clienţii “neplătiţi”, au încuiat imediat uşile... Au murit copii, de toate vârstele; unul s-a trezit gol, în cada de baie, aterizând direct în stradă (paradoxal, dar se spune că băile ar fi cel mai sigur loc din casă la astfel de cataclisme!).

            Au pierdut şi Ceauşeştii pe cineva - o nepoată, aflată în Bucureşti. Zile în şir nu s-a circulat în centru, nu au fost redeschise gazele naturale, s-au transportat mii de tone de moloz, cu resturi umane, printre blocurile de beton armat, culese de cupele excavatoarelor - până ce s-au trezit să apeleze, totuşi, la cascadori (unul s-a şi accidentat mortal), câini dresaţi şi ajutor de peste hotare. Este drept, Ceauşescu a fost un curajos, chiar imprudent, intrând în clădiri nesigure, ce la scurtă vreme se prăbuşeau - fără a se putea preveni asta, cu toată paza şi protecţia ce i se asigurau.

            S-au scris cărti despre 4 martie 1977; s-au povestit salvări miraculoase, la multe zile după seism, cum ar fi cea din blocul în care fusese barul Continental, locul preferat de “distracţie” al prinţişorului Nicu Ceauşescu. Şi azi, se văd, la ieşirea din Capitală, “dealurile” create cu aceste reziduuri materiale, dar şi umane - lucru nepermis!

            Cel mai impresionant a fost să vezi miile de lumânări aprinse (spre disperarea conducătorilor iubiţi), pe ruinele a ceea ce mai rămăsese din căminele multora dintre cetăţenii Capitalei; centrul a fost, ca de obicei, cel mai puternic lovit, de unda de şoc, cu axa NE-SV...

            Toţi se temeau de o replică a seismului. Mihai a scos maşina din garaj, a încărcat familia şi i-a dus la casa socrilor, din vecinătatea Parcului Libertăţii (Parcul Carol - de astăzi), mică, din cărămida simplă, dar care rezistase bine seismului. Cum blocul în care locuiau nu a prezentat degradări vizibile, iar scările au rămas la locul lor, Mihai şi Matilda au revenit, în aceeaşi noapte, acasă - printre geamuri sparte, cărămizi şi fier beton ce acopereau, din loc în loc, partea carosabilă, făcând un adevărat slalom, printre acestea... Au lăsat la bunici numai pe cele două fete, speriate şi ele cumplit şi marcate - pentru tot restul vieţii - de cele trăite... Pentru Mihai, însă, se redeştepta spaima din acea noapte de 9 spre 10 noiembrie 1940, de la seismul precedent...

            S-au străduit să aţipească în paturile lor, având pe masă: o farfurie şi un pahar umplute cu monede, care să “sune ” la un nou, posibil seism... Au fost sute de replici, dar de mică intensitate, scurte, nepericuloase decât pentru clădirile grav avariate, dar nu şi pentru blocul lor. A doua zi, dimineaţa, începea o nouă zi de muncă (era Sâmbăta, dar la noi nu era zi liberă...).

            A fost, desigur, şi un joc al destinului; oamenii, care de obicei, la acea oră, erau acasă, cu familia, au lipsit, din varii motive; oameni care s-au mutat, instinctiv, în partea casei care troznea mai puţin şi care au văzut cerul înstelat, dincolo de pereţii prăbuşiţi, dar care i-au lăsat în viaţă; oameni care au murit, căzând în gol, pe scările prăbuşite, spre care s-au repezit, din naivitate; oameni care au fugit pe geam, părăsindu-şi, în cel mai egoist mod, restul familiei, etc.

            A muncit din greu, cu curaj şi abnegaţie - ca întotdeauna - Armata! Li s-au alăturat: cascadori, membri ai gărzilor patriotice, nenumăraţi voluntari, nechemaţi de nimeni. Au fost destui şi cei dezgropaţi, de sub ruine, care nu muriseră încă, precum cei, “ajutaţi” să piară de excavatoarele aduse în acea noapte de coşmar, să degajeze cât mai mult din locurile centrale, “să nu vadă Tovarăşul, la întoarcere”... Şi să se supere... “prea tare”!?

            Ştiti ce mă “cutremură” în zilele noastre? Lipsa de organizare, inexistenţa educării populaţiei pentru asemenea catastrofe, vorbăria fără acoperire şi promisiunile de colecte publice, pentru ajutoare, multe din ele limitate la mediatizarea, video sau acustică, făcută de diverse posturi... Vedeţi pe marii potentaţi ai zilei, care s-au îmbogăţit jefuind economia naţională şi sărăcind un popor credul şi mult prea răbdător, precum şi din speculaţiile monetare şi imobiliare dubioase, băgând mâna - adânc - în largele lor “buzunare”; cei popularizaţi de topuri, ca fiind primii 100, sau primii 30 ş.a.m.d.? Într-un scurt interviu radiodifuzat, de curând, o simpatică ziaristă - nu-i mai spun numele - deşi încercată greu de o boală gravă, pe care a reuşit să o învingă, cu puţină vreme în urmă, fiind întrebată dacă se teme, acuma, în preajma lui 2010 de un seism nou, devastator, a răspuns: “Casa mea e solidă, nu cade!!” Este tipic pentru mentalitatea din aceste zile...

            Atunci, dictatorul Ceauşescu a asigurat totuşi oamenilor rămaşi pe drumuri, locuinţe în blocuri noi, echipate de stat cu tot ce era necesar pentru a trăi decent, împreună cu câte două costume de haine şi palton, cu sume - deloc modice - pentru a fi capabili să reînnoade “firul” vieţii! Şi nu le-a cerut nimic în schimb; atunci, hoţii bunurilor dintre ruine erau împuşcaţi! Azi, cum ar fi de s-ar întampla, din nou?!

            Circulau informaţii despre un posibil nou cataclism (zvoniştii, alimentau populaţia, cu cele mai sumbre previziuni, nestingheriţi de nimeni!).

            Nu mai erau locuri în spitale şi la Morga; un coleg de birou i-a spus lui Mihai, cu lacrimi în ochi, ca “a întors sute de cadavre”, înşirate până şi în curte la Morga, până ce şi-a găsit fratele mort în seism, în blocul Casata... Nu mai erau locuri, în cimitire, s-au înfiinţat, ad-hoc şi altele...

            După ce s-a terminat totul, şi peste restul lumii s-a aşternut inevitabila uitare (povara pierderilor a rămas numai pe umărul celor îndoliaţi sau numeroşilor condamnaţi la o viaţă cu handicap - astăzi “persoane cu dizabilităţi”!); firul vieţii s-a reînodat şi uitarea, s-a aşternut treptat...

ŞAPTE

SECURITATEA

“Dacă vine cineva la Mine,

Şi nu urăşte: pe tatăl său, pe mamă-sa,

pe nevastă-sa, pe

copiii săi, pe fraţii săi, pe

surorile sale, ba chiar însăşi

VIAŢA sa, nu poate fi ucenicul

Meu!”

(“Evanghelia după Luca”, pasajul XIV – 5 - 26).

            S-a dovedit că textul din “motto” - ul de faţă nu e decât un pasaj “strecurat” mai târziu, de dogma bisericească! Nu aşa se putea exprima Mântuitorul nostru…

            Dar, aşa cum se va vedea, între SECURITATE şi intrumentul de oribilă represiune ce a fost INCHIZIŢIA Evului Mediu este o strânsă legătura! Nu de mult, cercetătorii din domeniul istoriei au descoperit că dosarele întocmite de securitatea comunistă - la noi, ca şi în alte state ale lumii, supuse dictaturii roşii, reproduc fidel dimensiunile, tipicul şi regulile de alcătuire de pe timpul Inchiziţiei Spaniole, pentru cei ce cădeau în ghearele acesteia (Alex Mihai Stoenescu, “Istoria loviturilor de stat în România”, vol.3, “Cele trei dictaturi”, RAO International Publishing Company, Bucureşti, 2006). Ba chiar, se arhivau la fel…

            Nu mică le-a fost mirarea când au aflat că şi informatorii Inchiziţiei - ce slujea BISERICA - semnau un “angajament” în baza căruia primeau chiar şi o “împuternicire”, ce le conferea până şi dreptul de a uza de armele epocii, pentru a înnăbuşi în sânge răscoalele mulţimilor… Tot în acele vremuri (secolul al XIV-lea) se introduce practica strecurării de “turnători-informatori” (azi le zice, elegant: poliţie politică!?) până şi în celulele arestaţilor ce urmau a fi anchetaţi, pentru a culege preţioase informaţii, altfel - inaccesibile! (vezi, la noi, “experimentul” PITEŞTI, al călăului Nicolski - plecat de pe astă lume, dar… mâncător de pensie grasă, în anii de după decembrie ’89 şi rămas nepedepsit!)

            În anchetele inchizitorilor se alternau bunăvoinţa, amabilitatea, blândeţea - în funcţie de “mersul anchetei”, cu bătaia şi tortura, fizică şi morală; nu e vorba că de aici se inspiră şi intransigenţii procurori ai zilelor noastre - mulţi foşti torţionari, sau ofiţeri de securitate acoperiţi, care arestează, urmăresc şi violează intimitatea persoanei, după bunul lor plac, sub ochii îngăduitori ai unei “justiţii oarbe” şi a unei populaţii dezbinate şi lipsite de orice împotrivire… O populaţie ce nu va învăţa prea curând ce drepturi ar putea avea, dacă s-ar trezi din apatie!

            Anchetele urmăreau şi azi - urmăresc: inocularea spaimei, înfometarea, umilirea şi inducerea - chiar - a fricii de moarte…

            Am să analizez, desigur, succint (s-au scris tomuri întregi în domeniu!) cele “trei generaţii” ale securităţii: cea a lui Dej, cea a clanului Ceauşescu şi cea a tranziţiei - un simulacru de democraţie, de inspiraţie sud-americană, din ce a avut mai rău aceasta…

            Observă Vladimir Bukovski (Marius Oprea, “Moştenitorii securităţii”, Ed.Humanitas, Bucureşti, 2004): “…Regulile stabilite de autorităţi şi de care îmi amintesc au fost întotdeauna anormale, contraziceau bunul simţ şi se puneau în aplicare sub ameninţarea sancţiunilor. Nu se poate spune că aceasta modifică psihologia oamenilor sau îi obişnuia să fie supuşi, dar, în schimb, toţi se puteau trezi vinovaţi în faţa statului, fiecare putea să fie pedepsit…” Pedeapsa de care până şi “lucrătorii din Securitate” se temeau, fără încetare… Aş dori să fie transparentă schimbarea la faţă a Securităţii, de la amintirea crimelor şi traumelor trecutului, la regimul de tranziţie spre capitalism, când SECU se privatizeaza, de la totalitarism la o fragilă democraţie, cu libertăţi cucerite cu sânge nevinovat - dar trăite, în aceste zile, din ce în ce mai urât! Şi - din ce în ce, de mai mulţi!!

a) Securitatea primelor două decenii de

dictatură comunistă - 1945-1965

Scrie istoricul Marius Oprea, în acelaşi volum citat anterior : “… Declararea superiorităţii noii societăţi (n.a. - cea de început a dictaturii comuniste în România) a fost suficientă pentru ca aceasta să fie impusă ca model, fiind întotdeauna privită dintr-o perspectivă neprognozată în termeni exacţi. Constrângerile derivând din noile reguli, ca şi lipsurile prezentului sunt necesare, proclama propaganda noului regim, pentru a clădi un “viitor luminos” pentru copiii nenăscuţi ai tuturor generaţiilor de sacrificiu. Pe de o parte, constrângerile trebuiau să frângă rezistenţa duşmanilor dinăuntru şi dinafară, care se opuneau “făuririi” acestui viitor de către şi pentru “oamenii noi” ai regimului, iar pe de altă parte, “lipsurile”, atunci când erau recunoscute, erau asumate ca parte integrantă din dialectica împlinirii lui…”

            Represiunea îmbracă forme inimaginabile, nepracticate până în acele vremuri, brutalizând viaţa de zi cu zi a oamenilor, ce sunt nevoiţi a recurge la… autoapărare! Sunt vânaţi şi lichidaţi până la ultimul, luptătorii anticomunişti şi antisovietici din munţi - ultima formă organizată a unei rezistenţe armate, structurată pe principii militare, într-o ţară - atenţie! - cotropită de glorioasa Armata Roşie!

            Se trece la lichidarea - în etape - a marilor şi micilor industriaşi, mai întâi prin deposedarea de bunuri (naţionalizările din anii 1948-1953), apoi prin lichidarea fizică (vezi canalul Dunăre-Marea Neagră şi deportările în… Bărăgan!). Este epurată rapid armata, în locul foştilor ofiţeri, cu pregătire solidă şi credincioşi Regelui, venind nişte “neaveniţi”, ce se descurcau în trebile militare precum… celebrul ministru al agriculturii – acarul Romulus Zăroni, despre care se spunea - în glumă - că “opreşte seceta şi diareea, cu felinarul!!”

            Se rechiziţionează, într-o “veselie”: terenuri, case, vile, păduri, livezi, vii rodnice şi şeptelul - încă existent, în cele din urmă contribuind la plata datoriei de război către ocupantul sovietic, nesătul şi nemilos; croind drum foametei şi sărăciei lucii!!

            Se trece la colectivizarea forţată în agricultură, după modelul colhozurilor şi solhozurilor din Marea Patrie a Socialismului - U.R.S.S. Cine se opunea nu primea nici alimente, nici medicamente, când se îmbolnăvea; cine se împotrivea, era “băgat” în “camera de chibzuinţă”, unde era înfometat, însetat, nelăsat să doarmă şi în cele din urmă, bătut crunt - începând de la tălpi şi continuând cu “fărâmarea” organelor interne, prin lovirea cu sticle pline cu apă, peste prosoapte ude, ca să nu lase urme, la o …”eventuală” examinare medico-legală… Bărbaţi, femei, fete - legate cu cătuşe de bare de fier, chiar şi de calorifere, bătute neîncetat, de indivizi ce “se roteau” - spre a se mai odihni ei… Metode, preluate curând şi de Miliţia populară… Nu lipsea - din “reţetar” - nici violul, indiferent de sex!!

            În cadrul anchetelor securităţii se răsfoiau voluminoase dosare, conţinând “foi albe”, în vreme ce anchetatorul afirma, dând din cap semnificativ, pentru a induce ideea unor fapte incriminatoare clare, că dovezile sunt zdrobitoare, că toţi ceilalţi “vecini” de celule, aflaţi sub anchetă, “au spus totul” şi numai el - ultimul, cel de faţă, ultimul “vinovat” nu a făcut mărturisiri complete, agravându-şi serios pedeapsa - materializată ulterior în ani grei de puşcărie comunistă! (Ce apropiere de practicile inchizitorilor din secolul al XIV-lea al Sfintei Biserici Catolice…)

            Scriitorul şi istoricul Alex Mihai Stoenescu , sintetizează astfel teribilele “dogme iezuite”: “Dogmele iezuite vorbesc şi acreditează idei precum că:

1) “Important nu este adevărul; important este ce ajung să creadă oamenii”;

2) “Omul perfect este orb şi ascultator precum un “cadavru”;”

3) “Cu cât sunt mai umani, cu atât oamenii sunt mai lipsiţi de putere”;

4) “Pentru a comite un bine - în slujba Domnului, ai dreptul să faci orice rău, oricât de mare”;

5) “Numai omul mort nu greşeşte; de aceea trebuie să-i pândim greşelile câtă vreme este viu”…”

            În aceste dogme se află nesecatele izvoare ale: crimelor, genocidului şi rasismului - prezente în toate regimurile totalitare din istorie.

            Cine erau teribilii capi ai Securităţii anilor 1945-1965? Indivizi subdezvoltaţi, rataţi, cu probleme psihice, mulţi - primitivi. Dar - nu numai! Foarte mulţi legionari şi nazişti - prin vocaţie - “săriţi” în barca noului regim comunist, pentru a-şi “spăla” şi ascunde păcatele, devenind slugi prea plecate ale noilor dictatori; şi care nu ezitau să toarne, să tortureze, să lichideze chiar şi pe foştii camarazi! Evrei scăpaţi de trimiterea în “lagărele morţii” ale lui Hitler, beneficiind de ospitalitatea şi omenia poporului român!!

            Îndoctrinaţi politic în U.R.S.S., veniţi cu glorioasa Armată Roşie eliberatoare, cunoscători ai doctrinei şi metodelor de represiune şi lichidare a duşmanului de clasă, experimentate de criminalii Stalin şi Beria. Oameni lipsiţi de scrupule, fără conştiinţă, cu nimic mai prejos decât batalioanele de asalt S.A. şi Gestapoul (S.S.) hitlerist, din anii celui de-al doilea război mondial!

            În ultimii ani ai “domniei” lui Dej şi mai cu seamă după ce acesta “i-a păcălit” pe ruşi să-şi retragă trupele de ocupaţie din ţara noastră, Securitatea trece la un proces de “înnoire” a cadrelor, înfiinţând şcoli speciale pentru care recrutează tineri absolvenţi de liceu, cu “origine socială sănătoasă” şi dosare “ca lacrima” - viitorii torţionari ai clanului Ceauşescu, ce-i succede dictatorului Ghoerghe Gheorghiu-Dej!

            Se înlocuieşte astfel odioasa “securitate kominternistă”, ale cărei abominabile crime nu ar trebui să fie uitate şi iertate, cu “noua securitate” ce vădeşte înclinaţii patriotarde şi naţionaliste, şi lucrează - în mod categoric - mult mai puţin “vizibil” în societatea românească de după anul 1964.

*

*     *

b) Securitatea “clanului Ceauşescu”

            În cadrul Plenorei Comitetului Central al Partidului Comunist Român din aprilie 1968 (“trăitorii” nu pot uita prelucrarea “tezelor din aprilie 1968”!!), în care se trece la reabilitarea victimelor Securităţii, începând cu Lucreţiu Pătrăşcanu şi a practicilor abuzive ale acesteia, vreme de două decenii, Nicolae Ceauşescu a găsit un “ţap ispăşitor” în persoana lui Alexandru Drăghici, fostul ministru de interne din vremea lui Dej şi principalul rival politic al “tovarăşului Secretar General”… S-a votat şi s-a decis excluderea lui Drăghici din C.C. al P.C.R. şi trimiterea acestuia la “munca de jos”, ca director al unei IAS, la marginea Capitalei (ca, peste ani, a lui Virgil Trofin, primul secretar de la Braşov - alungat undeva în Bărăgan, unde îşi găseşte şi sfârşitul…)

            S-au luat măsuri pentru cercetarea penală şi acţionarea în instanţă a lui Alexandru Drăghici şi a şefilor securităţii dinainte? Nicidecum… Istoricul Marius Oprea redă în cartea sa “Moştenitorii Securităţii” acest episod, memorabil! Are loc un dialog apăsat între secretarul general al partidului - Nicolae Ceauşescu şi primul-ministru de atunci Ion Gheorghe Maurer. Vorbeşte tovarăşul Maurer: “…Ce ar însemna un asemenea proces? Apărarea lui Drăghici va scoate la iveala o serie de lucruri urâte, nu numai în ce priveşte anumite practici ale unei anumite părţi a conducerii într-o anumită epocă, dar şi legătura acestei practici cu altele, de unde s-au inspirat (n.a. vezi “manualele” KGB, de pe vremea lui Beria…). Aşa că, mie mi se pare că soluţia cea mai bună este să lăsăm lucrurile să se îndrepte spre prescripţie, din punct de vedere judiciar; să nu luăm o hotărâre, să spunem să nu fie trimis în judecată şi împotriva lui să se ia doar hotărâri politice… Mai sunt doar câteva luni până la prescripţie!”

            “Bine, atunci aşa să facem, ar fi răspuns Nicolae Ceauşescu (n.a. - pe atunci, încă mai asculta sfaturile mai bătrânului Maurer…).”

            Dar nici după 1989, Drăghici nu a fost judecat. A fost chiar lăsat să părăsească nestingherit ţara, cu toate că făcea obiectul unui dosar penal la Procuratura Generală şi se emisese un “mandat de aducere” - pe numele său. De ce? L-ar fi “deranjat” pe zâmbăreţul şef al C.F.S.N., care îl înlocuise pe Drăghici, ca membru al C.C. al P.C.R. la excluderea acestuia…

*

*     *

            Au avut de suferit “eroii” noştri, Mihai şi Matilda Mihăiescu de pe urma Securităţii?

            În institutul unde lucra, şi avea relaţii - pe linie de serviciu - cu mulţi cetăţeni străini, Mihai a primit într-o zi vizita unui distins maior de securitate, care a încercat să-l convingă să semneze un angajament - fie acesta şi remunerat – pentru a  transmite informaţii despre discuţiile purtate cu aceşti colaboratori străini în scopul “prevenirii unor acte ostile din partea acestora, ce ar fi adus daune Siguranţei Naţionale a Patriei”; unii - erau chiar suspecţi a fi… ofiţeri sub acoperire ai altor Puteri (n.a. ce vreţi, era şi asta o meserie bănoasă…)

            Mihai l-a refuzat, politicos; nu s-au efectuat presiuni asupra lui, dar a fost obligat să semneze un “angajament de fidelitate” pentru Patrie, cu o clauză fermă privind “nedivulgarea - sub nici o formă - a acestei întrevederi şi a discuţiilor purtate cu acest prilej…” Nu au fost urmări - pe loc; peste ani, avea să-l coste însă, refuzul pe linie de cadre - de a accede într-un post de conducere (aflat pe atunci în nomenclatorul secţiei de cadre a C.C. al P.C.R.!) Exact ce-i lipsea: în condiţiile unui dosar de cadre “pătat” de originea socială nesănătoasă (mic-burgheză) şi păcatele din familia sa! De atunci - nu a mai călătorit nici în Vest…

            Pe Matilda, nici o interventie a “organelor” Securităţii nu au deranjat-o… Ea nu prezenta interes, nu ţintea la funcţii mai înalte  şi - în plus şi deloc neglijabil - avea origine socială sănătoasă, provenind din rândurile clasei muncitoare - prin părinţi!!

*

*     *

            Politica naşterii şi dezvoltării rapide a “omului nou” (membru al unei societăţi socialiste multilateral dezvoltate) a vizat cultivarea unor instincte menite să determine - fără greş - SUPUNEREA, ORDINEA şi APĂRAREA. Atunci când munca de lămurire nu producea efectele scontate, se trecea chiar la ELIMINAREA FIZICA a  adversarului politic şi (sau) de clasă.

            Se urmareau lichidarea sau încercările de lichidare a colectivului şi a logisticii postului de radio “EUROPA LIBERĂ”, ascultat - cu aparatura lor performantă, pe ascuns, până şi de cei ce lucrau în radiodifuziunea publică (vezi morţile suspecte ale lui Noel Bernard, Vlad Georgescu, ş.a.); se făceau şi se “încercau” planuri de distrugere “fizică” a acestui post de radio (generali de securitate, precum şi încă vioiul - de astăzi - “domn” Pleşiţă, stabiliseră contacte, tot mai avansate, cu teroristul mondial Carlos, tocmit pentru o astfel de “operaţiune”!) La comanda - bineînţeles - a Conducătorului iubit, Nicolae Ceauşescu. Şi azi, se îndrăzneşte a se spune - chiar la nivelul celor meniţi a cerceta dosarele securităţii - că securitatea nu a fost “poliţie politică”, cu toată “liota” de 800.000 de informatori, plătiţi ori neplătiţi?! Ba chiar, unii se străduiesc a convinge că unii dintre aceşti turnători, merită respectul celor de astăzi, pentru acţiunile lor… patriotice!!

            În anii de pregătire şi formare a viitorilor ofiţeri de securitate se proceda la o îndoctrinare fără limită a acestora, obligaţi a asculta sute de prelegeri de “ştiinţe sociale”; cu un număr de lecţii mult mai multe decât suma celor privind tactica muncii de teren, instrucţia militară, pregătirea fizică şi cunoştinţele de limbi străine.

            Scrie Alex Mihai Stoenescu  : “A fost publicat şi la noi un document şocant - atribuit satrapului Beria, de la Moscova - intitulat “PSIHOPOLITICA, sinteză a manualului sovietic de psiho-politică”, în care se afirmă: La bază OMUL este un ANIMAL; dar un animal căruia i s-a dat un lustru de civilizaţie; un animal COLECTIV, ce se organizează în grupări, pentru a se apăra de primejdiile mediului. Cei care îi grupează şi - deci - îi CONDUC, trebuie să posede tehnici speciale pentru dirijarea şi controlul nestatorniciilor şi energiilor umane, spre obiectivul final: o eficienţă sporită pentru atingerea scopurilor STATULUI atotputernic!...” Oare “securiştii” noştri nu “au studiat” şi acest manual odios?! Ca să nu mai vorbim despre teoriile lui Piaget, care dezvăluie rolul celei mai evoluate părţi din creierul uman, reprezentând NEOCORTEXUL!!...

*

*     *

            În anii ce au succedat lui decembrie ’89, securitatea se adaptează perfect la începuturile de capitalism sălbatic, “clădit” pe un simulacru de democraţie şi pe excesele de populism ale diverselor partide, pe care nu se sfieşte a le penetra; ba chiar aceşti securişti sunt căutaţi, spre a fi “înrolaţi”ca… membri activi şi fideli! Istoricul Marius Oprea “botează” acest proces nemaiîntâlnit - în adevăratele democraţii - drept “privatizarea securităţii”… Cu latura economică, deloc neglijabilă.

            Cum aceste lucruri vizează destinele celei de-a treia generaţii, începând cu răsturnarea dictaturii “clanului” Ceauşescu şi “victoria” revoluţiei din decembrie ’89, îmi rezerv dreptul de a detalia aceste aspecte, cu toate implicaţiile lor nefaste, în cea de-a treia parte a cărţii de faţă…

            Cu sau fără voia “băieţilor cu ochi albaştri”, ce-l păzeau zilnic - pe iubitul conducător; care se postau pe marginea drumurilor din zece în zece metri; care opreau circulaţia (chiar şi pe cea pietonală!!) pe cele trei trasee posibile ale cuplului de iubiţi conducători, şi al cărui efectiv se umfla, pe zi ce trece, sub pretextul unor posibile atentate la viaţa “familiei domnitoare”, unele tentative de acest gen fiind înscenate chiar de ei, pentru a spori teama conducătorilor supremi şi a le spori dependenţa de securitate!!

OPT

Clanul Ceauşescu - o pacoste pentru români

Trecuseră anii de relaxare (1965-1975), în care, mai ales la început, se respira un aer suportabil; se făceau planuri de viitor şi îndoctrinarea - spre îndobitocirea populaţiei României - nu se manifesta atât de hidos, ca după 1975-1980 ...

            Vizita în China şi în Coreea de Nord a membrilor clanului Ceauşescu, îi contaminează pe aceştia de “măreţia” cultului personalităţii şi avantajele unei conduceri discreţionare, dictatoriale. La care, cu minţile lor înapoiate şi bolnave de putere, vibrează tot mai tare! Şi încep să se comporte ca atare!

            Au existat şi unele palide “împotriviri”, atunci a supărat - chiar în avionul cu care “delegaţia” revenea în ţară, viitorul nostru preşedinte zâmbăreţ - îl numesc aici pe tovarăşul secretar Ion Iliescu, şeful propagandei comuniste, ce l-a contrazis - cu sfială, desigur - pe marele conducător, cu aptitudini de megalomanie înnăscute, cultivate şi dezvoltate apoi, cu sprijinul fostei ţesătoare Elena Ceauşescu, ajunsă “ADI” (“Academician Doctor Inginer”), fără a şti măcar cum se finalizează “studiile superioare şi doctoratul; ultimul luat cu un excepţional”, pe care - cei ce i l-au refuzat sau criticat - au fost eliminaţi, treptat, din mediul ştiinţific şi academic românesc...

            Conducerea devine ultracentralizată, totul fiind “planificat” de la centru. Conştient că ECONOMICUL bate POLITICUL (nu spunea Lenin: “... mica şi marea burghezie, nasc, neîncetat, ceas după ceas, capitalism, duşmanul de moarte al socialismului...”), iar cine devine “economic independent” nu mai ascultă, nu mai poate fi asuprit, ameninţat sau cel puţin intimidat...

            Palidele încercări de privatizare din anii 1968-1972, fie şi sub forma acelor vestiţi “mandatari” sunt înnăbuşite şi chiar interzise. Trecuseră: primăvara de la Praga, cu impactul ei emoţional şi slabele încurajări, nesusţinute, din partea Occidentului! Conducerea ţării devine: haotică, bezmetică, lipsită de orice urmă de populism ori democraţie reală.

            Se fac numai raportări false despre permanentele succese ale unei industrii, ce lucra mai mult “pe stoc”; se exportă, pe mai nimic, orice. Aparatele de radio cu tranzistori, produse la “Tehnoton”- Iaşi, ajung şi dincolo de ocean unde, cumpărate pe “a couple of box” (2-3 dolari, bucata) sunt dezmembrate şi sunt valorificate doar componentele electronice, pentru a rezulta...profit!!! Pentru ei  însă…

Procurarea alimentelor devine un chin, un adevărat “slalom” între imensele pieţe - nou construite - denumite, în popor, “circurile foamei”. Se aprovizionau de la fermele gospodăriei de partid, tovarăşii activişti (sau chiar foşti, ca domnul Ion Iliescu!). Cumpărau, pe ascuns de la case de comenzi cu clienţi privilegiaţi sau bufetele şi restaurantele, încă aprovizionate, cei care reuşeau a stabili relaţii - contra suprapreţ, semnificativ- cu responsabilii acestor unităţi comerciale.

            Se formează, zilnic, de cu noapte, cozi imense la alimente şi produsele lactate, în aşteptarea unor “posibile sosiri” ale maşinilor încărcate cu “fraţii Petreuş” - pui schilozi, cu “adidaşi” (copite de porc) şi cu oasele ce rămâneau de la vânzările către potentaţii zilei... Bani erau; produse-ba! Spuneau nevestele, supărate, către soţii nemâncaţi: “Poftim, pune-ţi sutele în farfurie şi... mănâcă-le!”

 După 1980, exacerbînd după 1983-1984, se trece la un odios regim de austeritate, ce se voia “înţeleasă şi acceptată” de către un popor tot mai înfometat. Se distribuie cartele, pentru produsele alimentare de bază, ca în anii de război şi de după război, când jaful ocupanţilor sovietici, lăsau populaţia tot mai flămândă...

            Se introduc: economii la energie şi servicii! Se fac întreruperi – programate - de curent, se reduce în aşa hal presiunea gazelor naturale încât, dacă nu te expuneai, şuntând regulatorul de la distribuitorul de gaze naturale (fapt penal, dar practicat, de oricine se descurca...) nu reuşeai să mai ţii aprins nici măcar un “ochi” de la aragaz. Se produc accidente, mor intoxicaţi cu monoxid de carbon, cei ce nu opresc “focul” din sobe şi se culcă, fără a ghici ora la care “se vor mai da”, ceva gaze! Se formează cozi infernale la benzină şi se circulă cu autoturismul personal numai două Duminici din lună (week-end nu exista), ori se raţionaliza consumul de carburanţi şi uleiuri, pe bază de “bonuri” (cartele) - în cantităţi cu totul insuficiente. Trebuia să faci mare economie la benzină pe timpul iernii, ca să-ţi asiguri un concediu cu autoturismul, în concediile de vară... Se bea “nechezol” - rumeguş prăjit din... lemn, în loc de cafea şi se mânca, într-o veselie, salam cu soia - când îl găseai şi pe acesta...  Oare întâmplător tinerii de azi, copii în anii ’90, auzeau sloganul: “ei n-au mâncat salam cu soia, atunci, pe vremea împuşcatului”?!

            O duceau bine familiile marinarilor “de cursă lungă” care aduceau alimente, blue-jeans şi baterii de acumulatoare, pentru a asigura în apartament şi o altă lumină, decât cea de la tot mai firavele lumânări... După propriile lor declaraşii in cadrul unor talk-şhow-uri!

            Se construiesc, fără nici un viitor, uriaşe combinate industriale, total dependente de importurile de materii prime, la preţuri necompetitive. Se ridică blocuri şi “monştrii”- precum “Casa Poporului”, în care nu a mai apucat să “domnească” dictatorul - ceea ce necesită demolarea unor întregi cvartale de străzi, cu locuinţe vechi, dar frumoase, din perioada interbelică, pentru care se acordă totuşi un fel de despăgubiri, dar mai mult... simbolice!

            Toţi tremurau – efectiv - la trecerea, pentru inspecţia zilnică, a coloanei de maşini “de însoţire”, nenumărate, a dictatorului, care cu un simplu semn din mână, hotăra soarta a zeci şi sute de locuinţe, ce le voia demolate urgent... Nu scăpau nici bisericile, de care antichristul se temea şi le-ar fi voit, la rândul lor - pe toate - demolate. În vecinătatea locuinţei lui Ion şi Paraschiva Ciorbea, se demolează mănăstirea Văcăreşti - un monument arhitectonic inestimabil din patrimoniul naţional şi european pentru a se face loc unui teren viran, imens dar pe care nu a apucat să mai construiască ceva.

            Se demolează biserica Sfânta Vineri, alături de zeci altele; unele - precum biserica Olari din Capitală, au norocul să fie doar mutate, prin “translatare”, cu preţul unor operaţiuni dificile tehnic şi costisitoare, pentru a fi ascunse vederii, între blocurile ridicate împrejur... Se dărâmă şi bisericile unde se adunau enoriaşi mulţi, cum ar fii cea în care s-a ţinut slujba de înmormântare pentru o victimă a prinţişorului Nicu, la volanul autoturismului fiind trecut, în acte, agentul de securitate şi pază din maşina ce-l însoţea... Scăpând prinţişorul de orice răspundere!

            Începe “sistematizarea rurală”, din care - spre fericirea oamenilor - nu a apucat să facă prea mult. Din case cu apă de fântână, bună şi rece, cu grădini şi curţi umbroase - ţăranii cooperatori sunt obligaţi a se strămuta în blocuri insalubre, neracordate la termoficare sau reţea de gaze naturale, fără alimentare cu apă curentă, înghesuite şi cu aspect de-a dreptul... oribil! (n.a. se pot vedea şi astăzi în împrejurimile Capitalei...)

Se interzic tăierile, sacrificarea animalelor crescute pentru hrană, în gospodărie. Mihai, a adus - pe furiş şi pe viscol, din satul Nuci, comuna Snagov, cu autoturismul personal, un porc pentru Crăciunul lui 1987, riscând un dosar penal şi confiscarea mărfii!

            În apartamente şi la serviciu, temperatura scade iarna sub 13-14 grade; îngheaţă apa în balcoane - fie acestea şi închise, deşi primarul “Dincă - te leagă!” (erai condamnat, pentru orice nesupunere, conform Decretului 324 la: 3 ani de închisoare într-un proces ce dura 24 de ore!!) interzicea categoric şi sancţiona... până şi închiderea balcoanelor blocurilor de locuinţe! (Aşa numita cruciadă: “balconiada”...)

            Se suspendau - într-o veselie - tuburile flourescente din corpurile de iluminat; de la 7-8, rămâneau în funcţiune numai 2-3; câţi nu şi-au deteriorat vederea, în acei ani, obligaţi “să buchisească” sau să mânuiască maşini şi aparate, aproape în semiîntuneric.

Tovarăşa ADI, geniul rău de langă el, Marele Conducător, despre care se spune că rămăsese femeia iubită şi singurul om de încredere ce-l mai avea, spunea - ori de câte ori vedea cozile la “Alimentara”, ce se formau chiar şi pentru ... hârtia igienică, de o calitate oribilă: “Uite, iar au ieşit “şobolanii” la ros, nu le-ar mai ajunge!”

            La şedinţele - obligatorii - de învăţământ politic, se vorbea tot mai insistent despre “economisire şi reducerea risipei - calea cea mai rapidă de “progres şi bunăstare.” Un coleg al lui Mihai, ce “s-a dat” după decembrie ’89, drept disident spunea: “Ştiţi, tovarăşi: de dimineaţă, în vreme ce-mi rădeam barba, m-am gândit: câtă apă risipim noi, cu o astfel de “operaţiune”, lăsând robinetul deschis. Şi - totul - ar depinde numai de noi şi înţelegerea nevoii, patriotice, de a nu mai face risipă!!! Să ne gândim şi la asta!...”

            Se interzic, cu desăvârşire, trataţiile “de protocol”. Se umplu de ridicol când, în urma interdicţiei consumului de cafea din import, la Ambasada Română din Bogota (Columbia - patria celei mai bune cafele) se permite numai trataţia cu ceai, de câteva ori mai scump decât... cafeaua autohtonă!

            Ce se urmarea? După plata integrală a datoriei externe a României, să se adune (şi chiar se adunaseră aproape 2 miliarde de dolari, până în decembrie ’89) pentru... a împrumuta NOI pe cei de la Fondul Monetar Internaţional…

            Megalomania, paranoia, setea de putere a celor din clanul Ceauşeştilor nu mai cunosc limite. După ce devine şi “Preşedinte” al ţării, cu sceptru din aur masiv şi însemnele prezidenţiale (după Congresul al X-lea al P.C.R.), “Tovarăşul” cere - şi se introduce imediat - semnarea unui angajament oficial de credinţă, supunere şi devotament pentru cetăţenii Republicii Socialiste România (Congresul al XI-lea) o ţară cu imn nou, cu stemă nouă, dar cu aceeaşi criminali, fără scrupule, la Conducere!

            La spectacolele grandioase, organizate - cel mai des - pe mari stadioane, unde sunt adunaţi, la ordin, zeci de mii de oameni, se reînvie “tablourile vivante” de pe timpul lui Carol al II-lea, formând - din trupurile a mii de tineri, chipurile “conducătorilor iubiţi” - eroii între eroi şi sloganurile, potrivite evenimentului ce se marca. Ca şi la defilările de 1 mai sau 23 august, la plecare, pe traseu, se putea mânca un cremvurşt cu muştar şi bea un suc, mizerabil... La toate “acţiunile” se făcea prezenţa, secretarii de partid răspunzând, cu capul, de participarea tuturor oamenilor muncii, pe care nu-i întreba NIMENI ce doresc şi ce gândesc! Şi de exprimarea unei zgomotoase adeziuni populare, pentru a se auzi, pretutindeni: “Ceauşescu, Partidul, România!” În vreme ce, la tribuna oficială, cel mai iubit fiu al poporului cu ochii sticlind de plăcere, bătea - cu degetele de la ambele mâini - “tactul”, în ritmul scandărilor nesfârşite ale mulţimii. Iartă-l Doamne de se mai poate!

            Defilările erau minuţios pregătite. Securitatea îi verifică pe cei “numiţi” de organele de partid în importantele (!?) funcţii de “responsabili de rând şi de coloană”.

            Se introduceau, pentru siguranţă, subofiţeri şi ofiţeri  de securitate printre manifestanţi (Te uitai, nedumerit, şi nu ştiai a-ţi fi colegi de serviciu!). Se controlau atent: pavoazarea, drapelele, pancartele cu lozinci mobilizatoare şi “carele alegorice”- devenite de nelipsit!

Prin directive, primite “de sus” se stabilise până şi raportul între drapele: de regulă, 75%- cele roşii şi maximum 25%- cele tricolore (mai târziu se ajungea însă la 50%-50%). În vecinătatea traseelor, fixate pentru coloanele de manifestanţi, erau “plantaţi”, din loc în loc, membri ai trupelor de securitate şi miliţie. Fuga din coloană, alături de refuzul de a scanda diversele sloganuri, indicate de organizatori, erau aspru sancţionate, la serviciul fiecăruia.

            Din această lume venea şi în ea trăise, din plin, viitorul preşedinte al României, pentru aproape 10 ani, după 1989!

            Când se organizau alegerile de deputaţi în Marea Adunare Naţională (cea în faţa căreia Dictatorul, dorea să apară, recuzând Completul de Judecată de la Târgovişte, din ziua de Crăciun a anului 1989) “se scoteau” oamenii la vot, încă din zori. Se raportau prezenţe de 100% (şi peste...); se anunţa încheierea votării numai în 2-3 ore de la deschiderea secţiilor de votare, cei plasaţi în frunte - dintre “organizatori” căpătând un nou certificat de bună purtare... Şi - evident - şanse de a fi promovaţi!

            Isteria merge până acolo încât o “tovarăşă credincioasă şi devotată”, pe nume Aneta Spornic - cadru universitar din Bucureşti şi viitor ministru al invăţământului, propune: “alegerea pe viaţă a Tovarăşului, ca Secretar General al Partidului”; chiar dacă, acesta se opune cu o falsă modestie şi “dragoste” pentru democraţia de partid (mai ales după “duşul rece” ce i-l dăduse ilegalistul veritabil, pe nume Constantin Pârvulescu, la Congresul al XII-lea al partidului).

Eroul între eroi, Cel mai iubit Conducător, o va refuza... (De fapt, el se ştia bolnav serios şi ţintea alte gânduri de mărire pentru Nicu - fecioraşul şi Elena- iubita soţioară, cea căreia nu contenea a-i aduce, la întoarcerea de la vânătoare, câte un buchet de flori de câmp, culese personal!) Din “ecuaţie”, lipseau Zoe şi Valentin Ceauşescu - care nu ţinteau funcţii de conducere!

            Sprijinul Occidentului se diminuează, treptat; adevărata faţă a dictatorului se dezvăluie, pe zi ce trece. Postul de radio “Europa Liberă” are o contribuţie decisivă la demascarea acestui impostor odios şi a consoartei sale.

            După aproape 10 ani de urmărire informativă, orchestrată de USLA şi, cu numai un an înainte de răsturnarea de regim din decembrie 1989, se decide suspendarea acţiunii, privind “dosarul Carlos”,  întrucât nu au rezultat nici un fel de informaţii privind o eventuală prezenţă a acestui celebru terorist internaţional, pe teritoriul R.S.R. (?!)

            “Asta - în timp ce Carlos fusese găzduit într-o casă conspirativă a Direcţiei de Informaţii Externe (DIE), la Snagov, unde se întâlnise cu generalul Pleşiţă pentru a se negocia lichidarea lui Pacepa şi atentate cu bombe asupra Secţiei române a “Europei Libere” (operatiune cu nume de cod “ETERUL”) - dosar din nou muşamalizat, după 1990, pentru... a nu se deschide “cutia Pandorei”, de care se temeau noii conducători cu “noua” lor Securitate...” Dar legăturile spionajului şi contraspionajului din România, cu terorismul internaţional, înainte de 1989, au existat- cu certitudine...

            Iar: ofiţerii DIE şi cei din USLA (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă) au făcut strălucite cariere după decembrie 1989; cei incomozi- au fost ajutaţi să moară, fie şi la datorie!!

În februarie 1982 se expediază “scrisori-capcană” pe adresa scriitorului dizident Paul Gema.

            Dar, cine era, oare, acest general de securitate Pacepa, omul de încredere al familiei Ceauşescu, cel care-i însoţea în toate “epocalele vizite de lucru” peste hotare, care le ştia ticurile, obiceiurile, dorinţele şi banii?

            Pentru că, pe domnul de astăzi, tovarăşul general (de pe atunci) pe nume Pleşiţă, a avut grijă să ni-l plimbe, “pe sticlă” televiziunea “de apartament”, pe scurt: OTV, al domnului Dan Diaconescu în Direct , la care, de te uiţi… nici nu ştii ce pierzi!

*

*     *

-  Ce s-a întâmplat, Mihai, ai venit aşa de târziu de la serviciu şi arăţi atât de îngrijorat? - întrebă, într-o zi a anilor ’70, din secolul precedent, soţia Matilda.

- Am fost convocaţi la o şedinţă - de partid şi de sindicat - “fulger”, unde ni s-a prelucrat un material fulminant de la Conducerea de Partid şi de Stat, despre fuga din ţară a unui anume tovarăş general de securitate Pacepa, demascat împreună cu alte două cadre din Ministerul Afacerilor Externe, drept spioni americani, fugiţi recent din ţară, cu familiile (Pacepa, prin Köln, apoi Statele Unite ale Americii). Cazul a fost “înfierat”, cu mânie proletară, precum în anii ’50 ai tinereţii mele; am fost avertizaţi că vor urma verificări amănunţite ale tuturor dosarelor de cadre, se vor opera epurări şi restructurări ale aparatului, sub masca unei aşa numite “degresări” a structurilor, practicate chiar... şi în Vest!!

            Ştii cum stau eu, la “cadre”; nu cred că voi scăpa neretrogradat, dacă nu chiar...pus pe liber!

-  Dar ce avem noi cu acest Pacepa şi ai lui? a întrebat, candid, Matilda.

-  Avem, nu avem, dar noi aceste vremi le trăim. Şi ele ne vor marca existenţă, a răspuns Mihai!

            Cine credeţi că “vedea” mai bine şi mai departe mersul evenimentelor; tot Mihai- din păcate!

            Fuga lui Pacepa şi divulgarea reţelei informative externe româneşti a produs pagube incalculabile şi a “luat ” viaţa multora dintre cei din reţea, cu sarcini peste hotare.

Azi, peste ani, noua Putere - la cererea “Marelui Licurici”, l-a reabilitat şi repus în drepturi pe dl.Pacepa. Dar cu pagubele, îndurate de un popor şi aşa înfometat, înfrigurat şi chinuit, ca să nu mai vorbim despre vieţile curmate brutal, cum rămâne?!

            Elena Ceauşescu şi sluga ei credincioasă - Emil Bobu, un adevărat analfabet, fără personalitate şi coloană vertebrală, preiau controlul Securităţii şi prin acesta - a secţiei de Cadre, ce funcţiona la C.C. al P.C.R. şi hotăra vieţi şi destine ale oamenilor acestei ţări. Se fac restructurări şi epurări fără număr; se “rotesc” haotic cadrele - fie ele şi pe funcţii mărunte, precum Mihai. Se redeschide operaţiunea “dosariada”, oarecum uitată după douăzeci de ani, ce au urmat terorii de tip stalinist.

            Subordonându-şi în întregime aparatul de represiune, Elena Doamna îl controlează până şi pe “Tovarăşul”, cenzurându-i avizele şi deciziile, la fel cum Elena Lupescu cenzura, zilnic, jurnalul intim ţinut de Carol al II-lea al României.

            Iar “Eroul din Carpaţi” nu i se împotriveşte şi îi gaseşte scuze, ba chiar dreptate - întotdeauna! Slăbit de boală, paranoic şi cu o senilitate în rapidă evoluţie, acesta nu mai crede...decât în EA!

            A avut multe de suferit şi Mihai; un tinerel cu gradul de locotenent în securitate, ce se “ocupa” de el, i-a mărturisit: “îmi pare aşa de rău de dumneavoastră, sunteţi un om capabil, un bun organizator, eu vă simpatizam, chiar... Dar s-a declanşat, pe marginea situaţiei dumneavoastră de cadre, o cercetare la sânge, cum se face una la zece mii...”

            Şi Mihai trebuie să revină, la vechiul loc de muncă, de unde “se ridicase” prin merite recunoscute, cu o semnificativa diminuare de salariu şi cu... interdicţia de a mai părăsi ţara, la numai 40 şi ceva de ani! Lucru nedrept şi greu de acceptat!

De fapt, Mihai mai avea un mare cusur: nu “înghiţea” prostia omeneasca, cu atât mai mult cu cât aceasta venea dinspre şefii lui, ori chiar de la cei mult mai de sus… Nu ezita să corecteze numeroasele greşeli de gramatică ale “şefilor” ce puneau virgulă între subiect şi predicat şi confundau pluralul cu singularul; care “iplementau” noile structuri sau perfecţionări în activitatea instituţiei.

            Acelaşi - erou al nostru Mihai - ce nu se sfia să califice drept infantilism şi incapacitate de “a vedea cu ochii minţii”, avantajele unor proiecte ce se propuneau, până ce nu li se explica acestora “mură în gură”, şi nu li se arătau: grafice colorate ori machete construite, la scară, pentru a înţelege, măcar în parte, ce li se prezenta, de către specialiştii pe care nu i-au preţuit şi recompensat, niciodată! Specialişti care, la urmă, rosteau şi ei câteva “vorbe dulci”, tot printre dinţi; într-o vreme când orice împotrivire - pe faţă - s-ar fi soldat cu urmări bine cunoscute…

*

*     *

            Are şi Matilda parte să vadă, lângă ea, alte “tragedii umane”; de alt gen, însă...

Apăruse şi lua proporţii o activitate autointitulată MISA (Mişcarea de Integrare Spirituală în Absolut)(n.a. de altă factură cu vocaţii nobile şi rafinament, care nu pot fi puse nicidecum alături de elucubraţiile lui Bivolaru, şi ale adepţilor acestuia, din zilele noastre!!!)

            Instructorii, inspiraţi din mişcările similare de peste hotare, militau peste dezvoltarea spiritualităţii individului, pentru disciplinarea şi controlul actelor acestuia, pentru creşterea voinţei şi puterii de concentrare şi realizare, prin forţele proprii, ale practicanţilor, ce se reuneau, periodic. Se adună aici “crema” intelectualităţii Capitalei, oameni de certă valoare şi sensibilitate spirituală.

            Infiltrată de agenţii Securităţii, mişcarea este urmărita, se adună dovezi apoi... se merge cu pâra la Cabinetul 2, al tovarăşei Elena, “duduia” regelui Ceauşescu Întâiul! Care, reacţionează violent şi fără cruţare, întrucât i se sugerase că adepţii sunt “instruiţi” pentru a deveni terorişti, punând în pericol ordinea în stat şi preţioasele vieţi ale Conducătorilor iubiţi!

            Se desfac toate contractele de muncă ale celor dovediţi că au participat chiar şi la o singură şedinţă a MISA, poate şi, numai din curiozitate! Sunt puşi la dispoziţia oficiilor pentru “braţele de muncă”; directorii ajung tutungii la debite, precum şi un fost-ministru; cercetătoarele - colege cu Matilda, până deunăzi, devin - cu forţa, pentru “reeducare”(sub ameninţarea - evident - a pedepsei cu închisoarea) ţesătoare sau croitorese, bucătărese sau spălătorese la Nufărul.

            Filozofi cunoscuţi, scriitori, artişti - ajung interzişi pe post şi la apariţii, lăsaţi muritori de foame, unii, mai recalcitranţi, chiar cu domiciliu forţat, şi - evident - interdicţia de a mai trece graniţele ţării, pentru totdeauna.

            Acolo sus la etajul V al impunătorului sediu al C.C.al P.C.R.- jubilau (ba, poate chiar...juisau, de plăcere) Elena şi cu Bobu al ei, cărora li se alăturase un alt prostovan - pe nume Postelnicu!

            Numai decembrie ’89 a îndreptat viaţa şi destinele acestor oameni, corecţi, remarcabili şi cu nimic vinovaţi - în realitate! Dar anii ce i-au îndurat, până atunci, cine le-a mai dat înapoi; şi mai ales, cum?!

*

*     *

Matilda vine într-o seară, total răvăşită, de la serviciu.

-  Ce s-a întâmplat?- întreabă, precaut, Mihai.

-  Am o colegă şi prietenă care “a călcat pe bec”(în traducere: a rămas gravidă) şi care...vrea să se sinucidă, în zilele următoare!

-  Şi nu poate “aranja” nimic? o întrebă Mihai.

-  Nu are nici sumele enorme care se cer pentru o întrerupere de sarcină, ilegală (n.a. aşa era în acele vremuri!), nici relaţii, nici curajul să ... o facă singură, îi răspunse Matilda.

-  O voi ajuta eu, cu orice risc, dacă se mai poate face ceva, spuse Mihai.

-  Dar ştii la ce te supui şi la ce ... ne expui?!

-  Da, ştiu; o voi ajuta şi cu bani, şi cu relaţia pe care nu o are şi ...va fi bine.

            Pentru a se proteja, medicul angajat clandestin, a pretins să fie transportat, cu “uneltele” lui cu tot, de la el la pacientă şi înapoi, dar...nu cu taxi-ul!!!

Mihai a scos din garaj propria maşină, ce mai mult “staţiona” din lipsă de benzină, a condus, deşi îi tremura mâna pe volan ori de câte ori se întâlneau cu vreun miliţian, ferindu-se de la orice încălcare a regulilor de circulaţie, care l-ar fi obligat să oprească, iar maşina - să-i fie scotocită!

“Intervenţia” s-a făcut într-un dormitor de bloc, unde o masă şi câteva scaune au improvizat “masa ginecologică”, iar pacienta... şi-a înfipt unghiile în carne, pentru a nu slobozi vreun ţipăt suspect... Mai rău era că şi doctorului - deşi bine plătit şi condus, cum ceruse, îi tremurau puţin mâinile! Dar, câte fete sau femei nu au murit în acei ani de teroare, fie de pe urma unor infecţii produse de “intervenţii” cu mijloace băbeşti, (sau, nu odată în urma unor masive hemoragii...), fie pentru că la Spitalul unde ajungeau, în caz de urgenţă, procurorul de serviciu, stătea la căpătâiul “pacientei” şi nu permitea medicilor să intervină decât după ce lua “declaraţii complete” din partea...împricinatei!!! Şi, evident, delaţiunea - în cazul în care cineva intervenise, mai înainte...

            “Dacă le-a plăcut “să se joace cu...ea”, dădea sentinţe “To’arăşa” Elena, atunci să se şi...reproducă, să nu ne scadă neamul!”

            Multe vieţi nevinovate au fost astfel curmate, brutal, în acei ani... ai Epocii de Aur!!

Se poate vorbi despre un genocid: desigur! Numai că, în cu totul alţi termeni decât cei folosiţi de un procuror total nepregătit, cu o jalnică prestaţie în acel proces, împotriva soţilor Ceauşescu (de ce numai împotriva lor?!), din Târgoviştea sfârşitului de an ’89!!

            Multe alte femei au rămas mutilate, pe viaţă, incapabile de a mai procrea; şi mai mult, marcate psihic - ca la un viol - pentru tot restul vieţii lor.

            Securiştii de atunci, procurorii de atunci - unde sunt astăzi? A “plătit” vreunul?; nu s-a auzit aşa ceva. Au participat, cum se va vedea mai încolo, la “privatizarea securităţi” şi la democratizarea justiţiei române!

            Cei ce n-au trăit aceste vremuri se vor fi întrebând?! Care a fost reacţia populaţiei, nimeni nu făcea nimic, pentru a stăvili şi doborâ pe dictatori?!

*

*     *

Au fost, desigur, reacţii. Mai întâi varianta “soft”...

Inepuizabila inspiraţie a poporului nostru a născut BANCURILE, al căror număr astăzi nu se mai cunoaşte. Acestea au constituit o veritabilă formă de rezistenţă a populaţiei la mizerabila politică de înfometare şi exterminare; prin frig, lipsa unor bunuri de strictă necesitate şi multe alte mijloace a milioanelor de români. Cele mai multe dintre bancuri nu veneau numai pe calea undelor, de la Radio Europa Liberă, ci din oraşele şi satele României “multilateral dezvoltate” în Epoca de Aur...

            O zi de iarnă grea, a anilor ’80: Sala Teatrului “Lucia Sturdza Bulandra”, din Centrul Capitalei. Un frig, din foaier şi până în sală, de zile mari! Spectatorii - cu paltoanele pe ei, de abia încăpeau în scaune, cu căciuli pe cap, fulare la gât, ba unii- chiar cu mănuşi. Actorii - potrivit rolului, mai mult sau mai puţin dezbrăcaţi, aşteptau cu nerăbdare ceaiul cald din pauzele dintre acte...

            Pe scenă, minunata Tamara Buciuceanu povestea “cum se face azi, o supă de pui”?! Deci: “pui sare, pui piper, pui zarzavat, pui chiar şi o linguriţă de orez, iar pui...nu mai pui!”

            Replica nu era în scenariul aprobat de către secţia de propagandă a C.C. al P.C.R.; izvorâtă numai din curajul actoricesc! Să vă mai spun cum se râdea şi cum se aplauda la scenă deschisă?!

            Dar neuitaţii Toma Caragiu Şi Alexandra Bocăneţ, care la rândul lor strecurau în direct “şopârliţe” printre rândurile avizate de acceaşi conducere superioară de partid şi de stat şi difuzate de Televiziunea publică la ore de vârf?! De provocau adevarate frisoane celor din “Conducerea Superioară”!

            Grăieşte astfel regretatul Toma Caragiu în filmul “Premiera”, realizat cu puţină vreme înainte de cutremurul devastator din 4 Martie 1977, ce ni l-a răpit pentru totdeauna: “In piesa asta nouă, “Travesti” - mult tăiată şi “ajustată” de politrucii ce ne aprobă textele, eu urlu, imi trag manşetele şi acolo, pe scenă, în direct şi imposibil de oprit... adaug “text” de la mine, ce merge drept la inima spectatorilor care ne iubesc”...

            Nu se scriau, deci, numai versuri şi osanale pentru publicarea în vestitul volum “Omagiu Conducătorului Iubit”, ci şi din acelea care, mai cu perdea, mai fără - şi cu riscuri enorme pentru autorii lor greu de înţeles de tinerii de astăzi, ajungeau în lume şi însufleţeau mii de tineri de atunci, precum cei care se adunau la spectacolele “Cenaclul Flacăra”...

            Din sutele de bancuri ce le-am auzit în acele zile, câteva zeci dintre ele relatate în romanul anterior, îmi mai amintesc unul, care circula în “epoca de aur”:

            “Un biet cetăţean scotocea magazinele goale şi “circurile foamei”, clădite din indicaţiile Marelui Conducător. Nu contenea să întrebe: Aveţi carne? Aveţi măsline? Aveţi peşte? Aveţi caşcaval? Aveti hârtie igienică?!... La oricare dintre răspunsurile negative pe care le primea, din partea vânzătorilor aflaţi în spatele unor vitrine goale, el rostea, printre dinţi, o înjurătură, de aceea neaoş românească: “Dar-ar boala în cine ştiu eu! Şi… să se ducă…” Ceva mai în spate, doi dintre acei flăcăi cu ochi albaştrii şi scurte din piele - la uniformă - care îl supravegheau… şi-i citeau de pe buze vorbele, îl escortează - sub un pretext oarecare - la o secţie de miliţie. (n.a. pe vremea lui “Ceaşcă”, nu mai erau delicte politice; dar se inventau, altele, de drept comun!). I se pun în faţă câteva coli de hârtie şi un pix, cerându-i imperativ:

- Ia scrie tu! Scrie aici şi acum pe cine tot înjurai în prăvălii? De nu te mai opreai…

Răspunde, cetăţeanul, promt:

- Cum pe cine? Pe Stalin şi pe Dej; doar au omorât atâţia români nevinovaţi…

Cei doi băieţi de la SECU s-au privit stupefiaţi; la început fără replică. Dar şi-au revenit:

- Bine, cetăţene, poţi pleca acasă… Cu noi, nu mai ai treabă!

- Ba nu! a răspuns, vesel, cetăţeanul. Acuma: puneţi voi mâna pe pix şi scrieţi…ce aţi crezut că spun eu, printre dinţi!”

            Îl pândea pericolul şi pe tânărul Mihai, care, oprit să traverseze strada, uneori şi cu câte 15-20 de minute înainte de “posibila apariţie” a coloanei de maşini ce încadrau pe cea blindată a mult iubitului Zeus al acelor vremuri, îi ura, tot “printre dinţi”, dar cu o mimică greu de ascuns, cam aceleaşi lucruri… În timp ce, pe stradă, din 20 în 20 de metri (uneori, chiar mai puţin!!) răsăreau aceeaşi băieţi cu ochi albaştri, jalnici în pantalonii şi cămăşile - tip “uniformă” - ce atârnau pe ei, la fel ca un smocking nou-nouţ pe Ceauşescu sau, nu prea departe, o superbă rochie lungă - de seară - pe consoarta dumnelaui, fosta ţesătoare şi “regina balurilor” tineretului comunist revoluţionar!

            Dar a existat şi varianta “hard”, cu toate riscurile enorme ce le implicau asemenea acţiuni!

            În 1977 se produc mişcările din Valea Jiului, unde minerii, neînfricaţi, iau ostatici pe reprezentanţii Puterii, în frunte cu primul ministru Ilie Verdeţ, şi reclamă prezenţa Conducătorului Suprem în Vale.

            Ceauşescu vine curajos în Valea Jiului şi cu vorbe meşteşugite şi mincinoase îi “potoleşte” pe răzvrătiţi! După ce încasează o zdravănă sperietură când se vede înconjurat, cu gărzile lui cu tot, de miile de mineri ce ocupaseră înălţimile din preajma stadionului unde se programase “întâlnirea” cu Marele Conducător.

            Numai că, după ce pleacă înapoi cu “ostatecii” minerilor, se pune în mişcare aparatul de reprimare al Securităţii. Sunt identificaţi, în special după filmele realizate - pe ascuns - de către informatorii securităţii, “capii” revoltei; aceştia îşi pierd locurile de muncă şi sunt deportaţi cu familii, cu tot, în alte colţuri ale ţării; în locul lor sunt aduşi mineri (?!) din... Moldova, necunoscuţi total în “Vale” şi deci, mult mai cuminţi! Metoda practicată în întreaga lume de dincolo de “cortina de fier”..

            În ziua de 15 noiembrie 1987 izbucneşte revolta populară de la Braşov; unde, nemaiputând să îndure sărăcia, foamea, frigul şi... minciunile “politrucilor” ce-i vorbeau Conducătorului numai despre iubire şi dragoste de care se bucură în popor, se adună - de la marile uzine braşovene, mii de muncitori care pornesc în marş, cu lozinci nemaiauzite până atunci, spre Piaţa Sfatului  - centrul Municipiului. Li se alătură alte sute şi chiar mii de locuitori ai Braşovului.

            Se forţează intrarea în sediul Judeţean P.C.R., sunt aruncate - pe ferestre - tablourile celor doi “conducători iubiţi” şi sunt incendiate; zboară pe ferestre: mobilier luxos, ornamente, covoare scumpe şi birouri ale şefilor “de la partid”. Poliţia şi armata - neautorizată să intervină împotriva unei revolte populare, cu oameni neînarmaţi, dar furioşi, sunt prinse “pe picior greşit” şi intervin - pentru calmarea manifestanţilor, mult mai târziu...

Se recurge la aceeaşi “stratagemă” ca în Vale. Vin negociatori cu rang înalt, de la Bucureşti (tovarăşul Ceauşescu şi consoarta nu mai riscă...). Se fac tot felul de promisiuni - fără acoperire şi garanţia că nu se vor lua măsuri represive împotriva demonstranţilor. Pe care, însă, securitatea îi filma, neîncetat, urmând să fie identificaţi şi anchetaţi, ulterior... Şi, atunci, nimeni nu a fost uitat! Sunt depistaţi “capii revoltei populare” care, după bătăile din sediile poliţiei (miliţiei- pe atunci) sunt expulzaţi din judeţ.

            Creierul mişcării - inginerul Gh. Ursu - este arestat, molestat şi i se înscenează o “deţinere ilegală de valută”; în timpul percheziţiei de la domiciliu, securitatea “îi plasează” în casă un... pumn de valută, pretext pentru a fi arestat din nou, trimis urgent în judecată şi condamnat la ani grei de închisoare (în vreme ce alţii, cum ar fi “specialiştii” în comerţ exterior, şoferii de pe TIR-uri şi comandanţii de nave maritime aduc în ţară - legal ! - mii de dolari SUA, cu care - după decembrie ’89 îşi deschid...  afaceri private!!).

            Dar, pentru inginerul Ursu, lucrurile nu trebuiau să se oprească aici; el trebuia eliminat fizic!

            “Fundaţia Gheorghe Ursu”, cu sediul la Grupul de Dialog Social (GDS) din Capitală, deţine o cantitate impresionantă de documente şi materiale publicate ce au relatat moartea tragică a inginerului Ursu, de la Brasov; cu toate că “dosarul” acestuia a fost clasificat, pentru mulţi ani, drept “strict secret”. Cu atât mai mult cu cât cuprindea şi “jurnalul personal” ţinut de Gh. Ursu.

            “În perioada 21 septembrie - 16 octombrie 1987, deţinutul Ursu a fost scos de mai multe ori din celulă de către ofiţerii de securitate, care au exercitat violenţe asupra lui. Ulterior, a fost ucis în bătaie de un alt deţinut, informator al Securităţii, care execută ordinele anchetatorilor...”- (Marius Oprea, “Moştenitorii Securităţii”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004).

            Făptuitorii - deşi cunoscuţi - au rămas nepedepsiţi după răsturnarea de regim din decembrie ’89, invocându-se... prescrierea tuturor faptelor reţinute în sarcina lor!

            Se semnează, încă din anul 1988, din dispoziţia dictatorului Nicolae Ceauşescu, un ordin al Ministerului de Interne, care permite “intervenţia cu foc” asupra manifestaţiei civililor neînarmaţi. Fiind neabrogat încă, acest ordin - agreat de tovarăşul Ion Iliescu, primul preşedinte “democrat” al ţării, de vreme ce nu l-a anulat, a servit drept “suport legal” pentru unităţile speciale ale Ministerului Apărării Naţionale, de a reprima - în sânge tânăr şi nevinovat - mişcarea “Piaţa Universităţii” din Capitală, în 13-15 iunie 1990... Prilej cu care regizarea şi înscenarea unor violenţe, atribuite manifestanţilor - dar cu...alţi făptuitori - au oferit un pretext, bine susţinut de capii Conducerii de atunci a ţării, pentru comiterea atâtor crime, rămaşi tot nepedepsiţi, probabil ... în aşteptarea prescrierii faptelor incriminate!

*

*     *

Cum au fost aceşti ani pentru Anca şi Bianca?

Dorind să studieze, în facultate, fie în domenii eliminate de Conducerea Superioară de Partid şi de Stat din nomenclatorul de specializări (sociologie, psihologie, ziaristică, pedagogie, ş.a.), fie în domenii greu accesibile, unde “pilele” făceau ordinea, amândouă se angajează, lucrează şi se reorientează către specializări de profil tehnico-economic, la cursurile serale sau cu frecvenţă redusă.

            La admiterea în facultate conta - enorm - dosarul de la cadre! Nu puteau fi admise în facultăţile de drept, ziaristică (trecută la studii postuniversitare), istorie, filosofie ş.a. - poate mai apropiate de vocaţia şi aspiraţiile lor, din acel timp... Şi - se înţelege - nu erau “pete negre” personale, ci “probleme” de cadre ale părinţilor, de care nu aveau - în parte - nici măcar ştiinţă. Dar...aşa se trăia pe vremea Clanului Ceauşescu!

            Şi chiar dacă au finalizat studiile şi au început să lucreze în acele domenii - pe care nu ele şi le aleseseră - gustul amar al unei imposibilităţi nepermise de a te realiza şi lipsa de acces la studiile preferate, le-au marcat - inevitabil - existenţa, din anii ce urmau şi încrederea în viitor; le-au îndepărtat de părinţii “vinovaţi” - acuzaţi pe nedrept şi în binefacerile societăţii socialiste multilateral dezvoltate, de la noi...

             Dar Veronica (alias, Viorela) - sora lui Mihai? (am uitat să vă spun că, având şi acest prenume, noi o strigam: “domnişoara Nica”!!).

            Lipsa de posibilităţi materiale, din familia ei şi a lui Mihai, o fac să lucreze de foarte tânără, pentru a-şi câştiga existenţa, şi să studieze, tot la fără frecvenţă, într-un domeniu mai apropiat de ştiinţele medicale.

            Are un mare ghinion: în urma unor eforturi fizice exagerate, nerecomandabile unei tinere neînvaţată cu “greutăţile”, este nevoită să accepte o operaţie, care să rezolve o hernie de disc - (la noi, desigur, nu la... Viena!), care nu reuşeşte din vina combinată a chirurgului şi a medicului anestezist. Se alege cu o pareză şi o imobilizare la pat.

            Povesteşte - şi astăzi - cum a fost în “moarte clinică”(“suflet călător” - zic unii...). Cum a intrat - pentru o vreme, în acel “tunel al timpului ”, la capătul căruia licărea o luminiţă, a cărei semnificaţie  - atunci - nu o înţelegea; vreme de câteva ceasuri!! Cum s-a întâlnit şi au întâmpinat-o cei dragi, plecaţi dintre noi, care se bucurau de venirea ei ...în cealaltă lume!

            A salvat-o “luminiţa de la capătul tunelului”, întruchipată - într-un final - într-o apropiată prietenă, din unitatea în care muncea...

            Şi după ce, în tot acel timp, vedea - de undeva de deasupra - şi auzea vorbele celor ce o încurajau, a revenit...printre pământeni!!

Gata să-şi continue existenţa!

Cu ce preţ? Numai cu ajutorul nepreţuit al soţului, mai vârstnic cu aproape douăzeci de ani, dar un suflet cum rar se întâlneşte, a reînvăţat să stea şi să meargă pe propriile picioare, cu încredere şi cu perseverenţă - ce substituiau mijloacele medicinei moderne, a zilelor de astăzi. Un om - fără de care - nu ar fi reuşit să învingă un oribil handicap locomotor, greu de acceptat la cei 30 de ani ai săi, când se vedea “la pat” pentru tot restul vieţii!!

            Treptat, şi-a revenit; şi-a reluat munca, spre bucuria familiei şi a colegilor, care - nu o dată - o consideraseră “o cauza pierdută”... Şi - chiar dacă nu a mai putut avea urmaşi, şi-a permis să dăruiască grijă şi căldură sufletească altora, şi să îndrăgească florile, pe care le “creşte” şi cărora, a învăţat să le vorbească... nu credeţi că şi florile se dezvoltă mai frumos dacă le spui vorbe dragi?!

            Desigur, la acea vreme, Veronica nu avea cunostinţă de celebra carte “Viaţă - după viaţă”, scrisă de doctorul Moody, după o îndelungată cercetare, pe subiecţi credibili; nici demonstraţia ştiinţifică a reîncarnării făcută de Brian L. Weis. Dar, potrivit căreia, nu avem cum să aflăm dacă spiritul lui Hitler nu s-a reîncarnat într-un “kamikaze” arab; nici dacă cel al lui Ceauşescu nu s-a “cuibărit” într-un veleitar, ce se crede “alfa şi omega” în mica noastră ţărişoară...

            Tot aşa precum, din negura vremilor, în religiile asiatice (majoritatea, budiste) apare “teoria ciclului karmic şi a reîncarnării”! Tot ce ştia şi presupun ca ştie - şi acuma - Veronica, sunt cuvintele Mântuitorului nostru: “Cine va crede în MINE, va cunoaşte VIAŢĂ VEŞNICĂ!” Cuvinte în care, la rându-mi, cred şi eu... Chiar dacă nu sunt un frecvent “vizitator” al bisericilor!

*

*     *

            Se apropie zilele acelui “decembrie ’89” de neşters din memoria celor ce le-au trăit...

Dar oare, cum a fost posibil, ca un “popor vegetal” (denumit astfel de o poetesă a vremilor dinainte şi... de după) să se ridice? A făcut-o singur sau a fost... “programat” şi “ajutat”? Dinafară - desigur!

            Cum s-a făcut de “a explodat mămăliga românească”? Şi când te gândeşti, ce se mai revoltă “junii” de azi, când vecinii de mai la sud, ne strigă - jucătorii ori suporterii - pe stadioane, la meciurile cu “vitejii” lor: “MĂMĂLIGARILOR!!” Nu sunt prea departe de adevăr!!

PARTEA a III-a

A TREIA GENERAŢIE

NOUĂ

“Revoluţia română” - în direct...

Motto:

 “Istoria nu poate fii judecată penal” (Ion Cristoiu)

            De ce “revolta populară”, de ce răsturnarea de regim şi execuţia, în mare pripă - regretabilă, de altfel - a dictatorilor, soţii Ceauşescu, după un simulacru de “judecată”?! În liniştita urbe a Târgoviştei...

            La 9 noiembrie 1989 “cădea” Zidul Berlinului - cel care se putea vedea în vizitele efectuate în R.D. Germania, şi te cutremura, de fiecare dată când poposeai în Berlinul de Est... S-au unificat apoi, repede, cele două Germanii, s-a lansat “perestroica” lui Gorbaciov - care, la acea vreme, uimea, dădea fiori şi speranţe nebănuite! A fost Malta, au fost: schimbările din Ungaria şi Bulgaria, a fost Revoluţia “de catifea” de la Praga (“clădită” pe minciuna... asasinării unui tânăr protestatar, care a aparut... bine, sănătos, după ce s-au produs schimbările programate “undeva”...). A fost, de asemenea, cel de-al XIV - lea Congres al P.C.R., de la care toţi aşteptau o radicală schimbare de atitudine şi de strategie din partea Celui mai iubit fiu al poporului român, Eroul Naţional - Nicolae Ceauşescu...

            Se aştepta: renunţarea - în fine! - la politica de privaţiuni şi austeritate, odată plătită - integral - datoria externă a României; se dorea o relaxare culturală, mai multe ore de emisie T.V.R., decât cele numai două ore zilnice - ocupate, în cea mai mare parte, cu activitatea “Tovarăşului” şi a “Tovarăşei”; renunţarea la insuportabilul cult al personalităţii al unui Conducător devenit paranoic şi la veşnica frică de securitate şi “lacheii” ei...

            În naivitatea noastră, ne inchipuiam că măcar de frica noului “vânt de libertate” ce bătea prin Europa de Est, “conducătorii iubiţi” vor înţelege că nu se mai poate aşa, că trebuie să reorienteze politica spre satisfacerea nevoilor populaţiei şi pe încetarea unei austerităţi exagerate, împinsă dincolo de limitele suportabilului... Dar, ne-am făcut iluzii!

            Dictatorul - special “sfătuit”! - voia să devenim - nici mai mult nici mai puţin - creditori recunoscuţi ai lumii capitaliste “putrede”, să strângem cureaua, pe mai departe, pentru “a mai acumula capital” şi a demonstra superioritatea societăţii socialiste multilateral dezvoltate.

            În ultimele zile ale lui decembrie ’89, întors din Iran, unde “îl surprind” evenimentele, când ţara - conform scenariilor croite de “agenturili streine” - clocotea şi oamenii curajoşi, mureau pentru o libertate furată mai apoi de cei ce nu “dăduseră” pe la “răscoală”, dictatorul (cel de atunci... ) striga pe postul naţional de televiziune, într-una din cele două ore zilnice de emisie - în alb/negru şi “parţial color” - că la noi în ţară, o să poată fi învinsă orânduirea socialistă numai atunci “când va face plopul pere şi răchita - micşunele”!

            “Dracii” de studenţi, din Regia Capitalei universitare, plantau, noaptea, pere coapte adevărate, în plopii fără soţ, de pe cheiul Dâmboviţei, din vecinătate, de făceau echilibristică securiştii să le adune în zori, să nu se vadă şi să nu afle cumva, Tovarăşul ori Tovarăşa sa, ADI, cea veşnic supărată...

Mihai era de gardă, “de permanenţă” - cum se numea, în sediul conducerii instituţiei unde lucra împreună cu un alt coleg. Era la sfârşitul celei de a doua săptămâni a lunii decembrie 1989

*

*     *

- ” Tu ce spui de ce se aude că se întâmplă în ţară?”, a întrebat colegul Aurel.

- ”De cine vorbeşti?” - i-a replicat el, “de cei din Iaşi sau cei din Timişoara?”

- ”De toţi”, a răspuns omul, devenit peste puţină vreme “dizident”... împotriva regimului comunist, numai pentru că nevasta îl reclamase pentru “relaţii neprincipiale cu alte femei...”

- ”Dragă Aurele, “tăvălugul” a pornit şi nu mai e cale de întoarcere. În weekend-ul următor, va ajunge şi la Bucureşti!...”

            Şi aşa a fost - au venit 21 şi 22 decembrie 1989, zile în care o vreme primăvăratecă, deşi eram în decembrie! - ţinea cu mulţimile...

            Peste o vreme, când s-au reîntâlnit, Aurel a întrebat, convins că Mihai ascundea “taine”, de puţini ştiute: “Ia spune, domnule, tu de unde şi de când ştiai?!”; “Ce rol ai avut în aceste evenimente?!”

            Pe ce se baza Mihai, de ce vorbea astfel, când Timişoara încă nu se “ridicase” ca lumea iar Ceauşeştii urmau să plece într-o importantă “vizită de stat” în Iran - poate pentru “a peţi” pentru Nicuşor cel drag, o prinţesă persană, pe placul mamei soacre şi pentru satisfacerea nevoilor de înrudire, cu un neam mare şi puternic, de peste hotare, a dinastiei de la Scorniceşti - Olt?!

            Observase că, pe parcursul ultimelor weekend-uri, se “consumaseră” răsturnările din toată Europa de Est, fosta vasală a Moscovei şi cu voie (şi nu numai...) de la cei mari, atât de la Est cât şi de la Vest, de peste ocean... În România, totul clocotea, informaţiile serviciilor secrete româneşti erau blocate de către “Tovarăşa” şi vestitul ei Cabinet 2, care le cerea - lui Bobu şi Postelnicu, să nu-l supere şi să nu-l mai deranjeze, cu asemenea prostii, pe “Tovarăşul”! Doar: e atât de iubit de popor!!

            Nu este - de altfel - singurul caz din istoria recentă, când informaţii preţioase, demne de încredere şi prevestitoare de furtună, fuseseră luate în râs şi nefructificate de puternicii lumii; aş numi, aici, doar câteva: intoxicarea lui Stalin, cu atacul iminent al lui Hitler, doar spre Vest unde “domneau” Marea Britanie şi ţările nordice, care - aşa cum s-a văzut - l-au lăsat pe “tătucul de la Kremlin” “descoperit”, în primul an de război hitlerist asupra U.R.S.S.; informaţiile despre pregătirile pentru atacul Japoniei asupra bazei navale americane de la Pearl Harbour,  - care a lovit greu flota americană şi a făcut mii de victime şi a fost urmat de crunte represalii asupra cetăţenilor americani “de origine niponă” carora li se iau casele, avutul, şi sunt închişi în lagăre, separându-se familiile ori prietenii!; informaţiile despre rampele sovietice de lansare a rachetelor din Cuba socialistă, şi pe care, numai fotografiile din satelit le-au impus, drept credibile, în pofida mincinosului “conducător” Nikita Hrusciov, care lovise cu... pantoful din picior, în microfonul de la tribuna O.N.U.; până şi în zilele noastre, precum cele despre un iminent atac terorist, asupra Americii şi a celor mai reprezentative simboluri ale sale (mă refer, desigur, la World Trade Center, Pentagon şi... Casa Albă), pe care cei de atunci (şi, unii, încă şi de azi - ce conduc destinele superputerii ce se numeşte U.S.A.) le-au ignorat, din motivele numai de domniile lor ştiute... Fără a da socoteală, poate numai faţă de istoria ce se va rescrie, odată... Dacă... se va rescrie!

*

*     *

Şi a fost Timişoara, cu revolta ei - mai mult sau mai puţin spontană, apoi şi Bucureştiul (“Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!”)... A fost, negreşit, primul “oraş liber de comunism” din România; au fost martirii şi victimele revoluţiei, în faţa cărora ne placăm smerit. Este greu să accepţi şi astăzi, după 18 ani, fapta mârşavă a slujitorilor lui Dumnezeu, care au ferecat porţile marii catedrale ortodoxe din Centrul Timişoarei, unde voiau să se refugieze din calea gloanţelor, zecile şi poate, sutele de credincioşi - copii şi vârstnici, şi care, mai apoi, au fost seceraţi de rafalele puştilor automate, pe treptele acestui lăcaş al Domnului nostru Iisus Hristos!

            Întors urgent din Iran, susţinut de un Comitet Politic Executiv, servil şi criminal, care îşi exprimau “deplina adeziune” la poziţia dictatorului, unii - din convingere, alţii - de frica unor execuţii iminente - Nicolae Ceauşescu a încercat să convingă că “agenturili streine” au pus la cale destabilizarea ţării, că la Timişoara au acţionat numai bande de răufăcători, spărgători şi drogaţi - până ce au ieşit în Piaţa Operei, şi pe străzile adiacente, zeci de mii de oameni; şi Puterea - a fost definitiv răsturnată, iar Securitatea - nu a ripostat!

            Prin voia mulţimii, a oamenilor muncii atât de dragi marelui nostru conducător, care se credea iubit şi adulat, refuzând... adevarul!

            Scrie, reputatul Gustave LeBon în “Psihologia mulţimilor”:

            “... Răsturnarea, are nevoie de dictatura străzii, când se umple paharul, pentru că numai puterea străzii o poate schimba - la un moment dat - pe cea politică, oficială...”

Şi în alt loc:

            “Mulţimile se dovedesc, deseori, incapabile să judece (n.a. - şi, îmi iau permisiunea de a adăuga - să impună platforme politice şi strategii concrete), dar se dovedesc a fi cele mai eficiente în acţiuni - criminale sau eroice, după caz...”

Poate să-l contrazică cineva?!

            Începută drept o firava demonstraţie de protest, a câtorva zeci, apoi sute, de credincioşi, împotriva hotărârii de strămutare, în Ardealul de Nord, a pastorului Tökes - despre care ulterior s-a aflat că ar fi fost cu adevărat în slujba unor agenţii şi state străine - în Piaţa Maria din Timişoara, manifestaţia - care la Timişoara devine “Revoluţia de 7 zile”, şi nu două, precum în Capitală, se amplifică, pe zi ce trece.

            Este ocupat sediul judeţean de partid şi se adună revoluţionarii în balconul operei, din centrul oraşului. Se proclamă “Revoluţia Populară”, se scandează: “Jos comunismul”, “Jos Ceauşescu” şi “Azi în Timişoara, mâine’n toată ţara”.

            Printre manifestanţi sunt infiltraţi mercenari de peste hotare, care instigă la violenţe dure; sunt devastate magazine, instituţii publice şi sunt atacate depozitele de armament şi muniţie, ale cazarmelor militare; militarii - conform ordinelor în vigoare, ripostează cu foc, mai întâi cu muniţie de manevră, apoi cu muniţie de război. Apar primele victime; blindatele şi TAB-urile scoase - pentru intimidare - încă nu ripostează, dar sunt atacate de unii dintre demonstranţii mai radicali. Se trage şi în piaţa largă din faţa Operei; apar primele victime - morţi şi răniţi grav.

            La ordinul Elenei Ceauşescu şi a lui Bobu Postelnicu, sunt ridicate şi aduse la Bucureşti, noaptea, 40 de cadavre care sunt incinerate la Crematoriu, pentru a se şterge urmele represiunii. Se află, şi a doua zi ies pe străzile Timişoarei sute de mii de oameni, de la muncitorii de pe platformele industriale, la studenţi şi elevi. Armata pactizează cu demonstranţii iar Securitatea, dezarmată la ordinul generalului Iulian Vlad - se retrage în cazărmi, în aşteptarea mersului evenimentelor.

            Fruntaşii de partid şi capii Armatei, veniţi de la Bucureşti, nu mai pot opri revolta populară. Timişoara se proclamă: “Primul oraş liber de comunism” din România; se scriu şi sunt citite din balconul operei primele declaraţii-program, cu îndemnul - către ţară - de a li se alătura neîntârziat. Claudia Iordache, Lorin Fortuna şi mulţi alţi luptători neînfricaţi sunt în primele rânduri ale revoluţionarilor de pe Bega. (n.a. nu peste multă vreme scârbiţi de “confiscarea Revoluţiei” de către foştii securişti şi comunişti, se retrag din viaţa politică  a ţării, mulţumindu-se a activa în cadrul organizaţiei “ALTAR-90” şi a participa la comemorarea evenimentelor eroice din decembrie ’89 de la Timişoara!!)

            Era joi, 21 decembrie 1989, la orele prânzului. Dictatorul convocase, prin slugile din partid, o mare adunare populară, în Piaţa din faţa C.C. al P.C.R. Cu ezitări, cu mobilizări - urmate de imediate contramandări a acţiunii, şi din nou cu scoaterea “maselor” în piaţă, pentru a demonstra că populaţia, oamenii muncii din Capitală, îşi susţineau conducătorii. Totul făcea parte dintr-un scenariu, bine ticluit şi dirijat - într-adevăr! - din afară (de această dată “sărmanul dictator” nu minţise, dar nu bănuia că a fost trădat de Securitate şi de sute de îmbogăţiţi din rândul fruntaşilor partidului, care, într-o Românie cu economie socialistă şi lipsită de orice drepturi democratice şi politici liberale, nu aveau ce face cu averile lor ascunse, fie în ţară, fie în băncile de peste hotare...). Această “bulibăşeală” în organizarea marii manifestaţii populare - de fapt, controlată şi manipulată de Securitate (n.a. între Securitate şi Partid, era de altfel, o mai veche rivalitate!) a făcut ca în “zona zero”, de maximă importanţă şi securitate, situată chiar pe peluzele din faţa balconului celebru al C.C. al P.C.R., unde se înghesuiau membrii Comitetului Politic Executiv (CEPEX), în jurul marilor noştri conducători, Nicolae şi Elena Ceauşescu, să nu se mai afle securişti şi cadre de nădejde ale partidului, cu pancarte, cu steaguri şi cu lozinci mobilizatoare şi aplauze comandate, de agitatorii special instruiţi - şi care, în fond, garantau reuşita uriaşului meeting al oamenilor muncii...

            Acolo, au ajuns între timp, reprezentanţi ai răsculaţilor din Timişoara, alături de “intruşi” veniţi masiv de peste graniţele de Est şi de Vest ale ţării, tineri sau maturi instruiţi să “saboteze” marea adunare populară, la un moment bine stabilit de către cei ce controlau, de fapt, derularea răscoalei populare...

            Acest moment a fost cel în care, Marele Conducător, a rostit celebra frază: “Mulţumesc oamenilor muncii, cetăţenilor “municipiului” Bucureşti, care au venit...” - dar, aici s-a rupt filmul! Mihai era acasă, în faţa televizorului, revoltat de mascarada ce se desfăşura şi pe care crainicii radioului şi ai televiziunii publice nu mai conteneau în a o proslăvi, cât mai convingător cu putinţă!

            S-au auzit primele fluierături şi strigăte ostile, din mulţime... Ceauşeştii şi alcoliţii lor au încremenit! Vreme de 25 de ani, cel mai iubit fiu al poporului, nu auzise decât aclamaţii, şi laude delirante, fie şi înregistrate pe bandă şi difuzate în piaţă, la care se adaugă Omagiul oamenilor de frunte ai culturii naţionale...

            Acum, la puternicele difuzoare din piaţă s-a auzit un uruit ameninţător, ca la blindatele în mers; se calculaseră decibelii şi se selectaseră, cu mare ştiinţă, mijloacele capabile să inducă, subliminal, panica în mulţime; au explodat câteva petarde, care au speriat şi mai mult pe cei aflaţi în piaţă. Ceauşescu şi oamenii lui s-au retras, urgent, din balcon, după perdelele groase ce acopereau marile fereste ale C.C. al P.C.R.

            Televiziunea şi-a întrerupt transmisiunea în direct şi au rămas fără semnal, câteva minute bune... Cel “responsabil cu emisia” din partea Securităţii acţionase un buton - pentru a o întrerupe şi a împiedica să se vadă haosul din Piaţă. Mulţimea a fremătat în valuri, s-au “spart” cordoanele vii “de ordine”, au fost striviţi oameni de gardurile fostului Palat Regal şi a început să se golească Piaţa Palatului... O colegă a fetelor - Anca şi Bianca - a venit la ele, după un pahar cu apă, galbenă ca ceara şi speriată, după ce aproape era să fie călcată în picioare, acolo!

            S-a reluat, apoi, transmisiunea directă a T.V.R.; au reapărut “tovarăşul şi tovarăşa lui” în balcon şi au încercat să întoarcă pe cei ce plecau din piaţă, speriaţi - spunându-le - fantasmagoric - că a avut loc o şedinţă a CEPEX în care s-a decis “majorarea cu 100 de lei” (azi poate câteva milioane de lei!) a salariilor şi ca vor urma alte şi alte măsuri de ridicare a “bunăstării tuturor oamenilor muncii”. Prea târziu, însă! Nimeni nu l-a mai ascultat, pe acest agramat, era SFÂRŞITUL unui regim dictatorial odios!

            Mihai a simţit o uşurare, o bucurie de nedescris (începea, “weekend-ul bucureştean” prezis de el). Până seara, după orele 19, când s-au auzit rafalele de automate din Piaţa Universităţii, sirenele poliţiei şi uruitul ameninţător al TAB-urilor şi al tancurilor, chemate să înconjoare sediul C.C. al P.C.R. şi Sala Palatului R.S.R., cu Consiliul de Stat... Să le apere, de cine?? De oamenii muncii, de poporul care - se credea - îl venera pe Conducătorul iubit?! Au “răsuflat” ştirile despre morţi, răniţi, şi alte sute de arestaţi, duşi la Jilava, anchetaţi şi bătuţi sălbatic de procurori care - cu neruşinare - practică şi azi magistratura... Oameni fugăriţi până pe scările metroului bucureştean, bătuţi, la rândul lor, fără milă - în plină stradă - înainte de a fi încărcaţi în dubele “miliţiei populare”... Plutea, în aer, un zvon de răscoala, de nestăvilit!

            Toată noaptea, la ferestrele dinspre Ştirbei Vodă ale casei, Mihai a urmărit defilarea tancurilor şi a infanteriei motorizate, care a primit “ordinul de luptă” şi au blocat orice acces spre instituţiile centrale de partid şi de stat! Apărând pe tovarăşi şi instituţiile statului totalitar comunist...

            Cine au fost cei de pe baricadele de la “Inter” ridicate de revoluţionari? Mulţi oameni revoltaţi, de bună credinţă, cu un curaj nemaiîntâlnit, precum Dan Iosif şi ai lui - mulţi alţii, rămaşi chiar necunoscuţi! Dar şi arivişti, în pulovere roşii, dornici de mărire, parte a odiosului scenariu ce avea să coste viaţa sau sănătatea a mii de oameni cinstiţi... Aceştia nu aveau să rămână când a început a se trage. Cine a tras? Nimeni nu recunoaşte: nici Armata, cu unităţile ei speciale, nici Securitatea! Poate erau “turiştii” de peste Prut, veniţi cu maşinile personale, cu miile, special pentru aceste evenimente... cu sarcini precise!

            Şi a fost - vineri, 22 decembrie 1989 când dictatorul a încercat din nou, dar fără succes - să se adreseze unei “mulţimi” încropite sub acelaşi balcon al C.C. al P.C.R. A fost huiduit, s-a strigat “Jos Ceauşescu” (incredibil, pentru acele zile!), se cânta - cu frenezie - “Deşteaptă-te române” - ajuns, nu peste multă vreme, imnul naţional... Se arunca spre balconul C.C. al P.C.R. cu orice obiect la îndemână, unii chiar... cu pantofii din picioare!

            Mihai, a ieşit în stradă, după ce s-a anunţat - de către acelaşi sinistru personagiu, la televiziunea publică, “sinuciderea” generalului Vasile Milea, “capul” operativ al Armatei Române rămasă astfel fără cârmă... A ajuns chiar la intrarea - dinspre Ştirbei Vodă, a Pieţei Palatului, blocată de tancuri şi scutieri înarmaţi până în dinţi, ameninţători la orice încercare de a “penetra” barierele... A început să se audă rumoarea, tot mai puternică din spate, a coloanelor nesfârşite de “oameni ai muncii” ce veneau dinspre platforma industrială Militari. Le-a strigat: “Nu vă temeţi; poate nu ştiţi, dar generalul Milea a fost lichidat. Armata nu mai are conducere şi nu va mai trage în demonstranţii paşnici, ridicaţi împotriva lui Ceauşescu şi ai lui”...

            Ca la un semn, invizibil, s-au “desfăcut” barierele de scutieri, s-au regrupat şi s-au retras blindatele, cu mitralierele lor înfricoşătoare, şi au năvălit spre C.C. al P.C.R. zeci şi sute de mii de oameni, din toate colţurile Capitalei noastre; piaţa a redevenit o mare de oameni, gata să ia cu asalt intrările în Sediul C.C. al partidului, “locul de muncă” al tiranilor Nicolae şi Elena Ceauşescu, cei ce înfometaseră şi uciseseră, cu o cruzime fără margini, prin reguli draconice şi lipsuri de tot felul, zeci de mii de oameni minţiseră - fără ruşine - decenii la rând, un popor naiv, “vegetal”, uşor de manipulat şi condus, cu reacţii nejustificat de... întârziate la oprimare, poate şi datorită unei experienţe seculare de necazuri, de acest fel...

            Un general şiret, cu piciorul în gips (?!), un simulant - pentru a se salva pe sine, în primul rând, a organizat şi supravegheat fuga - cu elicopterul - de pe acoperişul C.C. al P.C.R. a celor doi dictatori şi a câtorva slugi devotate lor, mai întâi spre reşedinţa de la Snagov, apoi spre o destinaţie... necunoscută! (dar, foarte bine ştiută, de inspiratorii loviturii de stat din decembrie 1989!).

            Mihai şi ai lui, erau acolo, în faţa balconului C.C. al P.C.R.; mai întâi a coborât, foarte jos, un elicopter din care... s-au aruncat “fluturaşi mobilizatori” ce îndemnau oamenii să nu se lase manipulaţi de uzurpatorii ce voiau să destabilizeze România şi să o aservească imperialismului viclean, perfid şi mincinos... Cu toţii au avut şi câteva momente de panică, de teamă că din acel aparat de zbor se va trage asupra mulţimii... Apoi, au văzut decolând elicopterul de pe acoperişul clădirii C.C. al P.C.R., în vreme ce prin uşile, forţate, de la intrarea în sediul C.C. pătrundeau primii revoluţionari, dornici să-i prinda pe dictatori şi să-i pedepsească... Se striga: “Jos Ceauşescu” şi încă nu “Jos comunismul”; cei din piaţă erau, în mare parte, membri ai partidului prezidenţial de masă, cu peste 4 milioane de membrii, cu carnet de partid... Dar erau ei, oare, cu adevărat comunişti??

            De altfel, de unde veneau, “tovarăşii revoluţionari în pulovere”?! Unul, care a apărut în balconul C.C. al P.C.R., şi a proclamat victoria “Revoluţiei” (?!) române, era cel care - în ziua precedentă, venise şi el la “Inter”, la baricada lui Dan Iosif, dar, plecând de la şedinţa de învăţământ politic, de la facultate, unde activa în calitate de... propagandist al Centrului Universitar de partid Bucureşti (un fel de organizaţie de sector); de, mânca şi omul o pâine, mai albă, în acele vremuri grele...

            Un altul, viitorul “Boss politic”, care a minţit cu neruşinare că nu-l cunoscuse, mai înainte, pe cel ce avea să devină Primul Ministru al noii Românii (deşi erau vecini în Primăverii şi îi cumpărase prima bicicletă de copil), cel ce flutura steagul naţional “găurit la mijloc”, în balconul C.C. al P.C.R., venea la euforicii de la Televiziune, ce “se făceau că lucrează!?” adus “conform programului”, de la sediul Editurii Tehnice unde, după multe alte nenumărate funcţii de conducere, mai mari sau mai mici (“pedepsit” pentru că l-a înfruntat - fără nici o urmare, de altfel - pe cizmarul ajuns împărat) aştepta liniştit, derularea unui scenariu minuţios pregătit şi orchestrat, de care - probabil - şi prietenul său din tinereţe, Gorbaciov - nu era străin... Şi care, s-a îndeplinit “ca la carte”!! Vezi, “agenturili”...

            Mihai nu a avut neruşinarea să “se dea” drept revoluţionar, să ceară şi să obţină certificate cu avantaje materiale substanţiale, cum au obţinut alţii, printre care foşti activişti ai partidului, torţionari sau fii de torţionari ai odiosului regim comunist, ce îngenunchiase un întreg popor, vreme de cinci decenii, la rând... Cu toate că, a fost în fruntea celor ce veneau să ocupe Radioul public, cu toate că s-a adresat direct celor câţiva securişti de la intrare, cu automatele “la vedere“, dacă îi vor lăsa să intre paşnic, iar ei au râs şi au spus “aveţi cale liberă!”...

            Dar, aici s-a oprit: “nu mai era de mine”; oare de la cine?! şi-a spus el; se descărcase şi nu ţintea nici măriri, nici răzbunări, nici glorie efemeră...

            Ce a urmat: Târgoviştea (conform “planului”, bine gândit!), procesul odios (cu un simulacru de judecată, studiat - ca exemplu de caz - în mai toate facultăţile de drept, prestigioase, ale lumii libere), euforia din zilele ce au venit, cu victimele numeroase şi nevinovate datorate unei anarhii bine orchestrate şi manipulate, cu “terorişti”, deşi, capturaţi, văzuţi de mulţi, molestaţi, dar dispăruţi fără urmă; cu o flagrantă disoluţie a autorităţilor statale, cu răzbunări crude şi răbufniri regretabile, cu personaje jalnice, ce se voiau “la conducere” alături de exponenţi ai unor formaţiuni politice istorice, tradiţionale, dar - vai! - atât de departe de figurile istorice ale acestora, din anii dinainte de 23 august 1944!

            Nici spaţiul, nici timpul, nu ne permit a continua istorisirea acestor “glorioase” zile; s-a trecut de la extaz, la agonie; de la euforia primelor momente, la gustul amar şi apatia generate de deziluziile, din ce în ce mai mari, pe măsură ce oamenii vedeau şi înţelegeau că au fost victimele unei odioase manipulări, că “au fost folosiţi”, că nici cei 20 de ani ai “previziunii” tovarăşului Brukner (alias, Brucan) nu vor fi de ajuns pentru a se instaura şi, la noi, o reală democraţie... Cât de multă dreptate a avut domnul Saul Brukner!

            “O civilizaţie care intră în canal, e de preferat uneia - ieşită dintr-un canal” (Murphy). Nu întâmplător, îl citez pe nemuritorul Murphy!

            Asistăm azi, cum se exprima ilustrul maestru Octavian Paler, pe care autorul îl regretă din ce în ce mai mult, la “Schilodirea oamenilor prin libertăţi trăite urât!”... Oare, pentru aceasta au murit oameni, în special copii şi tineri, în decembrie 1989?

            Câteva cuvinte - în plus - despre celebrul cuplu de dictatori şi comportamentul aestora în ultimele zile din viaţă...

            Speriaţi, au vrut să se refugieze din sediul C.C. al P.C.R. unde îşi petrecuseră liniştiţi noaptea, ştiindu-se apăraţi de tancurile din jur şi continuând a crede în sprijinul popular; asta după ce în Piaţa Universităţii, au fost secerate vieţi tinere şi nevinovate, iar - în zori - trotuarele au fost spălate de... sângele acestor tineri şi copii!

            Liftul, cu care urmau să ajungă la elicopterul ce-i aştepta pe acoperişul clădirii - special amenajat - s-a blocat la etajul al cincilea. Au continuat fuga, pe scări, escortaţi de “generalul gips” - Victoraşul lui Elena Doamna... Au renunţat să se folosească de tunelurile şi galeriile subterane ce permiteau ieşirea din clădirea C.C. al P.C.R., chiar şi cu un automobil, deoarece li s-a spus că intrările au fost blocate de armată; aici se aflau: depozite de alimente, muniţie, armament uşor şi puncte de prim ajutor medical...

            Au pornit elicopterul, în care i-a însoţit şi credincioşii Manea Mănescu şi Emil Bobu, la Snagov, unde aceştia au rămas. De la reşedinţa din Snagov se spunea că au luat... carnetele de CEC (?!) ale copiilor - Nicu şi Zoe. Au vrut să meargă la Piteşti, unde se aflau diviziile mecanizate şi un aerodrom militar - pentru că mai credeau încă în loialitatea Armatei faţă de Conducătorul ei Suprem, ce-l înlocuia - acuma - pe ministrul “sinucigaş şi trădător” Vasile Milea. Li s-a comunicat, din Capitală, că ar putea fi doborâţi, pe traseu, din ordinul răsculaţilor, ce aveau adepţi în Armată.

            Au zburat spre Târgovişte; piloţii - parte din scenariu - le-au cerut permisiunea să aterizeze pe şosea, întrucât... li se termina carburantul şi sunt în pericol să fie doborâţi!! Au continuat drumul cu un autoturism particular, oprit pe drum, şi au fost conduşi într-o seră, în anexa unei fabrici, şi în cele din urmă, ridicaţi şi conduşi într-un TAB (blindat uşor) până în curtea cazarmei din Târgovişte (o unitate, pare-se, antiaeriană...), rămânând în custodia militarilor şi ascunşi ziua în TAB, spre a nu fi recunoscuţi de mulţimea furioasă ce roia prin împrejurimi... Şi care, cu siguranţă i-ar fi linşat! Dar ei, nu credeau asta!! Au încercat să cumpere paznicii, dar fără succes; au primit asistenţă medicală, hrană şi un loc de dormit. Au aşteptat trei zile, până la un proces, ce nu trebuia declanşat mai înainte ca teroriştii să facă noi victime, să inducă spaima în populaţie şi să provoace panică pentru militari. Tribunalul militar înfiinţat din ordinul Comitetului de Conducere al Frontului Salvării Naţionale, dirijat de “marele dizident” Ion Iliescu s-a reunit, prin grija generalului Victor Stănculescu şi a misteriosului personaj - Gelu Voican Voiculescu, în prima zi de Crăciun a anului 1989, la cazarma din Târgovişte. A urmat un proces “de operetă”, cu un procuror ce a prezentat un simulacru de rechizitoriu, plin de acuzaţii nesusţinute; cu o “apărare” în care cei doi avocaţi din oficiu (?!) au pledat ca nişte veritabili acuzatori.

            S-a înregistrat procesul şi comportamentul celor doi acuzaţi, care nu au vrut să recunoască acel Tribunal şi nu au făcut decât să ceară - obsesiv - să răspundă în faţa Marii Adunări Naţionale - care... fusese desfiinţată de către conducerea F.S.N. Ea - Elena Doamna, cea “rea de gură” s-a dovedit a fi recalcitrantă; el încerca să o tempereze, atingându-i mereu mâna, protector...

            Sentinţa capitală, fără “drept de recurs” (de altfel, inutil, de vreme ce nu recunoşteau instanţa şi nu se respectaseră procedurile judiciare, în niciun chip) a fost executat imediat. Şi-au dat suflul, la un zid al cazărmii din Târgovişte, sub ploaia de gloanţe - nu a celor trei componenţi ai “plutonului” de execuţie, format din paraşutiştii aduşi dinafara garnizoanei, ci din armele a zeci de militari ce... asistau la execuţie! Au murit demn, nu au implorat milă, au strigat sloganuri patriotice...

            Pentru cei ce au vizionat caseta completă, în anii ce au urmat, a procesului şi execuţiei dictatorilor, imaginea capului ciuruit de gloanţe, care a explodat, împrăştiind creierul Elenei, într-o imensă baltă de sânge nu vor fi uitate niciodată. Caseta video, presupusă a fi completă, filmată de amatori (?!) a fost difuzată de postul de televiziune publică franceză - TF1; la noi, s-au dat - din raţiuni de securitate, fragmente din înregistrare, în care membrii tribunalului nu apăreau! Dar, a fost de ajuns ca “teroriştii” să înceapă a se retrage iar pierderile de vieţi omeneşti - să fie curmate. Scopul fusese atins; scenariul - îndeplinit întocmai!

            Numai două ziare din România au preluat declaraţiile unui fost ofiţer KGB, apărute în presa franceză în cursul anului 1991. (Pavel Coruţ, “Fulgerul albastru”, roman, Editura Miracol, 1993): “Ce spunea kaghebistul?! Că a primit misiunea să facă revoluţie în Timişoara. Că a făcut-o dar i-a venit apoi dor de libertate. Şi a fugit în Vest, prin Iugoslavia!”

            “Televiziunea Română Liberă”, în concordanţă cu alte posturi străine, nu mai conteneau să prezinte imagini de adevărat coşmar: victime arse cu acid sulfuric - la tortură - morţi ce fuseseră “cusuţi” cu sârmă, gropi comune uriaşe, ba chiar şi un prunc “scos din pântecele mamei”, omorâtă în camera de tortură... Am vizionat şi eu aceste imagini.

            Cu vremea, trezindu-se la realitate, denumind chiar “revoluţia română” din decembrie ’89 drept “minciuna secolului”, posturile străine de televiziune din Vest - ce preluaseră şi difuzaseră aceste fapte oribile (dar: inventate!) şi-au cerut scuze de la telespectatorii pe care nu-i mai voiau neinformaţi şi manipulaţi... Ai noştri de ce nu au făcut-o niciodată, ocrotind pe cei murdari de sânge tânăr şi nevinovat pe mânuţele lor bine îngrijite?!

            A rămas gustul amar al unui popor care şi-a văzut - din nou - conducătorii, ucişi cu sânge rece, ba chiar în Sfânta zi de Crăciun; nu ar putea fi acesta un păcat, de plătit (deşi atunci toţi ne-am bucurat, total... necreştineşte!)?

            Ar fi meritat să fie aduşi în starea în care să înţeleagă răul ce l-au făcut, să sufere pentru el, să-şi petreacă restul zilelor în puşcărie sau în lipsuri  - în care nu credeau! Pentru că aşa - i-am martirizat, pe vecie! Şi unii adepţi - încă îi regretă sincer...

*

*     *

            Cât priveşte “revoluţia” din decembrie 1989, aşa cum scrie Alex Mihai Stoenescu în valoroasa analiză a istoriei loviturilor de stat din România (Alex Mihai Stoenescu, “Istoria loviturilor de stat în România”, vol.3, RAO International Publishing Company, 2006, Bucureşti): “nici nu mai este nevoie de detalii; încă suferim, la timpul prezent, naivitatea noastră de atunci, ca pe o gafă zilnic repetată, pe măsură ce ne lovim de efectele atitudinii noastre din acele zile şi nopţi, de abolire a statului”.

            Evident, nu regretăm regimul trecut, anii de privaţiuni de toate felurile, de dictatură comunistă şi îndoctrinare forţată, de la mic, la mare...

            Dar, căutând explicaţii şi o mai bună înţelegere a fenomenelor nedorite ce i-au urmat, nu pot să nu-l citez pe acelaşi istoric - scriitor: “Din cei 130 de ani, de când există statul modern consolidat în România, 50 de ani au fost de dictatură” (n.a. Carol al II-lea, Ion Antonescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu). Reiau citatul: “Au fost, în acelaşi timp, 13 ani de război, cu limitarea sau chiar suspendarea libertăţilor democratice, cu numeroase decretări de stări ale stării de necesitate. ” (n.a. aş adăuga: cu două cutremure devastatoare şi inundaţii nemaiîntâlnite pe meleagurile noastre!).  Pentru alte state din fostul lagăr sovietic, democraţia era, însă, un mod de viaţă, la care se reînvie după 1989, nu o noutate ca în România!”

            “... Dacă acceptăm că un individ devine conştient de procesele politico-sociale, din jurul său, în preajma vârstei de 14 ani, vom constata că martorii democraţiei române funcţionale ar trebui să aibă astăzi cam 85 de ani!...” “... De altfel, din întreaga populaţie matură a României de astăzi, toţi cetăţenii mai tineri de 63 de ani s-au nâscut sub un regim dictatorial”

*

*     *

“...Să nu falsifici din nou istoria... Ne-au trebuit mai mult de cinci decenii pentru a dezvălui public ,,pactul Ribbentrop Molotov” vânzarea de la Yalta şi trădarea de la 23 august 1944. “Bubulii” au pus deja aşa zişii istorici să scrie o nouă istorie, la fel de falsă ca şi cea precedentă. Demolează minciunile...”scrie Pavel Coruţ. Şi, în alt capitol: “s-au ridicat tinerii împotriva minciunii ceauşiste. Şi-au înlocuit-o cu abominabila minciună bubulă. Mult mai perversă decât cea anterioară. Pentru că, în prezent, se minte în numele democraţiei, libertăţii...”

Numai că, zilele lui decembrie ‘89, fundamentul istoric, social şi economic al unei lungi tranziţii către o lume a capitalului, nu pot fi expediate atât de uşor! Chiar dacă maestrul meu de suflet Octavian Paler afirma adeseori că “românii nu sunt apţi, încă de astfel de răsturnări...”

Au pătruns in sediul C.C. în 22 decembrie ‘89 tineri revoluţionari, de bună credinţă, oamenii ce-şi plângeau morţii şi voiau să-i răzbune - cu arma în mână, dar şi arivişti, escroci, oportunişti - “oamenii de bine” ai iluminatului Ilici, şcolit la Moscova, o dată cu Gorbaciov (oare nici pe acesta... nu-l cunoştea?!). În decurs de numai câteva ceasuri, televiziunea publică emitea frenetic acea imagine de familie cu revoluţionari, luptători, gărzi de corp purtătoare de bărbi şi aceeaşi crainici şi realizatori care slugăriseră, cu credinţă, dictatura ceauşistă, până... cu câteva ore în urmă. Privindu-i, te cuprinde scârba, greaţa şi făceai ... frisoane!!

Un Tică Brateş, special “ales”, dirija haosul, semăna panică cu anunţuri despre: elicoptere cu terorişti ce zburau spre Capitală, tancuri ce veneau pe autostradă (prima, dar de pe vremea lui Ceauşescu...), otrăvirea surselor de apă din Capitală şi marile oraşe ale ţării, dibăcia ,,teroriştilor” în combinezoane negre, peste...uniformele tradiţionale, care trăgeau în oricine, şi din orice poziţie - chiar şi ,,culcat”...

Se chemau oamenii neînarmaţi şi neinstruiţi, să apere radioul şi televiziunea naţională de terorişti!!

În vreme ce radiolocatoarele erau bruiate ori ,,virusate” paraşutiştii - singurii abilitaţi - erau lăsaţi ,,în aşteptare”, iar simulatoarele de tir păcăneau necontenit, făcând ca soldaţii neinstruiţi aflaţi în stradă, să se împuşte între ei, să tragă în ferestre, să simuleze - chiar - atunci pentru a cuceri şi apăra studiourile de emisie... A murit cineva atunci în Radio sau Televiziune? Ce au făcut “eroii’ mai mult decât să stea ,,pe burtă”, să tremure ca varga, să se adăpostească la prietenii din vecinătate, de unde puteau veni - desigur - să-şi facă datoria faţă de revoluţie” - fără a se expune unor lungi deplasări pe străzile devenite nesigure...

Iar acolo, în studioul TV, de unde se transmitea spectacolul non-stop, intitulat “Revoluţia României în Direct (RRD)”, unii se făceau că lucrează, la indicaţia unor regizori ad-hoc; alţii chiar lucrau la proclamaţii peste proclamaţii şi nu mai conteneau să guste din euforia ce le-o trezeau microfoanele din faţă; lipseau desigur prompterele de azi; pentru că - se putea spune şi difuza în eter, orice balivernă... Sub ochiul îngăduitor al acelui măreţ, Consiliu al Frontului Salvării Naţionale (n.a. unde eşti tu “Carol the second” cu al tău: ,,Front al Renaşterii Naţionale”, din perioada interbelică ?!). Şi, ai cărui capi, în frunte cu ,,dirigintele” experimentat şi plin de modestie fără margini, Ion Iliescu, se zbătea să umple ,,vidul de putere”, cu oameni de bine de pretutindeni... şi care din păcate, nu au întârziat... să cadă în capcana ce li se întindea, devenind - cel puţin o vreme – “veritabili”!

La sediul Ministerului Apărării Naţionale, unde se deplasează - fără probleme - capii F.S.N. se făcea un guvern. În aceeaşi vreme, în sediul C.C. al P.C.R., ocupat şi păzit de gărzile înarmate ale revoluţionarilor, cu brasarde tricolore apărute ad-hoc, Ilie Verdeţ şi ai lui (sprijiniţi şi de fostul şef al Securităţii Iulian Vlad şi de generalul Guşă - cel puţin la început) “încropeau” alte guverne cu foşti politruci ce se dădeau “victime ale dictatorilor”! Se povesteşte că s-au făcut cel puţin şapte liste de guvern, fără consultarea lui Ion Iliescu, ce se considera singurul îndreptăţit să guverneze haosul şi panica pe care le orchestrase Generalul Militaru, pus în fruntea Armatei Române de Ion Iliescu (chemat din rezervă!!) El a fost preferat pentru studiile la Academia Frunze din marea patrie a socialismului, U.R.S.S.; şi pentru că - dovedit spion al Moscovei, fusese îndepărtat de Nicolae Ceauşescu, fără drept de apel!!

            “Tovarăşul” Iliescu renunţă la el numai după ce omul cinstit de la Inter - îl numesc aici pe Dan Iosif, Dumnezeu să-l odihnească în pace - îi confirmă “preşedintelui”  că Militaru făcea şi el pe ascuns un guvern de militari, pe care să-l conducă după sosirea “ajutorului” solicitat Moscovei şi cu acordul tacit al marilor Puteri Occidentale! Inclusiv a... “Marelui Licurici”...

            În noaptea de 22 decembrie 1989, în balconul vestit al sediului C.C. al P.C.R. se adună Consiliul F.S.N. şi “crema” revoluţionarilor. Se proclamă victoria revoluţiei - din nou - şi se dă citire listei noului guvern, democratic, născut din Revoluţie, în frunte cu tânărul în pulover roşu, idolul de mai apoi al ţesătoarelor de la A.P.A.C.A. şi “Crăişori de Primăverii”! Dinspre fostul Palat Regal începe să se tragă şi oamenii se adăpostesc, pe unde apucă, cei mai mulţi, în “umbra” tancurilor din Piaţă. Dar, niciun glonte, fie el şi rătăcit, nu ajunge la crema revoluţionarilor, expuşi total în acel balcon al C.C. al P.C.R.! În schimbul de focuri ce urmează, la care participă acum şi blindatele din Piaţă, sunt incendiate: Biblioteca Centrala Universitară (cu pierderi inestimabile) şi Casa ce adăpostea sediul Direcţiei a V-a a Securităţii statului, vârful şi crema Securiştilor devotaţi lui Ceauşescu.

            Piaţa se goleşte; “fruntaşii” Revoluţiei se refugiază - unii la Televiziune, de unde li se părea că lipsiseră prea mult (de, la noi revoluţiile se fac... în “media”); alţii, la sediul Ministerului Apărării Naţionale din Drumul Taberei, acolo unde, pe fondul isteriei create de “fenomenul terorismului”, Nicolae Militaru (încă ministru, înainte de a-i ceda locul “generalului gips”) cere sprijinul Unităţii Speciale de Luptă Antitero (USLA) care trimite trei ABI-uri (autovehicule ARO cu blindaj uşor şi guri de foc), cu un echipaj format din 15 luptători, conduşi de colonelul Trosca, adjunctul lui Gheorghe Ardeleanu. Nu li se transmite niciun indicativ de recunoştere, nici un consemn; ajunse la destinaţie, cele trei vehicule sunt întâmpinate cu foc greu, tras din tancurile ce oricum păzeau clădirea MApN. Pier jumătate dintre militarii USLA, în frunte cu colonelul Trosca, nimeni altul decât cel ce-l urmărise informativ pe tovarăşul general Nicolae Militaru pentru a se dovedi legăturile acestuia cu K.G.B.-ul şi a-i oferi lui Ceauşescu motivul să renunţe la serviciile sale.

            Cadavrele celor ucişi sunt expuse în stradă, batjocorite, înconjurate cu pancarte pe care scria “Iată teroriştii!”. Ceilalţi, rămaşi în viaţă, sunt maltrataţi - fără milă - şi arestaţi; pentru a se recunoaşte nevinovaţia lor, mai târziu, şi pentru a satisface - pe de altă parte - setea de răzbunare a acestui “enigmatic” general Militaru, favoritul noului “boss”...

            Scrie Pavel Coruţ în romanul de succes public “Dincolo de frontiere”: “... În ziua de 22 decembrie 1989, în sediul comitetului Central se aflau următorii: Ion Iliescu, Nicolae Militaru, Petre Roman (fost Neulander), Alexandru Bârlădeanu, generalul Ştefan Guşă (n.a. decedat şi el, în anii ce urmează, se pare că... ajutat să se îmbolnăvească!), colonelul Pârclăbescu (comandantul Gărzilor Patriotice - moştenire de la Ceauşescu), Apostoiu (fostul “şef de protocol” al lui Ceauşescu), Silviu Brucan...” Se caută un nume: de la Frontul Unităţii Naţionale, despre care Nicolae Militaru afirmă... că “funcţionează de şase luni de zile!” - şi neconfirmată de acesta ulterior, la acel vestit “Front al Salvării Naţionale” (FSN) ce avea să dăinuie peste ani. Despre fiecare dintre personajele enumerate, cel puţin controversate, s-ar putea scrie azi câte un roman biografic de “succes”, în sensul malefic al cuvântului!”

            Tot aici, se menţionează simularea unui atac, din partea unui elicopter cu terorişti, care deschide foc asupra sediului TVR, înconjuraţi de soldaţi şi mulţime, făcând - inevitabil - ca aceştia să se împuşte... întâi ei (!!) şi să justifice o nouă solicitare de intervenţie militară dinspre Uniunea Sovietică.

            De ce au fost executaţi, urgent, soţii Ceauşescu? Pentru că... aşa era scenariul; pentru ca teroriştii să înceteze lupta (se lansase varianta că ar fi fost libieni, în solda Dictatorului, ce trebuiau să-l apere cu preţul vieţii!!); pentru ca autorii loviturii de stat din decembrie ’89 să doarmă liniştiţi şi să se pregătească pentru o guvernare haotică şi profund imorală a acestei ţări.

            De ce s-a transmis “non-stop” la TV: Revoluţia Română în Direct? Emisie preluată de toate marile canale de televiziune străine, în frunte cu CNN-ul de peste ocean; şi care a mobilizat în faţa micilor ecrane sute de milioane de telespectatori, uşor de manipulat... Pentru că, în acele zile SUA invadase Republica Panama, cu scopul de a schimba un preşedinte ce... nu le mai plăcea; şi unde - deşi mor mii de oameni şi sunt răniţi alte câteva mii de nevinovaţi, totul... trece sub tăcere, atenţia fiind acaparată de “cumplitele lupte” de la Bucureşti!

            Când - Mihai, ce a avut prilejul să trăiască în acei ani, dinainte de 1989 şi în această “lume nouă” - ştie cât de dezinteresaţi sunt acolo oamenii în general, de restul planetei; nedeosebind Africa de Asia, ori Bucureştiul - de Budapesta! Dar nu de la nişte “trabucuri” mânjite cu un anume suc intim şi savurate de un alt preşedinte american s-au tras războaiele de cotropire din Irak şi Iugoslavia; tot aşa cum, setea de ţiţei şi derivatele preţioase ale acestuia, au născut invenţia cu armamentul chimic şi atomic al lui Sadam Hussein, sacrificat pentru instaurarea unei democraţii care... nu li se potriveşte “de nici o culoare”. S-a rezolvat - azi - mizeria vieţii din Irak?! Un nou sacrificiu, noi “victime colaterale”, puse la cale la “şepticul” dintre puternicii Planetei numită Pământ!!

            S-a vorbit şi încă se mai vorbeşte mult despre implicarea agenturilor străine în evenimentele din decembrie ’89. Creionat - se pare în cadrul întâlnirii “la vârf” de la Malta - Bush - Gorbaciov, “proiectul VALAHIA”, agreat şi de către Puterile Occidentale, dar şi de “Ursul” de la Răsărit, viza dezmembrarea României, prin “redistribuirea” ţinuturilor româneşti tradiţionale, ce urmau să fie făcute cadou vecinilor noştri - aflaţi în vizorul NATO, dar şi în folosul Rusiei - cea care de la Petru cel Mare încoace nu a făcut decât să cucerească şi să dobândească noi teritorii... Şi aşa, România urma să devină numai: Valahia! Pe români, nu-i mai întreaba nimeni...

            Numai că ceea ce scriitorul curajos Pavel Coruţ (Pavel Coruţ, “Fulgerul albastru”, Editura Miracol, Bucureşti, 1993) denumeşte să fi fost “Cruciada împotriva României” eşuează, spre necazul imens al Marilor Puteri Unite - din Est şi din Vest, în “laboratoarele” cărora li se croise un scenariu ce părea imbatabil... Care au fost principalele motive ce au condus la eşecul acestei “cruciade”? Voi încerca să răspund pe scurt: 1) În loc să acţioneze - în principal - agenţii infiltraţi pentru diversiune - cu miile - ce veniseră în autoturisme ruseşti “Jiguli-Lada”, pline până la refuz, şi din Basarabia, dar şi prin Ucraina, la care se adaugă cei din Ungaria vecină, care, la rândul lor se împart între Timişoara şi ţinutul “HARCOV”, fieful lor de ieri, azi şi de mâine, iese în stradă POPORUL ROMÂN, în frunte cu copiii bruneţi ce scandau: “Murim, dar vom fi liberi”; şi chiar mureau!; 2) Pentru că aceleaşi Mari Puteri cu intenţii criminale pentru viitorul ţărişoarei noastre, în lăcomia, orgoliul şi vanitatea lor, nu se mai înţeleg; fac “paşi” în afara secvenţelor din scenariu, se “calcă pe bătături” şi favorizează... neprevăzutul! 3) Pentru că Securitatea iese din joc, se protejează sigilând armamentul şi predându-l Armatei; iar aceasta din urmă - deşi dată, temporar, pe mâna unui agent sovietic, trecut în rezervă de Ceauşescu, pactizează cu răsculaţii şi li se alătură! Lipsa de pregătire a unor tineri recruţi, ce abia ştiau să manevreze armamentul din dotare, pentru că: în loc de ore de instruire, prestaseră - din ordinul dictatorului Ceauşescu, lungi campanii de strâns recoltele rămase pe ogoarele CAP-urilor, lucrările de deszăpezire, ba chiar lucrul - din minele de cărbune, până la mastodontul numit “Casa Poporului”, face ca aceştia să se împuşte între ei, crezând că se luptă cu “teroriştii arabi”, şi făcând să cadă, ucişi de gloanţe “în ricoşeu” mulţi copii şi tineri, plini de elan revoluţionar. 4) Pentru că în lupta pentru putere dintre Iliescu, Verdeţ şi Brucan - biruie primul, favoritul lui Gorbaciov, dar fără a fi, nicidecum, pe placul Vestului; mai târziu, se va scanda în Bucureşti: “Cine a trăit la ruşi, nu poate gândi ca Bush!!” 5) Pentru că Securitatea română se repliază, din mers, după ce “se dăduse la fund” şi trimite emisari, în afara ţării, pentru a prezenta realităţile din Revoluţia Română şi pentru a convinge că, în loc de 60.000 de morţi - cum prevedea scenariul - ies la numărătoare numai puţin peste... o mie (dar Ceauşescu a fost totuşi împuşcat pentru... 60.000 de morţi!); pentru că, chiar şi o parte dintre ziariştii străini ce ne “cotropiseră” în acele zile, încep să vadă “cacialmaua”, ce îndemna la ajutorarea unui întreg popor “torturat bestial şi lichidat în condiţii cumplite de franctironii Securităţii, teroriştii arabi şi trupele de ieniceri ceauşişti...”. Dintre care... nu se mai găseşte niciunul, măcar “de sămânţă”! 6) Pentru că diversiunile şi manipulările de la Televiziunea Română Liberă, care printre colindele de Crăciun, de multă vreme uitate, anunţa - prin vocile gâtuite de emoţie ale lui Brateş, Victor Ionescu şi Petre Roman ştiri precum că securiştii “ameninţă televiziunea, depozitele de muniţie, depozitele de sânge ale spitalelor de urgenţă şi rezervoarele de apă pentru alimentarea marilor oraşe” - chemând, în cele din urmă oamenii să se adune în jurul televiziunii... pentru a o apăra cu mâinile goale (?!). Iar asta, pentru a se ajunge la “prohodul” mondial al comunismului; pe spatele unui singur popor!

            7) Pentru că “reluarea războiului civil”, dar fără gloanţe, înlocuite cu diversiuni şi manipulari, cu începere din 28 decembrie 1989 se va face prin răspândirea, în Capitală, a unor “fluturaşi” în care presupuşii terorişti, neprinşi încă, fanaticii lui Ceauşescu amaninţau cu o mare “Contraofensivă” de Anul Nou; prefaţată cu sloganuri macabre: “În fiecare casă, câte un mort pe masă”; “Crăciunul - al vostru, Anul Nou - al nostru” ş.a. O “făcătură” jalnică, de vreme ce se ştie că nicio organizaţie teroristă nu avertizează, înainte de a lovi, pentru a-şi asigura beneficiul surprizei! 8) Pentru că românii - nu toţi handicapaţi - au înţeles că se urmărea: dezmembrarea statală, pe criteriul independenţei minorităţilor, ce urmau “a se lipi” ţărilor învecinate. Din care, se trăgeau!

            Deşi faptele din decembrie ’89, săvârşite de mulţi politicieni, în viaţă încă, care se bucura de privilegii nemeritate, constituie o crimă grea, pedepsită greu de Codul penal român (art.155) ele nu au adus - încă - pe nimeni dintre aceştia, în faţa completelor de judecată. Care judecă, într-o veselie, delicte mărunte şi fără consecinţe pentru societatea românească! Există o înţelegere secretă, o “voinţă” de nezdruncinat la nivelul actualei Puteri, ca şi celor ce au precedat-o, ca “eroii” masacrului din decembrie ’89 şi a actelor îndreptate împotriva independenţei şi suveranităţii naţionale a României să rămână nepedepsiţi, odată cu prescrierea actelor lor criminale!

            Rămâne, totuşi, o speranţă: “O naţiune poate fi socotită înfrântă, numai atunci când ultimul membru al respectivei societăţi acceptă că nu merită să trăiască liber şi independent”. Un lucru ce nu se poate neglija! Dar când se vor “redeştepta” oare românii mei, din care mă trag?!

*

*     *

            Ce s-a luat din C.C. al P.C.R. şi sediul învecinat al Consiliului de Stat al RSR? Bani, dosare (unele - ce apar mai târziu), cele două sceptre din aur masiv al Conducătorilor, televizoare, fax-uri, video-uri, telefoane - ba chiar şi fâşii din covoarele persane groase, imense, ce acopereau parchetul din somptuasele birouri ale “lucrătorilor” C.C. Din declaraţia televizată a regretatului Dan Iosif, nu cu multă vreme înainte de a fi “ajutat” să se vindece de un cancer galopant (?!) undeva prin Siberia, numai sceptrele valoroase, din aur, au ajuns în tezaurul statului, restul...

            Conturile Ceauşeştilor de “minimum două miliarde de dolari”, din străinătate, nu au putut fi descoperite, cu tot auditul organizat după anul 2000, cu sprijinul unor experţi din Canada. S-a afirmat numai că firma CRESCENT şi conturile secrete ale acesteia ar fi fost... proprietatea lui Ceauşescu??

            Scrie Marius Oprea (Marius Oprea, “Moştenitorii Securităţii”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004): “Decretul de dizolvare al PCR, semnat sub presiunea străzii la 12 ianuarie 1990 (n.a. la o mare demonstraţie organizată de PNŢ şi PNL) a fost abrogat, peste cinci zile, în urma unei decizii a Consiliului FSN. O eventuală dizolvare ar fi atras problema succesiunii şi legiferarea modului de împărţire a patrimoniului P.C.R. Ulterior, prin decretul 30 al CFSN din 18 ianuarie, s-a anunţat că “patrimoniul” PCR devine proprietatea statului; dar era, de fapt, vorba despre patrimoniul fostei Gospodării de partid şi despre vilele de vânătoare ale lui Ceauşescu, trecute “la stat” (?!) şi “redate poporului” - la televizor. Restul a fost tăcere: conturi, cotizaţii, active şi pasive, altele decât “fermele de partid”... Scriitorul numeşte aceasta: “privatizarea regimului comunist din România”!!”

*

*     *

            Faptul că Securitatea nu a tras în decembrie ’89 nu înseamnă neapărat că Ceauşescu a fost trădat. Oamenii trăiau o dramă, o dilemă: “să-şi facă datoria, sau să stea deoparte? Ce riscuri rezultau, în caz că “revoluţia” reuşeşte sau este înnăbuşită în sânge?” Elena Doamna despre care se povesteşte că intenţiona să ceară ca “Timişoara să fie rasă de pe harta ţării!”, glăsuia astfel în timpul judecăţii ce a dus-o în faţa plutonului de execuţie: “Acilea se vorbeşte că teroriştii e securişti!?”(halal academician doctor inginer, prietena... intelectualilor!) n.a. - dar nu ducem lipsă nici azi de lideri politruci care zic numai “care este...”!!    Martorii incomozi ai evenimentelor din decembrie 1989, precum generalul Doicaru, cunoscut foarte bine în mediile securiste şi care moare într-un suspect “accident la vânătoare”, dispar, treptat. Judecătorul se sinucide; generali ca Neagoe şi alţii, precum generalul Guşă se stinge din viaţă prematur; pilotul elicopterului: Maluţan, mor în “evenimente” suspecte; mulţi dintre eroii de pe baricade nu mor în anii ce urmează, de “moarte bună” sau de bătrâneţe... Fostului procuror, devenit mare general şi în culmea gloriei, i se “taie macaroana” când ajunge - cu excepţionala lui competenţă, unde... nu trebuia să ajungă! Dosarele de informatori ai Securităţii sunt “albite”, sau dispar - pur şi simplu, consemnate, cel mult, într-un proces verbal de distrugere comandată... Devin “curaţi”, puri, toţi cei ce conduc formidabila democraţie românească, ce “behăie” sub bagheta dirijorală -  a “Marelui Licurici”... Alţii, ce au învăţat să behăie la propriu, direct de la sursa zootehniei autohtone, se grăbesc să ia locul la formidabilele “alegeri libere şi democratice”, unde participarea electoratului tinde vertiginos: spre ZERO!! Rezultatele se cunosc oricum, dinainte; depinde de “curenţii reci” din Atlanticul de Nord... Şi... nu numai! Credeţi că mai marii societăţilor secrete mondiale “dorm”?!

*

*     *

            Ce a urmat? A fost acel CPUN (Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională), din care perosnalităţile din societatea civilă pleacă repede; menit “să umple vidul de putere”, mereu trâmbiţat de fostul tovarăş prim-secretar de judeţe - Ion Iliescu şi dominat de securiştii infiltraţi, cu o nesimţire fără de margini...

            Demonstraţiile opoziţiei FSN din ianuarie 1990, unde lipsa de unitate a reprezntanţilor partidelor istorice, neînţelegerile dintre aceştia şi diversiunile securisto-comuniste, îşi vor spune cuvântul. Sunt aduşi simpatizanţii FSN; cine a uitat acele slogane: “I.M.G.B. - face ordine”; “Noi muncim - nu gândim”; “Jos cu cei care au mâncat salamul cu soia” ş.a.

            Şi de la care, televiziunea naţionala nu face transmisii complete... fiind ceaţă (!?). Puternica blamare a fostei poliţii politice, ce răbufnea în aceste manifestaţii publice de protest, rămâne fără un efect palpabil...

            Scot capul, tot mai îndrăzneţi, securiştii şi miliţienii - cei mai mulţi “pitiţi”, în toiul revoluţiei din decembrie ’89. Îşi folosesc resursele materiale - tot “pitite” - precum şi relaţiile economice cu Occidentul, de pe vremea dictatorilor, pentru a cuceri Puterea economică şi a o domina pe cea politică. Se fac averi uriaşe, la nivelul anilor ’90-’92, cele mai multe ilicite, prin falsuri ori la limita legilor noi, aproape necunoscute de populaţia de rând!

            În cartea - document “Moştenitorii securităţii”, publicată de istoricul Marius Oprea se scrie: “... m-am decis să dedic această carte acelor persoane care au renăscut “ca oameni onorabili” după 1990, an în care şi-au croit din uniformele Securităţii costume Armani. Eroii cărţii nu sunt doar securiştii pe care am avut nefericirea să-i cunosc direct, ci şi activişti ai fostului partid comunist, ofiţeri ai fostului DSS şi informatorii lor, toţi cei care reprezintă astăzi nu doar “Securitatea mea”, ci “a noastră, a tuturor”. Ei, moştenitorii sistemului comunist şi ai poliţiei politice, ei, zeii de lut ai unui trecut întunecat şi ai acestui prezent confuz, sunt personajele acestei cărţi...”

            Se puneau bazele, în forme hidoase, ale noului... OM NOU, OM DE BINE! Cei aliniaţi în rândurile lor au intrat voioşi şi “bine dotaţi” în tranziţia spre lumea nouă ce se prefigura. Lozinca de pe frontiscipiile marilor fabrici şi uzine ale ţării  - azi “terminate” - devine din “trăiască Republica Socialistă România”, prin eliminarea unui simplu cuvânt: “Trăiască Republica România”. Totul: televiziunea şi radioul public, partidele, asociaţile devin: “LIBERE ŞI DEMOCRATICE”. Se pun bazele unui nou partid majoritar, de mase, prin transformarea Frontului Salvării Naţionale în partid, ceea ce face ca politicieni de valoare, înţelepţi şi cu tradiţii, precum cel denumit astăzi “Seniorul Coposu” să nu mai dorească, sub nicio formă, funcţii supreme în stat şi să înjghebeze o reală opoziţie, la metamorfoza securisto-comunistă, care... nu deranjează, de fel, Puterile Occidentale.

            Se pun bazele unui odios fenomen, denumit de acelaşi istoric de valoare Marius Oprea, drept “PRIVATIZAREA SECURITĂŢII”! Se învrăjbesc naţionalităţi conlocuitoare (vezi evenimentele regretabile de la Târgu Mureş); pături sau clase sociale; asistăm la o polarizare, fără precedent, a populaţiei: la un colţ - masa celor sortiţi sărăciei şi grijilor tot mai mari; la celălalt - o pătură de înavuţiţi peste noapte, desigur nu prin merite personale, ci profitori ai diverselor situaţii conjunctuale; se etalează averi nejustificabile, într-un chip sfidător, cum nici în Campioana Capitalismului SUA, nu poate fi întâlnit. Se nasc “asociaţii şi fundaţii non-guvernamentale, non-profit” al căror număr nu-l mai ştie nimeni. Escrocii devin “barosanii” zilei şi lansează - din vreme, în vreme - acţiuni filantropice, îndelung mediatizate.

            Se instaurează o disoluţie a autorităţii în stat, sunt subminate ordinea publică şi justiţia. Se prefigurează circul electoral ce precede alegerile din “duminica Orbului”, de la 20 mai 1990.

ZECE

Labirintul tranziţiei; dialoguri pentru surzi

Dar, alegerile libere şi democratice (pe bune!) care-l aduc la Putere pe Ion Iliescu şi FSN-ul lui, sunt precedate de evenimente bulversante, ce - pe drept cuvânt - au fost denumite “fenomenul Piaţa Universităţii”

Schimbările fără seamăn ale vieţii, cu “deschideri” negândite în anii dinainte de decembrie ’89, găsesc un răsunet puternic, în principal în rândurile tineretului. Cei mai în vârstă, cei care “duseseră de fapt greul” în anii Clanului Ceauşescu sunt încă, prea bine “ancoraţi ” în trecut; temători în faţa unui NOU ce nu se ştia unde va duce, ei se încred în FSN şi creatorul acestuia  - Ion Iliescu, provenit din vechea gardă dar cu aureolă de “comunist luminat”... Pe care îl sustin, neconditionat!

            Se produc “rupturi” în familii şi vechi prietenii; orientările ideologice şi confruntările de idei generează, nu o dată, adevarate conflicte şi plasarea pe “baricade” potrivnice!

            La sfârşitul unei manifestaţii, organizate de partidele de opoziţie (PNL, PNŢCD) în Piaţa Victoriei, la 22 aprilie 1990, un grup tot mai numeros de manifestanţi, izgoniţi de “oamenii muncii” aduşi cu camioane şi autobuze, pentru o “contramanifestaţie”, comandată - de FSN, se regrupează la Inter, în Piaţa Universităţii, pe care o ocupă... definitiv; blocând circulaţia, ridicând corturi, ascultând şi aclamând pe cei din balconul dinspre facultatea de Geologie-Geografie - deschis de fostul... secretar de partid, lectorul de pe atunci Emil Constantinescu, ulterior profesor universitar şi prorector al Universitaţii din Bucureşti...

            Piaţa este declarată “zonă liberă de comunism”. Se citeşte - la nesfârşit, Proclamaţia de la Timişoara din decembrie ’89, se cere alungarea comuniştilor şi a foştilor securişti ce, păşind din “eşalonul al doilea”, se instaleaza la cârma ţării noastre. Acuzaţi de simpatii legionare, destabilizatoare, apoi botezati drept “GOLANI” de catre vioiul “politruc” din fruntea FSN- ului, aceştia afişează cu reală mândrie eticheta de “golan” pe piept şi declară “o revolutie perpetuă”, insensibili la ameninţările noilor autorităţi statale; cu curaj şi fermitate!

Se nasc lideri ai Pieţei, precum Marian Munteanu; (ajuns ulterior... mare om de afaceri în domeniul industriei de armament); se adresează mulţimii reprezentanţii cei mai de seamă

ai intelectualităţii româneşti, ai societăţii Civile, foştii revoluţionari din decembrie ’89, tineri studenţi din Bucureşti şi din provincie. Sunt auzite îndemnuri la “o nouă revoluţie”!

            Pentru Anca şi Bianca Mihăiescu este un prilej să-şi manifeste plenar adeziunea la spiritul Pieţei Universităţii, poate chiar şi numai pentru a compensa lipsa de participare directă la răscoala populară din zilele lui decembrie ’89 ! Deoarece, neîncrezători şi pentru a le proteja, părinţii le reţinuseră... acasă!

*

*     *

Se pot naşte idile într-o manifestare de asemenea amploare, cu puternică încărcătură de idealuri de ordin politico - social? Desigur!

            Anca - studentă la Politehnică, il întâlneşte pe Andrei - student în ultimul an la Arhitectură, care îşi pregătea lucrarea de absolvire. Sunt tineri, au opţiuni identice şi simpatii politice, ce se îndreaptă către ideile P.N.Ţ. ale lui Corneliu Coposu. Se întâlnesc şi în alte locuri, se angajează în discuţii ce vizează politica şi viitorul ţării, cu alţi tineri; uneori - înnoptează în Piaţă, unde “spectacolul” politico - artistic este tot mai atrăgător. Şi unde apar şi neaveniţi ca poetul vremilor Adrian Păunescu, fugărit la propriu  - de mitingiştii din piaţă.

            După alegerile din 20 mai 1990, care consemnează o victorie categorică a frontului, sustinut de un popor încă netrezit din practicile comuniste şi manipulat cu televizorul (“Cu televizorul, aţi minţit poporul”, se scanda în Piaţă!), se aşteaptă convocarea primului Parlament (evident tot “liber şi democratic”) care să înlocuiască acel penibil Consiliu Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN) şi să elaboreze noua Constituţie a României - tot “liberă şi democratică”!

            Într-una din zilele ce urmează, Mihai Mihăiescu este abordat, în instituţia unde lucra, de un coleg, mai vârstnic.

- Cum se poate ca tatăl sa aibe “vederi de stânga”, social - democrate, iar fiica să fie tărănistă, şi încă una... înfocată şi plină de elan revoluţionar?!

            Ce se întâmplase? Nerecunoscând rezultatul alegerilor din “Duminica Orbului”, organizaţia de tineret a P.N.Ţ. tipăreşte şi distribuie manifeste prin care cheamă la răsturnarea comuniştilor, reinstauraţi la Putere, printr-o nouă revoltă populară!

            Anca şi Andrei, cu o maşină personală, condusă de un alt mitingist, parcurg Bucureştiul pentru a difuza cât mai multe dintre aceste manifeste... Filaţi de Securitate şi vânaţi de Poliţie (fosta... Miliţie!), ei sunt fugăriţi pe străzile Capitalei de un autoturism cu însemnele Poliţiei Rutiere, blocaţi - în cele din urmă - filmaţi în timpul urmăririi, duşi la sectie; li se confiscă manifestele, sunt “amprentaţi” şi avertizaţi că vor fi - pentru început numai amendaţi; apoi... Iar filmul se difuzează, în aceeaşi seară, în principalul telejurnal al televiziunii publice...

            Dar Mihai, deşi la rându-i surprins când a văzut imaginile, îi răspunse candid, colegului de serviciu:

- Şi ce vezi tu rău în asta?! Doar am ajuns, chiar daca se poate ca tu să nu fi vrut aceasta, în democraţie. Vom trăi zile noi, în care libertatea de opinie va triumfa!!

Numai că, împotriva simpatizanţilor P.N.Ţ., cu iniţiative curajoase, dar considerate acum, după victoria FSN în alegeri, drept “acţiuni împotriva ordinii de drept şi a statului” se recurge şi la astfel de “măsuri” ... Se primesc ameninţări - în cutiile de scrisori de acasă; sunt puşi sub urmărire; în ziua cutremurului destul de puternic din 31 mai 1990, când blocarea Pieţei Universităţii a încurcat chiar şi circulaţia maşinilor de intervenţie, Anca este împinsă şi aruncată pe treptele unei scări de la metrou, se loveşte la cap, are nevoie de îngrijire si... speriată, recurge tot la ajutorul parinţilor, cei... cu vederi de stânga! Şi care umblă noaptea cu ea pe la Spitalele Capitalei!

            De atunci, legătura celor doi cu cei din Piaţă se diluează, până ce... se întrerupe definitiv. De altfel, penetrată de “indivizi dubioşi”, după ce studenţii părăsesc Piaţa, caracterul profund democratic şi politic - de dreapta - al meeting-ului perpetuu scade treptat, spre un sfârşit apropiat.

            Numai că, un astfel de “deces” al mişcării nu convenea celor de la Putere. Trebuia să se probeze caracterul profund antidemocratic şi antistatal al unor asemenea acţiuni, pentru a nu se mai repeta, vreodată!

            Şi atunci, la ce se recurge?

*

*     *

            Există, astăzi, dovezi certe că escaladarea evenimentelor din 13-15 iunie 1990, din Capitală, a fost rodul unei odioase provocări, orchestrată de Noua Putere (“bubulii” scriitorului Pavel Coruţ), cu ajutorul nemijlocit al foştilor securişti. În ziua de 12 iunie 1990 are loc, în Palatul Victoria, o şedinţă în care se hotărăşte “lichidarea demonstraţiei din Piaţa Universităţii”; în acest sens, poliţia, armata şi SRI-ul primesc ordinele de intervenţie, în forţă. Se insistă chiar, asupra legitimităţii acţiunilor represive, după binele cunocute metode ale statului totalitar.

            La orele 4 dimineaţa, la adăpostul întunericului, la fel ca în acţiunile Securităţii din anii ’50, se trece la “doborârea” corturilor, la împrăştierea ultimilor participanţi la manifestare, la arestarea greviştilor foamei din Piaţă, la confiscarea unor documente şi bunuri personale. Peste o oră, forţele “de ordine” atacă Institutul de Arhitectură “Ion Mincu”, aflat în vecinătate, agresând cu violenţă pe studenţii care lucrau la finalizarea proiectelor de diplomă. Piaţa este înconjurată de autobuze şi camioane; se anunţă, triumfător, că “Piaţa este acum: curată!”

            Se stropeşte asfaltul cu clor; se aduc răsaduri de iarbă şi flori, pentru a fi sădite, mai târziu, de minerii chemaţi la Bucureşti. Se fac “depozite ” de piatră cubică şi apar bâte albe din lemn, asemanătoare celor utilizate în aşa zisul atac asupra clădirii din Piaţa Victoriei, din februarie ’90.

            De ce? Se scriau premisele justificării evolutiei violente a evenimentelor, din zilele ce urmau!

În cartea publicată de istoricul Marius Oprea, “Moştenitorii securităţii”, Editura Humanitas, Bucureşti,2004 se afirmă: “S-a publicat o celebră stenogramă a discuţiei dintre generalul Diamandescu, şeful Poliţiei Capitalei şi ministrul de interne Mihai Chitac. Primul spunea: “Am dat foc autobuzelor, conform înţelegerii...” Ulterior se acuza o... greşeală “de tipar“ : nu trebuia să fie “am dat”, ci “au dat foc...”!!!”

            Şi, puţin mai departe: “... La o săptămână după intervenţia brutală a minerilor în Bucureşti, primul- ministru Petre Roman declara într-un interviu acordat agenţiei spaniole de presă EFE că evenimentele din 13-15 iunie au fost provocate “după un scenariu al elementelor din fosta Securitate”. Ulterior, primul-ministru din acea perioadă avea să susţină că nu-şi aminteşte să fi făcut o asemenea declaraţie...”

            Acelaşi Ordin al Ministerului de Interne, din 1988, emis de Tudor Postelnicu, la ordinul lui Nicolae Ceauşescu, în urma revoltei anticomuniste de la Braşov (15 noiembrie 1987), încă neabrogat (!!) de Noua Putere, a justificat intervenţia cu foc, în deplină legalitate, împotriva manifestanţilor din Piaţă, care “au atacat instituţii ale statului”?!

            De altfel, în Piaţă nu se aflau numai cei îndreptăţiţi a se afla! Mihai şi-a văzut, aici, fostul secretar de partid (PCR) pe institut şi membru al C.C. al P.C.R. purtând... cu mândrie “proletară”, pe piept, eticheta de “golan”!

            Dar, nu numai aceştia; manifestaţia a fost puternic infiltrată cu agenţi ai fostei Securităţi şi Miliţiei lui Ceauşescu; mulţi - filmau, pe ascuns, cu mijloace pe care numai ei le aveau, în acele zile...

“Drogurile” - despre care se afirma că se distribuiau manifestanţilor din Piaţă, de la sediul Central al Partidului Naţional Ţărănesc erau: “medicamente primite de la UNICEF, drept ajutoare”! Nu se cunoaşte că medicamentele se cumpără, în Occident de la magazine intitulate “drugstore”!?

Fuseseră opriţi de la trecerea frontierelor intelectuali de frunte şi oameni de “media” precum: Octavian Paler, Anton Uncu şi Petra Mihai Băcanu, în cazul în care ar fii vrut... să fugă din ţara “noastră”(?!)

            Prezentarea, în direct, la Televiziunea Publică a imaginilor cu autobuzele incendiate, cu ploaia de bolovani împotriva trupelor de scutieri din Piaţă, cu atacarea sediului Poliţiei Capitalei, a Ministerului de Interne şi a studiourilor Televiziunii din strada Pangratti - ultima, întrerupându-şi emisiunea, deşi... putea emite în continuare, a stârnit o puternică emoţie în rândul populaţiei paşnice. Manipulaţi politic, minerii din Valea Jiului pleacă spre Capitală, rechiziţionând garnituri de tren; nimeni nu opreşte aceste trenuri, deşi un personaj foarte cunoscut răspundea, pe atunci, de ... transporturi!

            Au fost, nu puţini, cetăţenii Capitalei, care aclamă coloanele de mineri, negri de cărbune, plecaţi direct din “şut”, pentru a salva noua orânduire şi a zdrobi “contrarevoluţia de sorginte legionară...”

Când aceştia ajung în faţă, la Hotelul Intercontinental, Piaţa Universităţii era deja... curăţită de forţele de ordine, iar mulţi dintre demonstranţi  - arestaţi şi reţinuţi - fără mandate - la Măgurele şi la Băneasa; şi care, prezenttau evidente urme de violenţă! Echipele de procurori erau formate din foşti securişti, ajunşi magistraţi, după decembrie ’89! Aceştia anchetează şi pe cei luaţi de mineri de pe stradă, uneori şi numai pentru că purtau barbă (!?) sau aveau fuste prea scurte! Sau, erau încă în sediile Arhitecturii şi a Facultăţii de Geologie, pe care le atacă, fără milă... Distrugând laboratoarele!

            Minerii sunt adunaţi, hrăniţi, “adăpaţi” în spaţiul larg oferit de Complexul Expoziţional din Capitală. Vorbindu-le, acestora, preşedintele tării Ion Iliescu - alesul naţiunii - afirmă că a fost vorba de “elemente periculoase în costumaţia legionară, care purtau drapele verzi”. Ceea ce mă uimeşte este că “To’arăşul” - trăitor al vremurilor când legionarii tăiau şi spânzurau în România lui Carol al II-lea... nu ştie că legionarii nu aveau drapele verzi. Cel mult roşii, precum cele ale naţional-socialiştilor lui Hitler.

            Astăzi, acelaşi personaj îsi arogă, cu mândrie, meritul de a-i fi scos pe mineri, în mod paşnic, din Capitală. Dar, oare, cine-i chemase?! Chiar şi înainte de a se opri emisia TV!!

            Se creaseră premisele viitoarelor mineriade: cea din toamna lui ’91, menită a-l îndepărta de la Putere pe tânărul Petre Roman, care scapă sărind gardul din spatele Palatului Victoria, spre strada Paris; când e simulat un “atac” în dealul Cotrocenilor, respins cu... gaze lacrimogene, ce invadează până şi Centrul Capitalei; apoi cele de după 1994, pe timpul lui Emil Constantinescu, cel care declara, după victoria în alegeri, cu emfază “pe timpul mandatului meu, nu vor mai fi mineriade”; este drept că cel ce conducea atunci transporturile, nu a mai permis trenurilor cu mineri să ajungă în Capitală şi s-au purtat lupte undeva, pe la Costeşti şi Stoieneşti - Olt... Iar capii noilor mineriade, în frunte cu eroul Miron Cozma, consacrat între timp, au înfundat puşcăriile, în penitenciare “de mare securitate”

            Dar credeţi că surprizele s-au oprit? Nicidecum! Se desăvarşeşte procesul - magistral denumit de acelaşi bine cunoscut Marius Oprea - drept “PRIVATIZAREA SECURITAŢII din ROMÂNIA”. Despre care va fi vorba, în cele ce urmează, în baza informaţiilor ce ni le oferă publicaţiile acestuia.

PRIVATIZAREA SECURITĂŢII ROMÂNE

            După tentativa de lovitură de stat, din U.R.S.S., a lui Lavrenti Beria - fostul satrap al lui Stalin- din anul 1954 (deci, după moartea marelui conducător) în toate ţările satelite - printre care şi ţara noastră - se statuează că primii secretari regionali (la noi - pe judeţe) primesc comanda organelor de securitate. Regulă de la care, deci, nici “Veşnicul Zâmbareţ”, ce se pretindea... marginalizat, nu face excepţie! Şi care, a jucat un rol decisiv şi în recuperarea Securităţii Române, după decembrie ’89, ca instrument indispensabil în condiţiile pluralismului politic. Securitate care preia, de această dată, sarcina defăimării unor personalităţi precum: Doina Cornea (prezentată ca fiind... evreică, informatoare), Radu Câmpeanu şi Ion Raţiu (rebotezat - tendenţios - ca fiind Rácz Jànos!!), Corneliu Coposu (trăit.. în Occident?!), Constantin Ticu Dumitrescu (acuzat, prin fotografii trucate, ca participant la asasinarea profesorului Iorga, la Strejnic - dar omiţându-se faptul că avea pe atunci doar 12 ani).

            A fost o campanie de calomniere, impecabil orchestrată, de acolo, din Deal (!!) cu scopul - evident - de compromitere şi eliminare a opoziţiei ce se înfiripa în România.

Trec în structurile noului MApN departamentele şi direcţiile informative, sub comanda unor oameni ai FSN: Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu (fostul profesor de la Academia “Ştefan Gheorghiu ”) ş.a.

            Nu întâmplător, la manifestaţiile populare de anvergură din ianuarie-februarie 1990 din Capitală, se putea citi, pe uriaşe pancarte: “Vrem dreptate, nu Securitate”, “Nu mai vrem comunişti, dar nici securişti”, “Noua Putere se menţine cu sprijinul Securităţii”, “Securiştii din armată - la lopată” sau “Ţineţi minte cinci cuvinte, e la fel ca înainte”! Lucruri pe care, “trăitorii evenimentelor” nu le pot uita!

            Germenele noilor structuri, clădite pe ruinele vechii Securităţi Române, se află în crearea UM 0215 (cunoscută drept “Doi şi-un sfert!”) - în organigrama noului Minister de Interne. Serviciul Român de Informaţii, institutie clădita pe “ruinele” Securităţii de catre “Dom’Profesor”  Virgil Măgureanu a fost a doua oază pentru securiştii rămaşi “temporar fără slujbe”...

            Astfel, odată cu înfiinţarea SRI-ului, a Serviciului de Informaţii Externe (SIE) - care reanimează vechilie structuri de spionaj extern, urmate de înfiinţarea Serviciului de Protecţie şi Pază, pe care noul “conducător” Ion Iliescu îl “umflă” mereu, sub diverse pretexte, s-a reasigurat “pâinea” pentru vechi securişti, cu misiunea de a recruta şi forma noua generatie de securişti... Deşi, cu toate că la Cotroceni, în Deal, “cântă cucuveaua”, se putea domni în linişte!

            Devin agasante îndemnurile: “să-i lăsăm să lucreze”, auzite din piaţă şi tramvai, până şi in toate mijloacele mass-media din ţara noastră. Fără a se sinchisi - o clipă - de celebrul punct 8 al “Proclamaţiei de la Timişoara”, de la 11 martie 1990 - un veritabil proiect de Constituţie a noii Românii...

            Afacerile postrevoluţionare ale Securităţii, ce se dezvoltă incredibil de repede şi destinele unor principale personaje din cadrul fostei Securităţi a lui Ceauşescu, sunt magistral analizate în cartea istoricului Marius Oprea, care a desfăşurat o epuizantă muncă de informare şi documentare, în acest domeniu. Carte pe care o recomand, cu convingere, tuturor acelora ce vor să desluşească mai bine rolul “Comunităţii de informaţii” în luptele cu substrat politic şi în confruntările dintre “cel din Deal” şi “cel din Vale”, devenite de-a dreptul insuportabile...

            Citez din aceeaşi carte, (Marius Oprea, “Moştenitorii Securităţii”, Editura Humanitas, 2004): “Astăzi, ofiţerii fostei Securităţi se împart în trei mari categorii. Prima îi cuprinde pe cei care au reuşit în viaţă ca politicieni sau oamnei de afaceri. A doua, pe cei care au reuşit şi în viaţă, dar şi în carieră, ajungând de la gradul de căpitan, maior sau colonel pe care-l aveau înainte de 1989 la cel de general şi devenind chiar şefi ai unei structuri de informaţii din România, grade şi funcţii care aduc, pe lângă un trai îmbelşugat, dulcele sentiment al puterii. În a treia categorie intră “fraierii”, retraşi din orice activitate, care preferă să trăiască, pur şi simplu, din pensie (n.a. azi o pensie “grasă”!!), la care se adaugă uneori veniturile gospodăriei de la ţară a părinţilor sau, în cazurile fericite, o activitate lucrativă de genul unei de administrator de bloc şi turnător cu simbrie la poliţie, iar în cazurile şi mai fericite, aceea de şef de personal, responsabil cu condica şi disciplina în întreprinderi mici sau mijlocii” - închei citatul.

Aşa s-a ajuns la “activarea”, şi în ţara noastră, a legendarei cutume a KGB-iştilor: “Unii scriu istoria, noi o facem!”...

Ultima categorie, dintre cele trei, nu prezintă interes, deşi nu puţini îi aparţin. Cea de-a doua este minuţios analizată, cu un curaj în a dezvălui nume şi cariere, cu date pe deplin reale, de acelaşi istoric Marius Oprea, pe care unii încearcă să-l facă să tacă, chiar în zilele noastre...

            Din  prima categorie - cu nume “grele” - voi spicui doar câteva, despre care s-a vorbit şi se va mai vorbi; dar... nu se va întreprinde nimic împotriva lor, ca... la noi!

            Se aprobă şi sunt deschise uriaşe credite în valută, în principal de la BANCOREXUL ulterior falimentat şi cu datorii acumulate de peste 2 miliarde dolari, trecute pe umerii tuturor românilor de rând, contribuabilii de ieri şi de astăzi. Firme - încă de pe vremea lui Ceauşescu, de unde securiştii mai furau bani - precum ICE Dunărea şi CRESCENT sunt reactivate.

            După falimentul BANCOREX sunt falimentate, pe rând: FNI, SAFI, Banca Internaţională a Religiilor ş.a. Funcţionari de stat, securişti şi oameni politici obţin sume mari ca dobândă la FNI, înainte de “decesul” acestuia. Se nasc “afaceri specifice” precum GELSOR, cu structuri bine organizate şi în teritoriu, model-etalon de privatizare a Securităţii utilizat de abilul om de afaceri Sorin Ovidiu Vântu, orientat în principal pe afaceri imobiliare şi radiografierea datelor informative de bază despre întreprinderi cu capital de stat, ce urmau să fie privatizate... (desigur, în detrimentul FPS al acelor ani!). Istoricul Marius Oprea apreciază, în cartea sa, că “Gelsor este un fel de a doua ICE Dunărea, a lui Ceuşescu...”.

            Sume uriase de bani sunt spălate peste hotare, multe în ţările continentului african sau, prin fantomatice bănci  din ... “Pogo-Pogo”(ori, cum s-or mai fi chemând!!).

            Se dau “tunuri” celebre, precum cele legate de privatizarea Romcim-ului cu trustul francez La Farge; Romtelecom - cu ETE (cu capital-... de stat grecesc!), RENEL şi DISTRIGAZ, ROMTEHNICA, distribuţiile de apă şi multe altele. Se încasează comisioane uriaşe, rămase confidenţiale, din care se înfruptă şi unii dintre “băieţii răi, cu ochi albaştri”, fantomele trecutului regim dictatorial... Şi nu numai ei!

            Este falimentată flota comercială maritimă şi nimeni nu va răspunde pentru acest lucru; la “adăpostul” incapacităţii Justiţiei şi a imunităţilor de tot felul... Numele politicianului Dan Voiculescu este pomenit, în legătura cu firma CRESCENT, a Securităţii de pe vremea defunctului Nicolae Ceauşescu.

            Fostul general de securitate Pleşiţa declară, cu non-şalanţă (Marius Oprea, “Moştenitorii Securităţii”,Editura Humanitas, Bucureşti, 2004): “... CRESCENT este colacul de salvare pentru ce a mai rămas după decembrie ’89 din ICE Dunărea...”

            Spionii “cu acte în regulă”, ofiţeri sub acoperire de ataşaţi comerciali  sau şefi de oficii şi reprezentaţii comerciale, peste hotare, retraşi de la posturi după 1989, sunt implantaţi în structurile de conducere ale unor mari firme, întreprinderi, holding-uri, ministere - ba chiar (“dovediţi” în prezent!) în aparatul de justiţie şi în organele media - de stat ori private... Fără ca nimic să-i clintească de acolo; în slujba unui “sistem ticăloşit”, în care s-au schimbat... doar paturile, nu şi curvele! Nu mă pot opri să citez câteva rânduri din capitolul VII - “A cincea putere” din aceeaşi carte : “Cei care au crezut după 22 decembrie că vor înlătura Securitatea şi-au făcut iluzii. Securitatea din România, la fel ca toate instituţiile similare din fostele ţări socialiste, este organizată în aşa fel încat, chiar daca unii dintre şefii ei dispar, funcţionează în continuare fără ei... Când unul dintre şefi dispare, “şirul” (este cutuma organizării ierarhice, pe principiul şirului indian! Arhicunoscută...) face un pas în faţă şi locurile sunt ocupate automat. Organizarea are totuşi o hibă, care a distrus unitatea aparatului: dacă şeful din capul şirului o ia în altă direcţie, toţi îl urmează!”

            Se poate afirma, fără a greşi prea mult, că securitatea domină, în prezent, economia de piaţă în România. Particularitatea soluţiei românesti este însă aceea că, la noi, procesul de privatizare al Securităţii, în anii unei nesfârşite tranzaţii, a avut un caracter non-violent; şi, a fost mascat cu dibăcie (pot să spun,chiar, măiestrie...).Nu greşim nici dacă ne permitem a gândi că foştii securişti sunt cei care au întreţinut şi sprijinit dezvoltarea, în ţară, a unui climat insuportabil de corupţie, în care “ei se simt şi se mişcă ca peştii în apă...”. Făcând legătura dintre sfera politicului şi cea a oligarhiilor, specializate în afaceri la limită legilor şi cu mare potenţial de îmbogăţire rapidă şi nelimitată. Ei continuă a se socoti de neatins; numai istoria va avea multe de spus!

                                       *

*     *

            Mihai a fost toată viaţa un singuratic; chiar şi în cei 40 de ani de căsnicie... Spune, nu o dată: “eu am fost şi voi fi cel mai bun prieten al meu; adică: singurul care “mă suportă”! Cu atât mai mult în ultimii ani de viaţă, când soţia s-a grăbit “să plece”, să vadă dacă nu e mai bine... DINCOLO!”

            Şi, totuşi, a simţit nevoia să vorbească cu un posibil prieten - de va rezista - despre vremile frământate şi bulversate, ale acestor zile...

            Se văd: cam de două-trei ori pe lună, acasă la Mihai, pe care cu greu îl scoţi din casă; deşi are un parc minunat în vecinătate şi ieşirea la pensie îi conferă mult mai numeroase “grade de libertate”. Numai că: nu e genul lui de a-şi trăi bătrâneţile! Pe prietenul lui îl cheamă Dan; la el - măcar numele  i-a plăcut din prima clipă; poate şi pentru că, aşa ar fi vrut să fie numit şi el...

            Ce discută? Despre viaţa dinainte şi mai cu seamă despre ce s-a ales din viaţa lor; despre nesiguranţă, nedreptăţile şi “răsturnările” din societate şi mentalitatea celor ce îi înconjoară...

- Ce spui Mihai; se apropie de sfârşit cei 20 de ani, cât preconiza că va dura “tranziţia” la noua lume, politologul, autointitulat “profesor” Samuel Bruckner (devenit, la noi Silviu Brucan).

- Şi tu ai crezut în minciuna asta, Dane?! A acestui “vizionar” de duzină! După mine - va fi necesar, poate, un întreg secol! Afectând, serios, şi pe copiii noştri...

            De fapt, aprecieri competente şi sustenabile ştiinţific, făcute public recent, confirmă că nivelul salariilor în România va atinge 70% din nivelul acestora, în ţările avansate ale Uniunii Europene (UE) abia peste 20 de ani, de acum înainte. Bineînţeles, dacă nu vor creşte şi în UE nivelul salariilor din sectorul public şi sectorul privat (fenomen mai mult ca sigur!).

- Ei, hai să nu lăsăm pesimismul să ne întunece zilele, a răspuns Dan. Ştiu că am fost, negreşit, o generaţie de sacrificiu - la rândul nostru - dar eu aş vrea să fiu ceva mai optimist. Măcar să gândim pozitiv!

- De ce crezi asta, Dane?! Uită-te mai bine în jur, vezi ce se petrece şi nu înceta să compari, să cântăreşti şi să distingi binele de rău...

- Ce te face să vorbeşti astfel, omule? aproape că nu te înteleg...

- Dacă ai “puţintică răbdare” stimabile, ascultă ce-ţi voi spune! În România zilelor noastre se etalează averi, greu de justificat; tineri de bani gata, scăpaţi total din mână, şi care dispreţuiesc munca, îi sfidează pe cei bătrâni şi săraci, învaţă asiduu cum să fure, sub ochii indulgenţi ai puternicilor zilei. Nu mai există principii morale şi bunăcuviinţă - decât la puţini dintre semenii noştri. Se cultivă: obrăznicia, scandalurile, moravurile usoare; apar - chiar şi în şcoală - drogurile! Bogaţii apăruţi peste noapte îşi apără proprietăţile chiar şi cu puşca; accesul în palatele lor private este interzis şi stăpânii păziţi de bodyguarzi  - bine plătiţi! În media, a proliferat corupţia şi se fac chiar şi aici averi, ce nu pot fi explicate (un jalnic realizator TV îşi cumpără automobile de sute de mii de euro!); în culmea ironiei, se înfiinţează o “Agenţie Naţională de Integritate” (evident cu ţintă economico - financiară) sortita însă - din start - unui eşec lamentabil... Procesele în instanţe se derulează, cu anii; pedepsele vin doar pentru sărmanii ce fură, te miri ce, de foame! Principiile morale de peste secole s-au prăbuşit; şcoala, mai ales cea de nivel superior - lasă pe dinafară tot mai mulţi tineri. Se alege drumul pribegiei, în ţările unde forţa de muncă, provenita din România, este plătita mult mai puţin decât solicită băştinaşii; dar guvernanţii îşi freacă mâinile de bucurie şi “contabilizează” bani adusi în ţară de cei ce-şi vând “puterile şi anii tinereţii”, în contul avuţiei naţionale, ca şi cum ar fii contribuit cu ceva.

            Se privatizează - cel mai adesea, spre a fi demolate, demontate şi vândute apoi, drept fier vechi, tradiţionale platforme industriale, păcălind noi şomeri cu acele “salarii compensatorii”, ce se duc repede câtă vreme aceştia devin unica sursă de existenţă.

            Se înstrăinează “într-o veselie” industrii strategice de interes naţional, dispare treptat, dar în ritm accelerat, “vestita” clasă muncitoare! Se fură până şi dalele de pe marginea canalelor de irigaţii, moştenite de pe timpurile Epocii de Aur şi se desăvârşeşte deşertificarea mănoaselor ogoare, de odinioară, ale ţării, de neoprit în noile condiţii climatice.

            Suntem înconjuraţi de nesimţiţi şi nesimţitori; numărul lor ne copleşeşte, de-a dreptul. Lipsa de educaţie începe “să doară”. Emanciparea, generată de aşa zisa democraţie, a îmbolnăvit, la scară generalizată, o naţiune, ce avea bun simţ şi tradiţii - măcar în lumea satului - atât de nobile şi demne de laudă!! Şi, oricum, exemplele nu se opresc aici; cu atât mai mult cu cât chiar oficialităţile tolerează - şi astfel încurajează, comportamentele nedemne şi reprobabile ale semenilor noştri, cu care suntem nevoiţi să convieţuim! Ce să facem: să emigrăm cu toţii?! Eu n-am fost în stare de aşa ceva, nici în acei ani grei, de dictatură comunisto-securistă...

- Înclin să-ti dau dreptate! Am citit de curând minunatul “Ghid al nesimţitului”, având ca autor pe scriitorul Radu Paraschivescu. Am să-ţi reproduc câteva pasagii din această carte atat de adevarată AZI!

“... Inflaţia de matahale 4x4: Mitsubishi, Nissan, Toyota, Hyundai ş.a. a permis rebotezarea mândrei noastre ţărişoare cu un nume oriental şi aluziv, mirosind a trecut îndepărtat. Căci, dacă Japonia dedemult se numea “Cipango”, România de azi a devenit “Jeepango”... o ţară unde insinuarea pe contrasens e semnul de castă al unei noi pături sociale, mai egală decât egalii...”

            După spusele aceluiaşi scriitor nu lipsit de curaj Radu Paraschivescu: “Parlamentul este marea arenă a nesimţirii politice”. Fie el unicameral, fie bicameral, ales chiar şi prin vot uninominal - cu meşteşugite amendamente ce convin doar partidelor “conducătoare”, parlamentul nu se mai bucură de credibilitatea poporului, unii dintre oameni regretând chiar... acea renumită Mare Adunare Naţională! Desigur, o stupiditate, concluzionează Dan.

- Aşa este, întări Mihai. Şi eu văd cum trişul, potlogăria, abuzurile şi furtişagul au devenit reperele nesimţitului politic. Ca în “Ferma animalelor”, descrisă minunat de Orwell, în momentul în care porcii preiau conducerea... Din această zgomotoasă “galerie” nu lipsesc nici reprezentanţii executivului - unii, magnaţi ce şi-au uitat obârşia, alţii adevărati escroci, încă nedovediţi; nici cei din magistratură, care pe lângă uriaşele pensii de serviciu, şi-au însuşit, pe căi necurate, considerabile averi - dar pe care nu le vor lua pe cealaltă lume; nici ziariştii, fie incapabili, fie linguşitori racolaţi de unul sau altul, la fel de nesimţiţi ca şi restul celor puternici, astăzi!

- Dă-mi voie să-ţi mai citez din cartea despre care vorbeam, îl întrerupe Dan, nerăbdător:

            “Conturul” lui (n.a. - al politicianului de astăzi) trebuie să se imprime pe toate “discuţiile serioase” despre identitatea naţională şi brandul de ţară... Exponenţii acestei categorii îşi dispută supremaţia în popularitate cu vedete.”

            Se preiau, într-o veselie, trăsături, comportamente, hoobby-uri şi tupeu de la vedetele sportive sau cele din domeniul artelor “uşoare”, cu iz de kitch, adaugă Dan.

            “În timpul liber nesimţitul politic este tenor în corul bisericesc”(sau, spune Dan, îmi permit să adaug - ctitori de lăcaşuri sfinte,botezători, naşi de profesie, ce fac scurtă la mână de atâtea închinăciuni...). Ce contează că totul sună fals, că sfidează bunul simţ şi credinţa străbună; că promisiunile sună mincinos  - şi se dovedesc mincinoase! Să le fie bine lor, cei puţini, dar care au acaparat puterea şi ne spurcă vieţile, şi aşa mult încercate în anii trecuţi! Şi pe care nu-i vom uita niciodată...

- Dar despre “pensionarii cerşetori” ai acestor ani, ce ai de spus Dane?

            Se cunoaşte că în vreme ce în ţările Europei Unite şi ale întregii lumi civilizate, raportul dintre populaţia activă şi cea ajunsă “la pensie”, plătită de la buget este de 2:1, în ţara noastră acest raport este de abia 1:1, şi asta cu bunăvoinţă.

Se cultivă şi se extinde mentalitatea, de altfel revoltătoare, precum că pensionarii de la buget sunt “asistaţi social”...?! Nu intră în discuţie aici cei care beneficiază de pensii de serviciu, pentru că ei au reprezentat sau au fost direct “în slujba puterii”, şi după decembrie ’89 - dar şi înainte.

            Mă gândesc, desigur, la cei din armată, ordinea publică, siguranţa naţională şi justiţie - care beneficiază de pensii în cuantum de până la 80% din câştigul lunar, realizat la data pensionării. Nu au mai încăput aici şi dascălii Neamului Românesc, cei care i-au pregătit pentru aceste importante meserii... Aceştia, au fost uitaţi; la fel cum “uitaţi” rămân mereu, ori de câte ori se fac indexări salariale şi cei rămaşi, încă, în activitatea din educaţie; profesionişti de care societatea nu se poate, niciodată, lipsi ! Şi asta, unde? În România, cea care i-a hrănit, de sute de ani, pe turci, tătari, cumani, greci, ş.a.; mai apoi pe “aliaţii nemţi” ca şi pe “sovieticii eliberatori”, iar în viitor  - de ce nu - şi pe alţi amatori de chilipiruri, sosiţi de mai departe să mai ciugulească ceva şi de la noi... Mai ţii minte?

            “Nu ne vindem ţara” scandau muncitorii de la I.M.G.B., în anii ’90! N-am vândut-o: mai rău, am furat-o, am dat-o pe nimic, am secătuit-o, iar acum: înfloreşte specula cu terenuri, pentru a înstrăina un pământ pe care să se planteze nu copaci sau grâne, ci zgârie nori de sticlă şi metal, de care ţara ducea, nu-i aşa, mare lipsă?

            Soluţia de a cere urmaşilor să-şi întreţină părinţii, ajunşi la pensie este profund imorală şi de neacceptat, ba chiar, umilitoare!

- Aş adăuga încercările de a învrăjbi o categorie profesională, cu alta, în problema spinoasă a pensiilor. Se fac, necontenit, calcule economice, urmate de promisiuni, nesustenabile în timp, bazate pe prognoze mult prea optimiste şi pe afluxul de capital din afară, important desigur - dar imprevizibil şi nesigur.

- Ştii, Dane, îmi amintesc cum, în preajma trecutei campanii electorale, “portocaliii” - pe atunci social - democraţi convinşi - au susţinut şi votat o lege privind acordarea unui anumit procent din pensia ce revenea partenerilor de viaţă, plecaţi la cele veşnice, soţului sau soţiei ce au supravieţuit. Legea a fost promulgată, dar nu s-a aplicat... niciodată; sau, cum spun distinşii noştri parlamentari, “nu a creat efecte”! Şi cum nu “va crea” niciodată! Tu nu crezi că nici măcar dublarea pensiilor actuale, nu ar duce la un trai decent pentru cei ce au trudit, în această ţară, 30-40 de ani?! Când, numai de la începutul acestui ultim an, costul vieţii a crescut cu cca. 25-30% şi trendul - rămâne ascendent?!

            Bieţii bătrâni ai zilelor noastre se lasă păcăliţi, amăgiţi, îşi dau voturile celui ce promite... dublarea pensiilor, dar uită să le spună ceva şi despre dublarea costurilor vieţii...

            Să te ferească Dumnezeu de “creşterea” nivelului de trai, numai de pe urma creşterii salariilor sau a pensiilor; în vreme ce preţurile urcă şi tot urcă, de la o zi la alta! Ce se vede “cu ochiul liber”. Iar “coşul zilnic” - invenţia noului regim - este o invenţie diabolică, de cinism şi minciună, incredibile!

            În ţările capitaliste, dezvoltate, există profesiunea de “însoţitor”: sunt cei, sau cele, care se îngrijesc de un bătrân, pe care l-au lăsat puterile... Aceştia sunt remuneraţi din bugetul asigurărilor sociale, primesc şi ajutoare pentru traiul decent al celui însoţit şi-şi fac meseria, cu conştiinciozitate. Aşa da, protecţie sociala, după o întreagă viaţă de muncă.

- Nu există soluţii, viabile pentru schimbarea acestei “stări de fapt”?

- Desigur că există - răspunse Mihai. Dar... nu “se doresc” a fi aplicate! Cheia este în sistemul de impozitare pe venituri, pentru cei aflaţi în activitate.

            Vezi Dane, la noi, evaziunea fiscală - practicată în proporţii de masă - este tolerată, agreată şi chiar “cultivată”, cu ajutorul celor aflaţi vremelnic - la Putere!

Se angajează salariaţi, cei mai mulţi în sectorul privat, desigur - cărora de cele mai multe ori nu li se înscrie salariul real, în cartea de muncă (ce se doreşte acum a fi chiar... desfiinţată!). Nu fac excepţie, nici firme ale unor trusturi multinaţionale vestite...

            Avariţia, nesimţirea şi lăcomia majorităţii celor cu bani, face ca nici o iniţiativă legislativă, prin care să fie obligaţi a “dona” fonduri pentru pensii, măcar un infim procent din imensele profituri ce le obţin să “treacă” şi care, fac să plece organizat, zi de zi neîncetat, averi noi, ce alimentează (sau “capitalizează” - cum le spun astăzi) conturile domniilor acestora, cele mai multe plasate în băncile de peste hotare, la “adăpost” de orice instabilitate internă a pieţei. Instabilitate - pe care, evident, nu sunt dispuşi să o suporte, solidar cu “cerşetorii zilei”, adevăraţii creatori a tot ce s-a putut fura în scumpa noastră ţărişoară! Şi care, poate, seara, înainte de culcare, recitesc versurile eminesciene ce îndeamnă la revoltă, din “Împărat şi proletar”...

            La noi, de s-ar impozita “toate şi cum trebuie”, s-ar putea tripla actualele pensii, nu dubla! De ce nu se doreşte asta, în scumpa noastră ţărişoară? Pentru că în sistemul actual, aceasta se constituie într-o “supapă” prin care, munca “la negru” mai compensează, cât de cât, lipsurile şi buzunarele goale ale celor ce - în putere fiind, încă, trebuie să trăiască şi vor să realizeze mai mult. Şi sunt de înţeles! Nu crezi şi tu?

- Da, concluzionă - puţin obosit - Dan.

Îmi amintesc cum marele scriitor Ion Luca Caragiale, în opera sa vastă, de la schiţe şi momente, la teatru ori chiar la mai puţin cunoscutele sale scrieri politice, cu un simţ extraordinar al “fotografierii” - pentru eternitate - a unor moravuri şi năravuri, specifice românilor, ne-a lăsat o teribilă oglindă... adevarat chiar şi pentru zilele noastre pentru că, desigur, anii au trecut, regimurile s-au perindat, dar năravurile, ba! Oare nu se zice, în popor: “Lupul păru-şi schimbă, dar năravul - ba”?

            Dacă marele Eminescu, cunoscut pentru simpatiile sale conservatoare, judecă liberalii - atunci la putere, oare pe cei de astăzi îi putem vedea imaculaţi şi cu adevărat, pătrunşi de un spirit patriotic şi moral, de lăudat?!

            “Liber-schimbismul” domnului Nae Caţavencu, s-a prefăcut poate prin dedublare, în “Popo-schimbismul” zilelor noastre (nu vreau să mă înţelegi greşit: “popo” vine de la trecerea la “popular, ori populism”, a cameleonilor politici, avizi de putere, cu averi din ce în ce mai mari). Unul dintre ei, aproape neştiutor de carte, afirmă - cu emfaza - “m-am dat PE MINE politicii!” Şi chiar crede asta!

            Ciclicitatea istoriei, impune însă astăzi o nouă “stare de fapt”; idealuri - ce se pot atinge numai prin evoluţia psihologică a mulţimilor şi cucerirea, sau recucerirea a ceea ce s-a pierdut sau se doreşte măcar a fi ori - se visează ! Intrăm astfel pe tărâmul “profeţiilor despre viitor”, cu grija imperios necesară de a nu reedita dictatura, supunerea oarbă faţă de un “tătic” - acolo, sus pe un deal - singurul care “reflectă mentalitatea colectivă” a unui întreg popor (după cum crede dumnealui!). Dar, despre necesitatea schimbării, s-ar putea discuta multe!

- Hai să ne oprim aici, astăzi. Am “grăit” multe şi ne-am pus de acord, dar şi eu mă simt puţin obosit. Să mai lăsăm şi pentru altă dată!

                                       *

*      *

- Mai eşti dispus la o “conversaţie”, cu pretenţii, aşa cum ne place nouă, Mihai?

- De ce nu, răspunse Mihai. Oricum, a trecut destulă vreme de la ultima noastră “sporovăială”, cu pretenţii, cum zici tu ! Hai, fă primul mutarea de deschidere. Ce mai aştepţi?

- Şi tu, şi eu - avem copii; desigur, ai noştri sunt încă tineri, dar au atins deceniile 3-4 ale vieţii lor. Au crescut, aşa cum ne-am priceput a-i creşte; şi-au afirmat, apoi dezvoltat: calităţi şi defecte. De ultimele, mai ales, nimeni pe lume nu e “scutit”... Dar şi în “problema urmaşilor”, ultimii douăzeci de ani şi-au pus amprenta de neşters...

- Ştii, Dane: îţi mărturisesc că nu ştiu cum e mai bine să-ţi creşti copiii (sau, în cazul nostru - nepoţeii) astăzi, în această lume bezmetică.

Dacă-i “formezi” – ca pe ai noştri, îi laşi - nu o dată - dezarmaţi în faţa provocărilor din viaţă. Generozitatea, modestia, respectul, spiritul de răspundere şi auto-analiza în care i-am “format” încep a fi serioase handicapuri într-o societate, în derivă, în care “homo - homini - lupus”...

            Azi, altfel trebuie să fii, pentru a reuşi în viaţă! O viaţă în care - din nenororcire - totul ajunge “de vânzare”, în care se consideră că oricine şi orice - ARE UN PREŢ; o lume pragmatică, dar cu un pragmatism din import, cu tot ce avea el mai rău... Ba chiar, impropriu societăţii de la noi.

            Regretatul scriitor şi filosof Octavian Paler spunea : “Din păcate, pragmatismul românilor este, indubitabil, de import american!”... Se putea, oare, altfel?!

            În lumea aceasta, a pargmatismului, ca fundament al unei tranziţii fără sfârşit: “Nu contează valori, sentimente, cultură - mai veche ori mai nouă - ci numai ce este UTIL, FOLOSITOR, aducător de profituri, mai devreme, sau mai târziu...”. Şi nicidecum, păgubos!

            Educaţia însăşi se îndreaptă spre un pragmatism insuflat din frageda tinereţe, chiar din anii de grădiniţă şi în curând, din “anul pregătitor”, ce va cuprinde  copii de 6 ani ai Patriei! Urmând a se consolida şi dezvolta, în anii ce urmează, pe parcursul procesului de desăvârşire educaţională! Pragmatismul juvenil tinde să devină o traumă a societăţii româneşti contemporane! Cine poate să nege achiziţiile din sfera pragmatismului, induse chiar la vârste cuprinse între 1 şi 3 ani, care molipsesc, sau chiar “îmbolnăvesc” - pe viaţă - pe cei ce văd în educaţia ce li se oferă, doar un mod de viaţă şi comportament, bine adaptat la “exigenţele” societăţii româneşti de astăzi... Ba mai mult, chiar o condiţie a reuşitei lor în viaţa ce le stă în faţă!

            În ceea ce mă priveşte, mi-a fost - în realitate - străin pragmatismul, dovedindu-mă, mai repede, un visător cu ochii larg deschişi, un incurabil idealist, încrezător şi uşor de păcălit! Tot de aici mi s-a tras şi fidelitatea faţă de profesiune şi angajator - ce nu mai sunt la preţ, în zilele noastre...

- Da, Mihai, cred că ai dreptate. Se comportă diferit, au reacţii “mai pământene”, îşi urmăresc mai bine interesele - imediate sau de viitor - cei ce ne urmează, chiar dacă ne place sau nu!

            Dar oamenii nu sunt şi nu trebuie să fie toţi, la fel! “Sufletul nu are şi nu poartă uniformă” - declara, deseori, regretatul Florian Pittiş, care a ales “să plece” pentru totdeauna, în anul în care - şi în ţară, şi peste hotare - lumea cultural - artistică a suferit grele pierderi...

            Dar, despre religie şi credinţă ce crezi, raportându-ne tot la zilele noastre?

- Vezi, Dane, eu am spus - şi am scris chiar - mereu că vreau să cred în Divinitate, dar nu în “intermediari”, “interpuşii” dintre Dumnezeu şi mine, oricum s-ar numi aceştia... Şi care, din păcate, nu au reuşit “să convingă”. La bătrâneţe, când devii “fără scăpare” un filosof, vezi cu totul altfel lucrurile... Mai cu seamă în zilele noastre când trăim urât libertăti câştigate cu sânge tânăr şi nevinovat, schilodite şi furate de vrednicii continuători ai torţionarilor din anii precedenţi. Un veritabil “mixtum compositum” între un simulacru de socialism şi un dezolant capitalism sălbatic, “de cumetrie”, de minciună, de corupţie şi hoţie - organizată în stil mafiot!

            De aceea, avem nevoie de speranţă; avem nevoie de reale schimbări; să redevenim demni, “să fim iarăşi ce-am fost odinioară, şi mai mult decât atâta”, să extirpăm slugărnicia, supunerea bolnăvicioasă şi “nevoia” umbrelei protectoare a unui alt “tătuc”, atotştiutor, ce se crede mesagerul Domnului (şi, culmea, chiar o crede - şi, vai, ce mult greşeşte!)

            Să ne ducem aleşii - chiar şi obligat - la psihiatru; să nu mai înghiţim: umilinţa noastră şi dispreţul celor ce trebuie să plătească pentru cacialmalele pe care ni le-au servit şi continuă sa o facă, într-o veselie...

- Bine, Mihai, dar cine îi poate opri?

- Bineînteles că noi şi urmaşii noştri! Numai... să ne unim forţele, să redeşteptăm voinţa de luptă şi victorie a unui “vulg” amorţit inexplicabil şi care s-a obişnuit a se îmbăta cu apă rece, înghiţind minciună, după minciună!

            Supus, devizelor, pe gustul celor ce ne conduc, “proşti Doamne dar... mulţi”, precum şi adevărului din “aria calomniei”. “Calomniază, calomniază - chiar dacă minţi cu neruşinare; tot va rămâne ceva din asta!”

- Aici, sunt obligat să te aprob! În viaţa mea activă şi în anii de tinereţe, unul dintre şefii mei, ce nu mai convenea, a fost victima unor incredibile calomnii; s-a dovedit  - în final - că totul era “o făcătură ordinară”... Dar, culmea, tot el a fost îndepărtat: “S-a vorbit prea mult despre asta”, a fost replica celor de mai sus, “împărţitorii” de dreptate, din acele vremuri... Dar, revenind la subiect, copiii tăi au reuşit în viaţă?

- Şi da, şi nu! Anca şi Bianca, caractere puternice, dar net diferite, au avut evoluţii diferite.

            Anca a muncit mult, dar a şi greşit mult în viaţă, nereuşind să-şi apropie pe nimeni, ca să-şi întemeieze o familie proprie. A avut multe “peripeţii” la slujbă; a nimerit o “şefă” care, deşi era un “diavol care se îmbracă de la Prado”, nu a reuşit totuşi să-i compromită viitorul, profesional sustinut de merite adevărate...

            Dar a ales, în final, (fata nu i-a putut satisface cererea nereuşită de a-i vinde informaţii confidenţiale de la vechiul loc de muncă, pe care-l concurau), singurătatea, “minţită” cu relaţii temporare şi prietenii bazate pe modificările comportamentale datorate frustrărilor din adolescenţă şi a devenit cu vremea tot mai egoistă!

            Bianca, o fire mai închisă dar de o sensibilitate uneori exagerată, cu mai puţine ambiţii profesionale, nu a excelat - încă - în carieră... Fiind în continuare, în orientarea veşnică spre o nouă profesiune.

            Trăsăturile de caracter nu se mai pot însă schimba uşor. Se poate însă conta pe loialitate, cinstea şi nevoia de a face bine oamenilor, ce o caracterizează. Doar ursitoarele ştiu când va străluci steaua ei norocoasă şi va apare “sortitul”...

            Niciodată nu este prea târziu pentru speranţa de a gusta din fericirea ce ţi-e hărăzită! Şi care va veni...

            Dar, mai bine, hai să vorbim despre altceva. Voiam să te întreb: ce crezi tu despre isteria asta a luptei împotriva “terorismului mondial”, ce după 11 septembrie 2001, când simboluri ale Americii de Nord şi vieţi omeneşti nevinovate au fost lovite, fără milă, de noii “kamikaze”, ai lumii contemporane?

- În primul rând, Mihai, a avut vreo semnificaţie această dată fatidică de 11 septembrie 2001? Care a schimbat multe în lume!

- Desigur! Americanii scriu “data” altfel decât noi: “September, 11”, sau, după ordinea - în cifre: 9 (pentru lună) şi 11 (pentru ziua din lună). Se obţine 911, iar acesta este numărul pentru apeluri de urgenţă, în State! Nu cumva a fost un cod? Ignorat de Serviciile de Informaţii... Sau, de cei... informaţi?! Crezi că întâmplător persoane de origine iudaică, ce lucrau în miile de birouri din acel faimos “World Trade Center”, cu vestitele “turnuri gemene”, fuseseră înştiinţaţi telefonic sau prin e-mail-uri, să renunţe a mai merge, la serviciu, a doua zi? (Comentariile acestea au apărut în “media” americană şi conduc, cel puţin la bănuiala existenţei unor informaţii de care Mossad-ul cel Vestit, nu putea să fie străin.

            Apoi, cum a reacţionat Preşedintele? Cel “mai puternic om din lume?!”. Primul eveniment l-a surprins într-o vizită “de imagine” la o grădiniţă de copii din Washington, D.C.                     Până la a doua lovitură, în celălalt turn, nu s-a dezmeticit; şi încă puţin după aceea... (Nu comentez decât tot ceea ce “s-a spus” în acele zile!). Într-un “târziu” s-a aruncat în faimosul “Air Force One”, escortat de avioane de vânătoare şi a fost dus... într-o direcţie necunoscută. Ca şi vicepreşedintele  - în “Air Force Two”; pentru că: aşa evită ei “vidul de putere...” Apoi a făcut celebra declaraţie prin care a afirmat că America a fost atacată mişeleşte şi se află în stare de război. Cu cine? Cu terorismul de origine islamică... Şi, a anunţat “măsuri în consecinţă”... Nominalizând drept autori ai acestor atrocităţi pe teroriştii afgani!

- Bine, dar de unde ştia el că e vorba de terorişti islamişti, de religie mahomedană?

- Din înregistrările de la turnurile de control, din informaţiile - ce poate nu-i fuseseră prezentate la vreme, ci numai după “evenimente”, din cele pe care le ştia despre “Jihad”... Cea de-a treia ţintă - după turnurile World Trade Center (simbolul Capitalului american) şi Pentagonul (simbolul Puterii militare a SUA) - nu a mai fost atinsă (evident, era vorba de Casa Alba, reşedinţa Preşedintelui SUA), deoarece, mai mult ca sigur că de data aceasta aviaţia de vânătoare americană şi-a făcut datoria, preferând a fi sacrificaţi pasagerii unui simplu avion de linie, dar o posibilă viitoare bomba zburătoare, decât un alt simbol al Superputerii ce este SUA... Numai astfel se explică că din resturile avionului de pasageri au fost găsite, urme împrăştiate, în afara unei aşezări din Pennsylvania, pe câţiva kilometri; cum numai un aparat de zbor pulverizat de o rachetă, poate lăsa... Orice alte poveşti, eroice şi lacrimogene, despre eroismul pasagerilor, ce se luptau cu piraţii aerului, şi care au fost mediatizate, atunci pe larg, nu sunt credibile! Cel puţin, pentru mine...

- Dar ce ştim noi despre “terorismul islamist” şi “Jihadul”, în numele căruia săvârşeşte, crimă după crimă?

- Vezi Dane, aici e o istorie milenară... Proorocul Mahomed s-a născut în anul 570 e.n., în Mecca, dintre membrii tribului quarysh. Îngerul Gabriel îi “dictează” CORANUL , într-o primă parte, pe când trăia într-o peşteră de pe muntele HIRA (anul 610 e.n.) - moment din care capătă harul de a face profeţii.

- Dar “ISLAMUL” ce este?

- Înţelesul cuvântului “Islam” este: “supunere lui Dumnezeu”. Pentru un islamist, nu există decât un singur Dumnezeu, pe nume ALLAH, iar MAHOMED este profetul ACESTUIA.      

            Sunt “cinci stâlpi” ce definesc religia mahomedană: 1) Recitarea zilnică a crezului: “Nu există decât un singur Dumnezeu, şi acesta este Allah”; 2) Trebuie să te rogi lui Allah zilnic, într-un ritual cu fruntea atingând pământul...; 3) Postul din zilele de RAMADAN, are loc în a noua lună a calendarului musulman (astfel că, poate începe în oricare lună a anului...); el durează o “lună astronomică”; nu trebuie să mănânci, să bei, să fumezi ori să faci sex - în cursul zilei. Aceasta, din zori şi până la lăsarea serii, când - după rostirea rugăciunii denumite “IFTAR” eşti dezlegat de orice oprelişte; dar totul se reia a doua zi, din zori; 4) Cel de-al patrulea stâlp: ajutorarea săracilor; 5) Şi ultimul: Să mergi în pelerinaj la Mecca, cel puţin odată, în viaţa trăită pe acest pământ (nu întâmplător, la Mecca se adună anual, milioane de credincioşi).

- Bine, dar atunci, dacă nimic din ce mi-ai spus nu aprobă crima, de unde violenţa, atentate, toate actele criminale, sinucigaşe?! - întrebă Dan.

- Fără a avea nimic în legătură, cu învăţăturile pacifiste ale Profetului Mahomed, apare - ca rod al unor “capete înfierbântate” şi asta nu de multă vreme “JIHADUL” - războiul SFÂNT! “Se poate” considera că, totuşi, acesta îşi trage “obârşia” din cucerirea întregii peninsule Arabice, în secolul al 7-lea al erei noastre, după moartea lui Mahomed (anul 632 e.n.). Urmăreşte: cucerirea tuturor teritoriilor şi a ţărilor unde stăpânesc păgânii, cei de alte religii decât a lor. Un lucru în care continuă să creadă, cu fanatism!

            În secolul al VIII-lea e.n., musulmanii reuşesc islamizarea întregului Orient Mijlociu şi a Afganistanului, ba chiar şi până în sudul Spaniei creştine, în Europa.

            Dacă îi cauţi însă pe musulmani numai în aceste locuri, greşeşti! Astfel, chiar şi cei născuţi, crescuţi şi educaţi în Apus, de o parte şi de alta a Oceanului Atlantic, au îmbrăţişat şi militat pentru “Jihad”. O consecinţă previzibilă: atacurile teroriste din SUA, atentatele din Spania, Germania şi tentativele nereuşite din Anglia şi Franţa. Ca să nu mai vorbim de cele din Afganistan, Irak, Algeria şi Liban.

- Dar “războiul sfânt” început de SUA şi aliaţii săi în Afganistan  şi Irak nu e, oarecum, o replică la aceste “porniri războinice” demenţiale? Un fel de “prelungire” în zilele noastre, a Cruciadelor - ce după ce au eliberat Ierusalimul, cu locurile lui sfinte, de sub musulmani, au continuat mulţi ani pentru cucerirea de noi teritorii şi a unor uriaşe averi pentru Biserica Romano-Catolică, sprijinită puternic de monarhii europeni?

-  Se pot vedea lucrurile şi aşa! Numai că aici nu mai avem luptători kamikaze, terorişti şi asasini plătiţi ci... doar “eliberatori”(?!) - pe care, de fapt, nu i-a chemat nimeni, după ştiinţa mea... şi nu numai!

            Cu mii de victime din partea “eliberatorilor”; cu zeci sau sute de mii de victime de cealaltă parte - multe dintre acestea trecute, fără ruşine, la rubrica “pagube colaterale” inevitabile şi cu un cinism condamnabil...

            Dar s-a atins oare “obiectivul” urmărit?! S-a “aşternut” pacea şi securitatea vieţii într-o lume civilizată? Nicidecum... Mai ales că nu aşa zisele arme nucleare sau chimico-biologice, rămase nedescoperite în Irak i-a “mânat” pe “eliberatori” în aceste teritorii, ci bogăţiile subsolului acestor regiuni, vitale pentru o superputere a lumii... Fără a neglija, efectul advers de creştere a urii faţă de “invadatorii păgâni” şi conducătorii lor... Din ce în ce mai puternică.

- La o conferinţă ţinută de Uniunea Scriitorilor din România, în aprilie 1990, marele nostru gânditor Petre Ţuţea declară: “... Libertatea obţinută cu preţul crimei este o libertate demonică şi îi va urmări pe oameni asemenea unui demon, bântuindu-le ideile şi ispitele până când oamenii nu vor trece pragul liniştei sufleteşti, a libertăţii spiritului...”(Alex Mihai Stoenescu, “Istoria loviturilor de stat în România”, vol.3, “Cele trei dictaturi” rao internaţional publishing company, Bucureşti, 2006)

- Eu zic: suficient pentru azi. Pentru data viitoare o provocare: Dar masoneria ce a fost şi ce mai este? Vom spune, pe rând, ce ştim...

*

*     *

- De ce să povestim despre societăţile secrete şi “masonerie”, Mihai?  întrebă Dan, la următoarea întâlnire.

- Ştii, am recitit, de curând, cu plăcere romanul “Delirul”,  ce-l datorăm marelui scriitor al neamului românesc, Marin Preda. M-am amuzat cum gloata neştiutoare, scoasă în stradă de “războinicii luminii” şi “oamenii Domnului” - de fapt nişte legionari nenorociţi, strigă, de zor, cum că: “jos nasonii” - neştiind de fapt ce erau “masonii”; dar, aceasta făcea parte din scenariul condamnării publice a iudeo-masoneriei româneşti, din acei ani tulburi şi sângeroşi! În plus, evenimentele istorice ale ultimelor două decenii mi-au întărit convingerea în rolul fundamental al “societăţilor secrete” în dirijarea istoriei popoarelor lumii şi hărăzirea destinelor acestora... aşa cum m-am documentat eu, în problema, în ultimele săptămâni, cred că ai făcut şi tu, deci, nu mă îndoiesc că vom avea multe de discutat şi - sincer - abia aştept... Vrei să începi tu, Dane?

- Desigur - răspunse promt, Dan; cu o cafea şi un pahar de coniac, sau chiar ceva mai tare, în faţă, mă simt în cea mai bună formă, pentru un nou “colocviu în doi”! Fără a mă lăsa furat de înclinaţiile - uşor de înţeles - către “teoria conspiraţiei” şi scenariile tot mai multe... Numai că, vezi tu, este greu să faci abstracţie de faptul că războaiele din lume, revoluţiile şi mişcările sociale ample au la bază scenarii, născute în aceste vestite “laboratoare” ale societăţilor secrete, de ieri, dar şi de astăzi! Nimic nu este întâmplător! Lucru de care “marele public” nu pare a fi convins încă şi asta e din ce în ce mai grav... Pentru întreaga omenire.

            Făcând neîndoielnic parte din aceste “societăţi secrete”, bine structurate şi cu un rol decisiv în istoria lumii, masoneria datează din secolul al VII-lea al erei noastre; ajungând să aibă astăzi înregimentaţi, cca. 5-6 milioane de “fraţi” - membri activi ai lojelor masonice.

            Cel puţin declarativ, ei propovăduiesc pacea şi bunăstarea omenirii; dar, ţintesc - pe ascuns - să-şi asigure dominaţia mondială. Practică ritualuri severe, perioade lungi (de circa 7 ani) de “iniţiere” şi aplică cele mai incredibile pedepse celor care “defectează”, dezertând şi deconspirând secrete ale organizaţiei. Numai aşa se explică faptul că au ajuns să influenţeze, ba chiar să schimbe cursul istoriei omenirii, reuşind, totodată, a-şi face din Biserica romano-catolică duşmanul ei principal.

            Formaţiunile de început, cele din secolul al VII-lea sunt fondate de breslele constructorilor şi a zidarilor, ce se vedeau nevoiţi a-şi proteja şi apăra secretele meseriei. Meserii ce le asigurau pâinea cea de toate zilele, făcându-i indispensabili, în anii ce urmau. Ei au construit vreme de secole castele, biserici, catedrale impunătoare - ce au rezistat peste secole de existenţă - arene, săli cu acustică perfectă, greu de reprodus în zilele noastre...

            Am văzut şi am putut admira în călătoriile mele prin lume, astfel de construcţii monumentale în stil romanic, precum: Saint - Germain - des Prés, Catedrala Nôtre Dame; biserici gotice precum “Saint Germain l’Auxerrois”, “La Sante Chapelle”; Palatul Bourbon şi Pantheonul, Castelul Versailles, Marele şi Micul Trianon; Palatul Schönbrunn, Palatul Hofburg, Palatul Belvedere; Domul din Milano, catedrala San Ambrogio, mănăstirea Santa Maria della Grazie, Palatul Sforza, Domul şi Catedrala Santa Maria del Fiore, Capela Medici, Palazzo Vechio, celebrul Ponte Vechio; Basilica, Ponte di Rialto, Palatul Dogilor, Puntea Suspinelor şi turnul cu orologiu din Veneţia; clădirile monumentale din Praga Veche (“Starémesto”), monumente, biserici şi catedrale vestite din Praga; şi nu în ultimul rând castelele, bisericile şi mănăstirile din Scoţia. Construcţia acestora, care a durat secole, a fost realizată de urmaşii “breslaşilor” din secolul al VII-lea.

- Asta inseamnă:  transmiterea cunoştinţelor şi artei în meserie, din generaţie, în generaţie, comenta Mihai.

            Dar ştii cum erau organizate societăţile masonice încă din acele timpuri străvechi? Erau trei trepte: ucenic, calfă şi maistru (maestru - peste ani!).

            Din timpuri îndepărtate datează “Pitagoreenii”, grupaţi în jurul descoperirilor matematicianului Pitagora, cel cu teorema ce-i poartă numele şi care a construit echerul ce reproduce, perfect, unghiul drept, indispensabil constructorilor. Nu întâmplător acest vestit unghi drept, de 90°, devine unul dintre simbolurile masonice, combinat cu compasul pentru trasarea exactă a cercurilor.

            Dar, încă de la început, “masonii” declanşează şi luptă împotriva lăcomiei, bogăţiilor nemeritate şi a ipocriziei preoţilor Bisericii romano-catolice, atrăgându-şi ura şi setea de răzbunare a acestora. Nu scapă din vizorul masoneriei nici nobilimea vremurilor, la fel de necinstit îmbogăţită şi de o imoralitate revoltătoare, pe care poporul nu o mai suportă.

- S-ar putea, deci, spune că masonii erau atei? - îl întrerupe Dan...

- Nicidecum, Dane; nu erau atei! Numai că ei voiau să aibă libertatea de a-l venera pe Dumnezeu “cum voiau ei”, nu cum le dicta acel Papa de la Roma. Se spune că ei credeau în “fiinţa supremă” MAU (“Marele Arhitect al Universului”); nu întâmplător, aveau, printre simboluri, ochiul “atoate văzător”!

            Dar ştii care este cel mai vechi document, se s-a păstrat despre această societate secretă numită “masoneria”?

- Recunosc că nu ştiu asta, răspunse Dan!

- Vezi - eu m-am informat! Este vorba de “Regius manuscript” datat: anul 1390 şi scris în versuri (n.a. în fond  nu poate fi scris un testament, tot în versuri?! Dan Mihoc, “Extemporale despre viaţă”, Editura PROXIMA, Bucureşti, 2007).

            Cuprinde reguli, porunci, “stâlpi ai crezului masonic” cum ar fi: să fii bun, să nu furi, să nu minţi, să nu aperi hoţii şi criminalii (n.a. ar rămâne fără pâine avocaţii de astăzi!!), să fii înţelept şi să nu iei decizii pripite, să duci până la capăt munca începută (n.a. “job încheiat” - obişnuieşte a spune un simpatic coleg de serviciu al meu!) şi să înveţi a preţui adevarata artă!

            După încheierea anilor de iniţiere, orice aspirant trebuia să-şi redacteze testamentul; chiar şi Biblia pe care jurau, purta un “însemn masonic”: echerul (pentru a măsura corect unghiul de 90º) şi compasul (pentru a trasa exact cercuri - unde centrul cercului era masonul, ca fiinţă, iar conturul cercului - lumea în care acesta trăia). Tot aşa precum STEAUA ÎN CINCI COLŢURI simboliza FIINŢA SUPREMĂ şi valenţele camaraderiei fraţilor...

            În plus, masonii aveau două zile festive de sărbătoare, specifice societăţii, în cuprinsul oricărui an de existenţă.

            Instituţiile ecleziastice, intermediare între FIINŢA SUPREMĂ şi OM  - sunt... respinse de membrii societăţilor masonice, de ieri şi de azi.

            Proaspătul primit în organizaţie trebuia să depună un “jurământ de credinţă” - prin viu grai şi în scris - dar varianta, în scris, se distrugea prin ardere (n.a. oare de aceea s-au ars la noi dosarele SECU ale potentaţilor zilei; în zilele când “ne luptam” cu teroriştii de negăsit ai lui decembrie ’89?! Dispăruţi fără urme...).

- Dar ce sunt acele “loji masonice”?!

- ”Lojele” sunt grupări mai mici, din cuprinsul societăţii secrete, ce se crede că ar continua tradiţia Ordinului Cavalerilor Templieri, din Evul Mediu.

            S-a vorbit mult despre “scormonirea” neîncetată a pământurilor pentru găsirea comorii mitice a acestor vestiţi cavaleri medievali. Ba chiar, apar speculaţii despre aflarea unor documente ce atestă că Mântuitorul Iisus Hristos ar fi avut descendenţi printre care unii membrii ai familiei Sinclair a dinastiei merovingiene; speculaţii care au cutremurat, în primul rând, pe capii bisericii catolice şi au adus importante sume de bani masoneriei (n.a. azi li se spune “şpagă”!) pentru a nu răspândi veştile...

            Poate, îţi mai aminteşti din lecţile de istorie, cum au ajuns Templierii chiar finanţatori ai principalelor monarhii din Europa datorită averilor imense acumulate!

- Dar, persecuţii nu au fost?, întrebă Dan.

- Cum să nu! Încă din secolul al XIV-lea, Papa Clement al VII-lea, de la Roma, forţat - în parte - de regele Franţei: Filip, lansează acuze furibunde la adresa organizaţiilor masonice. Se lansează grave acuzaţii de EREZII, SODOMIE şi chiar ADORAREA DIAVOLULUI! Ordinul este interzis, Cavalerii Templieri sunt persecutaţi, torturaţi, ucişi de inchiziţia Bisericii Romano-Catolice. Dar - unii dintre ei - scapă...; şi nu pleacă “cu mâna goală”: iau şi comorile ordinului, găsindu-şi adăpost în Scoţia, al cărui rege - pentru simpatiile declarate faţă de masonerie, fusese - la rândul sau - excomunicat de către Roma.

            Aici se află capelele din Rossly (la sud de Edinburgh), despre care scrie în “Codul lui Da Vinci” romancierul Dan Brown, precum că ar putea să fi fost locul unde a ajuns tezaurul, constituit din comorile Templierilor din întreaga lume... Oricum, în Capelă se află o mulţime de simboluri masonice. Secretul se păstrează însă foarte bine, datorită jurământului “celui de-al zecelea nivel” al ritului scoţian.

            În fond, “rădăcinile” acestor bogăţii uriaşe se află în comoara fabuloasă, atribuită regelui Solomon, şi descoperită “scormonind pământurile” (tradiţie masonică!) pe vremea Cruciadelor, ce au condus la eliberarea pământurilor sfinte ale Ierusalimului de necredincioşii ce le cuceriseră...

- Ştii, Mihai - spuse Dan; am citit şi despre cumplita pedeapsă ce se aplica celor care ar fi trădat secretele masonice. Astfel, cel găsit vinovat, urma să fie spintecat cu sabia, pe verticala corpului; cadavrul era lăsat, în sângele scurs, timp de 8 ore, pentru a fii devorat de instectele veninoase şi păsările de pradă; apoi, se expunea capul tăiat, tot cu sabia, pe cea mai înaltă culme, din vecinătate! Cu aşa pedeapsă numărul delatorilor a tins, invariabil, spre zero...

- Dar ştii ce stă la baza masoneriei evoluate, pe parcursul istoriei? - întrebă Mihai.

- Da, răspunse Dan, bine informat şi de această dată! Este “Loja Albastră”; diversele “rituri” nu sunt decât nişte “anexe”, răspândite în diferite colţuri ale lumii.

            Deşi Vaticanul îi excomunică, tot mai mulţi monarhi europeni - evident creştini - devin masoni. Aş menţiona, astfel, pe James III al Scoţiei, Împăratul Francis I - fondatorul Casei Regale Austriece, ducele de Orleans. Ultimul dintre aceştia a stocat grâul din Franţa sau, l-a vândut în afară, provocând o foamete cumplită în ţară, care a determinat - în bună parte - Revoluţia Franceză din 1789 şi proclamarea idealurilor de libertate şi emancipare a răsculaţilor. De altfel, în Franţa acelui an existau aproape100 de mii de adepţi ai masoneriei europene. La sfârşitul secolului al XVIII- lea, ordinul bavarez Illuminati reuşeşte să infiltreze legile masonice tradiţionale,acuzate de această dată pentru dezideratele ce le preconizau: schimbarea - chiar şi prin violenţă - a formelor de guvernare, abolirea proprietăţii private şi interzicerea cultelor religioase, ce urmau să conducă, în final, la instaurarea NOII ORDINI MONDIALE!

            Toate acestea conduc la interzicerea ordinului Illuminati; la sfârşitul secolului al XVIII-lea; ceea ce nu înseamnă că el a încetat... să mai existe, supravieţuind fie şi în ilegalitate...

            Poţi să-mi spui alte câteva nume de personalităţi de vază ce au devenit masoni?

- Da, vorbi Mihai. Aş aminti: politicienii englezi precum George Oanning, Cecil Rhodos şi Winston Churchill; inventatorul penicilinei: Sir Alexander Fleming; Scriitorii: Walter Scott, Conan Doyle, Rudyard Kipling; actorul Peter Sellers; congresmani din SUA; preşedinţi ai SUA: Theodore Roosevelt, Lyndon Johnson,Gerald Ford; generali vestiţi precum Mac Arthur şi Marshal.

            Lojele masonice ţinteau neîncetat atragerea unor oameni de prestigiu, din toate domeniile vieţii. Cu menţiunea că, identitatea Marelui Maestru nu poate fi cunoscută decât de cei cu rang foarte înalt, din organizaţie.

            Se cunoaşte, de asemenea, rolul crucial jucat de lojile masonice în eliberarea, treptată, a coloniilor britanice şi spaniole!

-  Aş adăuga, Mihai: nume de celebrităţi precum: bancherul Rothschild (SUA); compozitorul Wolfgang Amadeus Mozart; poetul Goethe; regii Angliei: George al V-lea, Eduard al VII-lea şi Eduard al VIII-lea; şeful FBI-ului american: J.Edgar Hoover; fondatorul “imperiului” Apple Computers - Steve Wosniak; Simon Bolivar şi Benito Juarez, din America de Sud.

            Asta, pentru a întregi o listă - ce nu a fost epuizată - de masoni celebri. De la noi: Nicolae Titulescu,Nicolae Iorga, I.G. Duca, Dan Amedeo Lăzărescu, Mircea Eliade, mambri ai Casei Regale (după cum afirmă Pavel Coruţ) şi alţii.

- În secolul al XX-lea, masoneria “dobândeşte” duşmani puternici: pe bolşevicii din Rusia lui Lenin şi pe naziştii lui Hitler. În timpul “domniei” lui Stalin, un veritabil călău, masoneria dispare total şi reînvie abia în 1992, în Rusia lui Gorbaciov şi Elţin.

            Lui Hitler şi acoliţilor săi i se datorează termenul de “evreu - mason” sau: “iudeo - masonerie”; deşi niciodată nu a fost dovedită o asemenea legătură între cei de origine iudaică şi masoneria mondială. În celebrul “Mein Kampf” (interzis la noi, de ce oare?!), Hitler afirma: “Masoneria este infiltrată de evrei, al căror instrument de manipulare a devenit...”

            Nu peste multă vreme, idealogul hitlerist Göebbels acuză 300 de persoane de a fi “masoni conspiratori” şi îi trimite în lagăre de exterminare. Cu scopul nedeclarat de a le confisca averile. În lagărele hitleriste masonii poartă obligatoriu, ca semn distinctiv, un triunghi echilateral de culoare roşie, aşezat cu vârful în jos (precum evreii, steaua galbenă în şase colţuri).

            Se apreciază că în Germania nazistă şi în teritoriile ocupate de aceasta sunt ucişi, în acei ani, între 150 şi 200 de mii de masoni mai mult sau mai puţini dovediţi...

            Nici vestitul dictator fascist Mussolini din Italia nu rămâne mai prejos. El cere italienilor să aleagă între a fi un “fascist - patriot” sau un “iudeo - mason”. Lojile din Italia dispar, la rândul lor...

            În Spania, dictatorul Franco dispune: persecuţia masonilor în totalitate, arestarea, torturarea şi execuţia acestora, fără procese şi lipsiţi de orice drept de apărare. Dacă aici, masoneria reînvie după moartea dictatorului, în anul 1975, în toată Europa de Est ea se reface abia la finele secolului al XX-lea, odată cu eliberarea acestor state de sub dominaţia sovieto-comunistă.

            Şi, nu mai puţin, “teribilul” Saddam Hussein, al Irak-ului, introduce - şi aplică pedeapsa cu moartea pentru toţi cei bănuiţi a fi masoni sau care susţin principii sau idei sioniste. Mai mult sau mai puţin dovediţi...

- Da, Mihai, spuse Dan, la rândul său. Vezi tu, masoneria a reînviat, din propria cenuşă a îndelungatei sale istorii: grupaţi în peste 100 de mii de loje masonice, organizate pe principiul modern a unor “cluburi social-culturale”, pentru acte caritabile, practică tot  felul de rituri sacre şi “serbări tematice” - cu costumaţie adecvată - ori pentru dezbaterea unor probleme importante; azi se apreciază că există între 5 şi 6 milioane de masoni activi, răspandiţi în întreaga lume.

            Niciunul dintre evenimentele istorice importante din ultimele două-trei decenii, nu sunt străine masoneriei ori altor societăţi secrete înrudite cu aceasta. Se vorbeşte astăzi despre existenţa aşa numitului “grup de la Bilderberg”, care reuneşte personalităţi marcante ale puterilor lumii contemporane, ale ştiinţei, culturii, oameni de afaceri incredibil de bogaţi. Numele vine de la locaţia primei reuniuni a asociaţiei; ultima s-a ţinut în Canada, în anii trecuţi. Dar, nu va fi nicidecum, ultima!

            Vizând PUTEREA şi un “guvern mondial” (!?), aceştia participă, din umbră, la conducerea lumii şi emit păreri şi directive privind cele mai importante probleme ale lumii: recesiunea şi crizele economice; susţinerea ori debarcarea prin orice mijloace a unora dintre conducătorii din ţările pe care le au în vizor; modificări în structurile statale şi “rotirea” la guvernare, a unora sau altora, dintre formaţiunile politice actuale. Indiferent de ce gândesc “masele”, mânate în faţa urnelor cu voturi - “libere şi democratice”… Şi care, în ignoranţa ce le caracterizează, cred în “valoarea votului lor”!

            Masonii din zilele noastre nu-şi mai ascund de fel apartenenţa la diversele “frăţii”; ba uneori, îi vei recunoaşte prin autocolante lipite pe parbrizele autoturismelor personale... Mulţi şi-au creat SITE-uri şi propriile pagini WEB, pentru a exploata facilităţile INTERNET-ului. Adaptându-se inteligent zilelor noastre.

            Dar tot au o mare problemă: puţini dintre tineri de astăzi mai sunt cu adevărat interesaţi să adere la “mişcare” (chiar dacă în Universităţile americane, vreme de multe decenii, fiinţează diverse mici asociaţii, constituite pe criterii profesionale şi de hobby-uri, cu ceremoniale de iniţiere şi reguli, palide imitaţii ale frăţiilor masonice; nu lipsesc acestea nici din universităţile de dincoace de ocean, de exemplu cele britanice!).

            Cum, de altfel, în întreaga societate, avansarea omului prin spiritualitate... nu mai este la modă! Le creează dificultăţi şi misogin-ismul lor, care interzice femeilor accesul în aceste societăţi secrete. Pe cei tineri îi preocupă: banii, reuşitele în viaţă, distracţiile egoiste şi - stând “cu nasul” lipit de ecranele pe care se derulează pagini de INTERNET, de la vârste îngrijorător de fragede, au uitat să mai citească o carte - la propriu - ori, să treacă pragul librăriilor şi bilbiotecilor. Cât despre istorie, răspunsul aproape universal este: nu mă interesează! Nu-mi pierd vremea cu... asemenea lucruri...

Cercetările asupra francmasoneriei şi a celorlalte societăţi secrete au avansat în ultimele decenii.

            Ulterior, a rezultat că, pe cuprinsul SUA: Statuia Libertăţii din New York, cu care te întâlneşti din prima clipă când ajungi în “state” este un simbol ascuns al francmasoneriei, fiind realizată de acelaşi Eiffel care a construit turnul din Paris şi care-i poartă numele; liniile arhitectonice ce se obţin din intretăierea unor bulevarde (“avenue”) din Washington D.C. formează figuri geometrice, legate indubitabil de simbolurile masonice; pe bancnota de un dolar, apare “ochiul atotvăzător” şi alte simboluri masonice; ca de altfel şi in sigiliul de stat!

            Masoneria şi-a lăsat “amprenta” şi pe declaraţia de independeţă a SUA din 1776; ba chiar şi preşedintele Theodore Roosevelt (1901-1906) ar fi fost mare maestro al lojii masonice din New York (şi nu va rămâne singurul!)

            Dar ştii că şi astăzi sunt recunoscute şi cercetate trei “ramuri” fundamentale a masoneriei: “Craniu şi Oase”(după simbolul ce l-a adoptat); “Consiliul Relatiilor Externe” (CFR – in engleză) si vestitul “grup Bilderberg” – despre care am mai discutat.

            Însă, de unde pleacă şi ce rădăcini adânci au acestea? Ce poţi sa-mi spui?

            - La Universitatea Yale din Statele Unite ale Amercii, unde se reunesc vlăstarele elitei americane şi chiar de dincolo de Atlantic, se pun bazele unei “frăţii studenţeşti”, botezată “Craniu şi Oase”, care dincolo de scopurile academice si filantropice, practica ritualuri de iniţiere si teribile “coduri ale tăcerii”. Este drept că, din secolul al XIX-lea aceste ritualuri sunt evaluate supuse modernizării; dar cei 15-20 de absolvenţi, selectaţi cu mare grijă, potenţiali conducători în lumea politică si social-economică sunt supuşi unor adevărate torturi fizice şi degradante moral, în prezenţa “examinatorilor” şi înregistrate de aceştia, ceea ce face din viitorii preşedinţi ori conducători nişte personaje veşnic şantajabile, pentru a sluji interesele cercurilor economico-financiare dominante. Simpatizanţi ai nazismului si extremismului de dreapta, membrii frăţiei de adună în camera 322 (număr de identificare al ordinului) unde se presupune că se întâlnesc cu… spiritual Doamnei de Pompadour! Ei folosesc obiecte cum ar fi vesela de argint ce a aparţinut lui Hitler (vezi cartea lui Alexander Robbins) şi reunesc nume ilustre cum ar fi cele ale preşedinţilor din familia Bush şi William Taft (informaţiile – de dată recentă – nu au fost dezminţite…). Mă amuz când mă gândesc la similitudinea cu cei 322 de “răi”, ce alcătuiesc “zoaiele politicienilor dâmboviţeni”… Săracul nostru preşedinte, care trebuie să se lupte cu ei!

- Nu ştiu dacă ai citit şi tu, dar la alegerile prezidenţiale din SUA, din anul 2004, ambii candidaţi – deşi aparţineau unor partide opuse, erau membrii ai aceleiaşi frăţii de la Yale University… De altfel, mulţi dintre aceştia se regăsesc printre membrii guvernului, senatori, congresmani şi magistraţi americani (după cum se constată într-un recent documentar excelent realizat –. Nu lipsesc: şefii agenţiilor de informaţii, preşedinţi şi directori de bănci – care cumulează fonduri de întrec de mai multe ori produsul intern brut al ţării, pe un an de zile.

            Ba chiar şi capii unor publicaţii vestite şi societăţi de televiziune din marele stat al democraţiei mondiale, unde - ca şi la noi – populaţia îşi imaginează că… ea alege şi schimbă guvernele şi parlamentul! E drept: răsturnările violente, spectaculoase au bătaie lungă; dar, odată restabilit calmul, societăţile secrete conduc.

- Dar acel faimos “Consiliu al Relaţiilor Externe” (CRE) ce mai este? Tot o societate secretă?

- Acesta se prezintă a fi o inocentă “organizaţie de informare” şi grupează rerezentanţi ai celor mai puternice familii americane! Cu câteva mii de membri, ei urmăresc - de fapt – dominaţia lumii prin utilizarea unor pârghii economice şi financiare, beneficiind de resurse uriaşe, pentru a se ajunge la un “guvern privat mondial”, ce să înlocuiască politicienii corupţi, ori incapabili! Nici militarii nu sunt lăsaţi pe dinafară, fiind curtaţi de capii CRE.

            In planurile lor tactice, strategice şi cu caracter operaţional, utilizate în atingerea acestor scopuri “nobile”, joacă un rol de seamă: Banca Rezervelor Federale a SUA – care dirijează piaţa de Capital, Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Mondială, direcţionate - se spune - de către CRE. Şi care au provocat teribilele căderi economice din Brazilia, Argentina, Mexic, Turcia, la care aş îngădui să adaug şi Moldova, fostă sovietică.

            Iată cum, în zilele ce le trăim, războiul economic a devenit mai eficient decât cel “classic”, convenţional, fie el purtat şi cu ogive nucleare. Şi mai nou – de ce nu? – aşa zisul “război neconvenţional meteorologic”!

- Vreau să spun şi eu câteva cuvinte despre celebrul “Grup BILDERBERG”, un club exclusivist ce conduce – de fapt – întreaga lume… Sunt constituiţi din reprezentanţi de frunte ai politicilor liberale, dar şi conservatoare care se reunesc annual în şedinţe “cu uşile închise” în locaţii luxoase sau castele singuratice, de regulă înaintea întâlnirilor periodice ale grupului G8+1. Se regăsesc aici: reprezentanţi ai puterilor statale din Marea Britanie şi Europa de Vest, oameni de afaceri cu reputaţie internaţionala, reprezentanţi ai presei internaţionale de success. Dar…  agenda reuniunilor rămâne un TOP SECRET!

            Aici se confruntă şi se analizează cele mai noi strategii pe care ţările lumii dezvoltate şi corporaţiile multinaţionale puternice urmează să le implementeze în anul, ori anii ce urmează.

            Se lasă anumite grade de libertate ţărilor doar în alegerea modului de adaptare la condiţiile lor specifice. Dar, nu mai mult!

            Un exemplu semnificativ: Crearea Pieţei Comune Europene şi a monedei EURO au fost analizate şi decise tot aici! Merci, BILDERBERG!!

Înainte de a fi confirmaţi in funcţie, conducători politici până la cel mai înalt nivel, s-au prezentat în faţa membrilor GRUPULUI BILDERBERG.

            Informaţiile se smulg extrem de greu de la “oficialii BILDERBERG”; cu toate acestea se citează (producţia “CINEMA 7 FILMS” - “Secret Societies - The dark scheme of power”, 2007) declaraţia unui membru marcant al acestui grup internaţional: “Ceva trebuie să înlocuiască guvernele actuale; puterea privată este singura entitate predestinată să le înlocuiască… Noua ordine mondială va prelua totul din mâna guvernanţilor prin instrumental privatizării nelimitate…”

            Iată, de ce, rămân la convingerea fermă că nimic din istoria acestor ani şi a celor ce urmează nu este şi nu va fi: O PURĂ COINCIDENŢĂ! Aviz, amatorilor…

- Nu pot să nu-ţi dau dreptate! interveni Mihai. Dar să revenim la tineri!

            Pe lângă faptul că vorbesc într-un “argou” de-a dreptul scandalos, aceştia excelează prin automatisme verbale penibile (nu de mult s-a şi editat un astfel de... “dicţionar de argouri”, la modă, folosit de la tragicii “copii ai străzii”, până la VIP-urile ce sunt “plimbate” pe micile ecrane, dezvelindu-şi goliciunea spirituală şi impostura). De la: cool, naşpa; super-super, nasol; de cacao; fiţos; haios; băiat de băiat; fată de fată; barosan; bengos; valabil; macho-men şi până la invariabilul “O.K.”, folosit până la exasperarea ascultătorului sau partenerului de dialog... În întreaga mass-medie, şi nu numai!

            Să mai cred în “triumful binelui asupra răului”, propovăduit în “Apocalipsa lui Ioan” ce a dăinuit vreme de cca. 2000 de ani?!

- Şi totuşi trebuie să credem în Domnul nostru, a spus Dan. Eu, cel puţin, vreau încă să cred! Vrei să ajungem să grăim precum marele Voltaire, care vizitat de preot - pentru spovedanie - în ultimele ceasuri de viaţă, când a fost îndemnat să repete, de trei ori: “mă lepăd de Satana!”, a răspuns “Ce vrei, popă? Acum nu e momentul să-mi fac şi alţi duşmani!”?...

            Cei mai mulţi oameni obişnuiesc a spune: “De ce să cred în Dumnezeu? L-a văzut cineva? Îl pot vedea - la rându-mi?!”

            Dar – nu trebuie să vezi, ca să crezi, ori să afli! Se spune că un copil, întrebându-l pe tatăl său dacă L-a văzut pe Domnul, căruia I se închinau, ar fi procedat astfel: i-a spus copilului să-i aducă un pumn de sare, pe care să o arunce într-o farfurie plină cu apă; unde - sarea s-a dizolvat! A doua zi i-a cerut să-i dea sarea, înapoi. “Nu pot - răspunse acesta. Nu mai există, nu se mai vede!”

“Bine - atunci pune farfuria la soare şi ne vom uita la asfinţit” - îi spuse tatăl. Aşa au făcut; apa s-a evaporat şi pe fundul farfuriei au apărut dârele de sare, mai groase spre mijloc. Dar, sarea se vedea bine acuma!

            “Vezi – spuse tatăl; sarea era tot acolo, dar tu nu puteai să o mai vezi şi să mi-o aduci. Nu întotdeauna trebuie să vezi ca SĂ CREZI!” “Credinţa este ca un al şaselea simţ al omului, ce a învăţat şi nu încetează să creadă în Domnul” - mai adăugă părintele, cu blândeţe, sperând că l-a convins pe cel care abia învăţa să trăiască printre semenii săi… Dar, care, nu găsiseră cu toţii calea spre Dumnezeu!

- Vezi, Dane, multe se trag din acest teribilism al noii generaţii care refuză să cunoască trecutul, atât de frământat.

            O simpatică - de altfel - “duduiţă Anca” care pe vremea persecuţiilor ceauşiste juca şotron în faţa blocului, dar astăzi s-a “înfipt” bine peste Ocean, unde şi-a găsit: “alesul, dintre aleşi” declară, sentenţios, într-o recentă emisiune, unde era prezentată a fi o “VIP” (?!): “Ce mare lucru şi cu filmul ăsta al lui Mungiu, premiat de alţii, dinafară. Eu personal nu vreau să mai aud şi să mai văd “lucruri triste”, chiar dacă adevărate; avem nevoie de cât mai mult divertisment, de comedie, de musicall-uri”. Respectiva persoană, de altfel simpatică, ai cărei părinţi îmi sunt cunoscuţi, nu a mâncat - pe vremea dictatorului - numai “salam cu soia”; aveau părinţii grijă ca fata să aibă de toate, să crească mare şi făloasă şi cu voce frumoasă, pentru a urca pe scene… Ca o veritabilă “miss”… ce se crede! Dacă nu, măcar o “VIP” curtată de atâtea posturi private de televiziune! La care se zgâiesc zilnic cei fără treabă…

            Da, fată dragă, numai că din aceasta indiferenţa faţă de lumea din trecut s-au născut cele mai crunte regimuri dictatoriale; cu un sprijin popular de necrezut... şi se vor mai naşte!

            De altfel, nici un manual de istorie al României, fie acesta şi un “manual alternativ”, nu analizează în mod satisfacator: perioada interbelică, dictatura lui Carol al II-lea, legionarismul şi nazismul, holocaustul, dictatura comunistă şi farsele istoriei - gen “răscoala” din decembrie ’89, cu toate urmările ei nefaste şi aceasta TRANZIŢIE interminabilă.

            Cine să le “deschidă mintea” acestor copii sau tineri, ce devin adevărati handicapaţi intelectual. Cu atât mai mult cu cât, oricât de dureros este să recunoşti, spusele regizorului polonez Kristowski “de comunism se scapă numai prin moarte” sunt teribil de actuale şi în România anilor 2000... Dar, am o propunere: să ne oprim, pentru astăzi, dacă vrei (!?)

- Bine, Mihai - răspunse Dan. Numai că acum, când se apropie “alegerile”, nu vei scăpa de o discuţie despre problemele ce mă frământă neîncetat... Şi cred că, nu numai pe mine!

*

*     *

- Gata, pentru a răspunde provocării, Mihai?

- Desigur, Dane. Chiar îmi doream aşa ceva. Ce zici, nu am putea scrie şi o carte, intitulată “Dialoguri pentru surzi”? Chiar şi numai din ce-am sporovăit până azi!

            În cartea sa interesantă (Alex Mihai Stoenescu, “Istoria loviturilor de stat în România”, vol.3, rao international publishing company, Bucureşti, sept.2006), istoricul Alex Mihai Stoenescu scrie: “... Istoria loviturilor de stat în România încearcă să demonstreze că a existat o decizie politică greşită la originea statului modern român, că era posibilă şi o altă cale, mult mai apropiată de sufletul poporului român şi pentru care Barbu Catargiu a plătit cu viaţa. Eminescu şi Caragiale au fost ostracizaţi, iar Petre P. Carp sau Mircea Eliade prezentaţi şi astăzi ca nişte trădători...”

            De altfel, o trăsătură comună este aceea că, la noi, conducerea ţării se face, de secole, de către un grup restrâns de persoane, constituite în tot felul de “camarile” şi “oligarhii politice”, în frunte cu însuşi Şeful Statului (rege, conducător suprem, secretar general al partidului unic, preşedinte - fie el şi ales democratic!!). Se copiază modelul nefericit al dictaturilor sud-americane, cu adaptările de rigoare... Ce nu sunt înlăturate - de regulă - decât prin revolte populare. Demagogia, devine instrumentul teribil de eficace în scopul adormirii reflexelor sociale şi a unei eventuale consolidări a celor din opoziţie, prin naşterea şi amplificarea unor oribile diversiuni...

            Minciunile, fie: convenţionale, utile ori dăunătoare şi calomnioase sunt mânuite cu dibăcie. Se adeveresc spusele poetului Lucian Blaga precum că se poate asemui minciuna unui “adevăr cu rădăcini strâmbe”, nesănătoase... Un “bulgăr de zăpadă” ce se rostogoleşte neîncetat, se umflă şi învăluie adevărul veritabil; chiar dacă mai păstrează “un sâmbure de adevăr”... Se încalcă, astfel, cea de-a 9-a poruncă; s-a ajuns până la “a minţi cu convingere şi din deprindere!”

            Minciuni cu pretenţii de adevăr sunt “vândute” ca atare “prostimii” contemporane si celei din viitor. Un candidat la alegerile ce vin declară vitos şi cu emfază: “Eu sunt un brand! Este voinţa Domnului ca eu să pasc acest popor! Eu sunt trimisul Domnului! Pentru mine, Dumnezeu este... cel mai tare serviciu de informaţii, pentru că vede şi ştie tot!”

            Nu a auzit, niciodată, de spusele marelui nostru filosof Emil Cioran: “Între religie şi politică nu este mai multă legătură decât între un sfânt şi un primar!”(Emil Cioran, “Schimbarea la faţă a României”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990). Iată de ce, nu greşim când apreciem că toate impulsurile politicianiste sunt generatoare de comunicări, vrednice de compasiune; cu mici excepţii, desigur, ce nu infirmă regula!

- Vezi, Mihai; la rândul meu, eu cred că fiecare dintre noi poate să plângă, “măcar o dată, măcar o dată’n viaţa lui”;dar să plângi premeditat, la comandă”, în momentele televizate ori înregistrate pentru jurnalele de ştiri este ceva de-a dreptul dezonorant şi condamnabil. Am avut surpriza să văd şi o veritabilă “Doamnă de Fier”, de peste Ocean, ce se vrea Preşedinte, vărsând “lacrimi de crocodil ” în...scop pur electoral!

            Ori, ştii ce sunt aceste “lacrimi de crocodil”? O glandă din zona ochiului unui crocodil secretă o substanţă ce-l ajută să vadă mai bine prada; ... păcălită, astfel, de “lacrimile” crocodilului şi care se vede curând apucată, fără milă, de acesta...şi...devorată!

În România de astăzi, se minte, copios, în politică, în treburi legate de dreapta cârmuire a ţării noastre. Vreau să-ti amintesc o poezie:

“Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelei?

N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi,

În aplauzele grele a canaliei de uliţi,

Panglicari în alte ţări, care joacă - ca pe funii,

Măşti cu toate - de renume - din comedia minciunii?

Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,

De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?

Nici visezi că înainte-ti stă un stâlp de cafenele,

Ce îşi râde de-aste vorbe, îngânându-le pe ele!”

(Mihai Eminescu - “Scrisoarea III”, Editura pentru literatură, 1961, Bucureşti)

            Iubesc aceste versuri - de neuitat - dar, adaptând poezia la zilele noastre, aş zice “politicianul” - în loc de “liberalul”, precum şi “Golden Blitz”, ori “Carul cu bere” sau “Potcoava” - alături de ... cafenele! Greşesc, oare, atât de mult?

            De-l cheamă: “democrat-popular” - ce ascunde afaceri dubioase; “liberal” - cu averi acumulate pe căi necinstite, sau cel puţin - la limita legilor strâmbe, tot de ei făcute; “social- democrat” - numai cu numele, cu baroni locali şi lipsiţi de suport popular de marcă, ori “extremişti cu pretenţii de creştin-democraţie”, specializaţi în a specula spiritul patriotic şi mândria naţională a unui popor religios, tolerant, cuminte şi credul, dar atât de greu încercat – de veacuri – toţi la un loc fac o “gloată politică”, care “juisează” la apariţia pe sticla micului ecran, îşi etalează valori false de conducători, şi măcar “analişti politic” – lipsiţi de har şi clarviziune, dar care râvnesc la funcţii, sinecure, pensii de serviciu şi… respect public, pe funcţii de “guru” circari!

            Şi tot Poetul neamului nostrum, în “Scrisoarea a II a” glăsuieşte:

“Noi avem în veacul nostrum acel soi ciudat de barzi,

            Care-ncearcă, prin poeme, să devină cumularzi,

              …

            Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste,

Ei incearcă să le treacă, prin protecţie de fuste…”

            …

            “De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva,

            Oamenii din ziua de astăzi să mă’nceapă lăuda!

            Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură,

            Laudele lor, desigur, m-ar mâhni peste măsură”

            Unde ne suntţi voi, cei gazetari de astăzi: “nesimţiţii”, “găozarii”, “păsăricile”, “ţiganii…” - să vă ascuţiţi limba, să faceţi să triumfe adevărul, izgonind definitive simulanţii - ce ne sufocă, din ce în ce mai mult!

            Pentru că, de-asta avem nevoie; nu de investigaţiile unor crime – în direct; nu de manele şi divertisment tip “kitch”; nu de “excrementele zilei”, adunate, umflate, gogonate şi înapoi la lume date… În scris, ori pe sticla micilor ecrane, ale unor televiziuni partizane şi incorecte.

- Aşa este, Dane, din păcate!

Fie el “uninominal” - discutabil, fie pe liste - ca până acum, votul popular nu va rezolva nimic... La noi se practică, într-o veselie, alianţe fără bază doctrinară solidă; partide nelegalizate, dar cu pretenţii mari; alegeri ce se bazează numai pe charisma, ce ascunde viclenia “catindaţilor”; minciună nereuşita ridicată la rang de adevăr; adularea unor îmbogăţiţi, în afaceri incredibile şi care “şi-au pierdut de mult busola”; şi nu în ultimul rând votul negativ, indiferent că vine din partea aşa zisei “societăţi civile”, ori a vulgului - dominant numeric...

            Ca să nu mai vorbim de starea de apatie generală, care stă la baza unor procente de absenteism de la vot incredibile; ori de “fraudele electorale”, clamate, dar necercetate şi nerecunocute niciodată, menite să asigure rezultatele validate de cei ce conduc ţara, din interior - dar şi din afara ei!

- Dar despre “mapele profesionale” - găselniţa acestor zile, ce spui Mihai? Iar la vot mai merită să mergem?

- Mă faci să râd! Aceste “mape profesionale” sunt jalnicele “dosare de cadre”, întocmite cu o lipsa de profesionalism remarcabilă, sub ochiul vigilent dar subevoluat al Securităţii...

Cu autobiografii în stilul anilor ’50-’60, din secolul trecut, cu aprecieri anuale; cu sancţiunile primite pe linie de partid şi de cadre; cu “anonime nesemnate” - cele mai multe rămase necercetate. Dar care, plimbate în presă sau pe micile ecrane, fac deliciul amatorilor de bârfe şi can-canuri, ori au prilejuit unor factori de decizie actuali să judece şi să dea sancţiuni, ori interdicţii, pentru “isprăvile” DE DEMULT ale celor în cauză!

Se deschide, în fapt, “cutia Pandorei”, din “Legendele Olimpului”...

Ştii legenda despre care vorbesc?

- Oarecum, dar nu mă dernajează dacă mi-o reaminteşti tu, spuse Dan.

- Se povesteşte că Zeus (n.a. e vorba de cel... adevărat şi nu din dealuri...) s-a mâniat foarte pe Prometeu, care furase din Olimp focul şi l-a dat pământenilor; aceştia au început să-şi facă arme, unelte pentru lucrul câmpului, să-şi pregătească mâncare, să topească materiale şi metale preţioase pentru a-şi face podoabe. Spre a-l pedepsi  - pe măsură - Zeus ar fi trimis pe planeta numită PĂMÂNT pe frumoasa Pandora, ce o făcuse din apă şi lut, cu un chip îngeresc de înmuia inimile şi numai bună de nevastă.

            Ba, i-a mai dat drept zestre o cutie, pe care nu trebuia să o deschidă NICIODATĂ. Astfel, Pandora ajunge nevasta lui Hefaistos, un alt zeu nemuritor, ce trăia pe Pământ. Curios, acesta deschide într-o zi cutia; se povesteşte că de atunci au apărut pe lume: durerea, bolile, ura, minciuna, trădarea, seceta, inundaţiile, uraganele şi cutremurele de pe pământ, alături de setea de avere, putere şi mărire  - cu orice preţ.

            Zeus l-a convocat pe Prometeu în Olimp, cerându-i, imperativ, să ceară iertare (n.a. unde am mai auzit noi de aşa ceva, în zilele noastre?!). Numai că Prometeu, deşi se prezintă în faţa lui Zeus, refuză a-i îndeplini porunca. Este pus în lanţuri grele şi pironit de o stâncă, de neclintit, astfel că vulturii încep a-i sfârteca trupul. Ba, mai mult, fără a ceda, el cutează să-i prezică lui Zeus (“Prometeu = previziune, predicţie”) că acesta va muri, la rându-i, odată cu ceilalţi zei din Olimp şi că o entitate supremă, numită Dumnezeu, îi va lua locul în sufletele, credinţa şi pocăinţa oamenilor de pe Pământ. Acest atoateştiutor al Pământului şi al întregului Univers, avea să fie : Dumnezeu, Allah ori Buddha, slăvit de unii sau alţii dintre oameni.

            Iată de ce, autorii afacerii dosarelor (“mape“) pătate, de astăzi, au deschis cutia Pandorei, cu urmări nebănuite, ce se răsfrâng şi asupra lor, oricât de mari şi de neatins s-ar crede! În ce priveşte “mersul la vot” îţi amintesc că Stalin spunea: “Nu contează ce votează oamenii; contează cine numără voturile”.

- Dar despre “pluripartidism” şi civilizaţia campaniilor electorale, ce ai de spus, Mihai? a întrebat Dan.

- Pluripartidismul e pe cale de dispariţie, de vreme ce partidele mai mari şi mai puternice, susţinute de oligarhii ce s-au dezvoltat negândit la noi “le înghit” pe cele mai mici, ori le duc “în stare de faliment politic”, prin manevre incredibile. Cu concursul preţios al tuturor “mijloacelor media”, cu partizanat politic afişat fără jenă... Campaniile electorale s-au degradat, în ton cu pasivitatea şi apatia electoratului de azi; “luptele” se dau - în cele mai multe cazuri - în emisiuni televizate, care nu conving: nici în privinţa doctrinelor partidelor ce se confruntă, nici în privinţa credibilităţii candidaţilor pe care îi susţin; se minte sfruntat, se apelează la calomnie şi înscenări jenante, încât încerci un sentiment de total desgust, ce îndeamnă la revoltă şi nostalgii justificate...

- Hai să nu mai continuăm discuţia pentru că pe mine a reuşit să mă indispună, pentru multă vreme... Ne vedem la sfârşitul săptămânii viitoare?

- Negreşit - răspune Mihai. Şi poate - atunci - vom avea motive să fim mai veseli şi mai încrezători în viaţa noastră cea de toate zilele şi viitorul acesteia...

*

*     *

- Ce s-a întâmplat Mihai? întrebă Dan, vizibil îngrijorat. Nu am fost în stare să te găsesc nici acasă , nici la telefon? Eşti bine?

- Bine ca al meu, nici duşmanilor nu le doresc, Dane!

            Scriind multe, în aceşti 2-3 ani de bătrâneţe, am deranjat - neîndoielnic - pe mulţi, unii chiar sus puşi! M-am întrebat: în fond ce-mi pot face? Să mă omoare? Toţi suntem datori cu o moarte; mai devreme ori mai târziu... Nu mi-a fost teamă; oricum, la cei 70 de ani ai mei, şi puţin peste, am trăit cât alţii în trei vieţi pământene; cu multe bune, dar şi cu destule rele. Dar nu ştiam că nu e nevoie să-ţi dorească cineva sfârşitul!! E suficient să te facă... să ţi-l doreşti tu şi să-l vrei chiar mai aproape!

- Dar, pentru Dumnezeu, de ce vorbeşti aşa? Tu ai fost întotdeauna - un luptător şi nu te-ai lăsat copleşit de deznădejde!

- Povestea mea va fi scurtă, dar cât se poate de adevărată şi de tristă, deopotrivă, răspunse Mihai, cu o voce slabă, obosită...

Ştii că părinţii mei şi-au pierdut bruma de avere, refăcând după război o casă boierească ce nu le aparţinea, dar pe care proprietarii - pe atunci mari moşieri şi bogătaşi - nu erau interesaţi să o refacă, pentru a putea fi locuită! Nu au avut de ales: în Capitală nu mai erau multe case... locuibile; urmele bombardamentelor distrugătoare, executate mai întai la anglo-americani, apoi de către fraţii aliaţi - nemţii lui Hitler!

            Actul notarial încheiat cu proprietarii îşi pierde valabilitatea la naţionalizarea din 1950, când aceştia sunt deposedaţi de bunuri, de regimul comunist instaurat în România. Devenim, astfel, chiriaşi la stat, înghesuiţi în 2-3 camere din cele două etaje ale casei unde noul regim plantează, cu nemiluita, noi şi noi chiriaşi... Am locuit acolo încă zece ani; după care în anii 1961-1962, căutând cu disperare un schimb de locuinţă, pentru a scăpa de sobele cu lemne şi frigul blestemat al unor ierni sălbatice, am reuşit să ajung - împreună cu mama şi sora mea - la care se adaugă în curând şi soţia - într-un mic bloc din centru, în vecinătatea frumosului Parc Cişmigiu. Cu ce alergătură şi cu ce cheltuieli ascunse, nu mai spun...

            Aici, am modernizat - din nou - un apartament găsit în stare jalnică; dar luminos, spaţios şi cu încălzire centrală, chiar dacă cazanul centralei termice ardea... rumeguş de lemn şi cărbuni; dar, căldura “venea pe ţeavă”! Pe parcurs, am instalat o nouă “uzină” pe păcură; am introdus gazele naturale - semnând un act prin care... donam statului întreaga modernizare, inclusiv branşamentul stradal la gaze (aşa era pe atunci!). Am zugrăvit, am vopsit, am pus faianţă, am construit anexe, am reparat casa după cutremurul cumplit din 4 martie 1977, la care blocul a rezistat destul de bine. Am obţinut şi reparat garajul în care să adăpostesc autoturismul nostru; am reparat acoperişuri, am izolat terase, am făcut totul: pe banii şi din munca noastră! Rămânând, desigur, chiriaş, la stat, pentru sume ce nu erau cele plătite azi, de persoane de rază, la RAPPS...

            Când “s-a dat liber” la vânzarea acestor locuinţe, după 1995, am cumpărat de la stat, în rate, acest apartament, pe care am dat bani destui - pentru acele vremuri - tot din munca proprie! Credeam că măcar atâta ne-a adus şi nouă Revoluţia decembristă - nu terenuri, spaţii comerciale, scutiri de taxe şi impozite şi privilegii - pe viaţă - cum au dobândit, şi nu se mai satură să dobândească vestiţii, “luptători în revoluţie”, care depuneau mărturie, unul pentru altul, ce vitejii au săvârsit ei în acele zile de răscoală!

            Am crezut în buna credinţă a vânzătorului - “hoţul” dintotdeauna - STATUL! Şi în legile date de un parlament, unde un stagiu de numai patru ani, îţi permitea să-ţi însuteşti averile! Dar, am greşit! Nu ştiam că în statul nostru, liber şi democrat, poţi fi înşelat. Că prevederile unei Constituţii nu se aplică la fel pentru toţi; că justiţia nu mai e “cu ochii legaţi”, ci un instrument în mâna celor aflaţi - vremelnic - la Putere!

            Vine, acuma, după 12 ani de când devenisem la rându-mi, proprietar de apartament, cineva - un necunoscut, reprezentat de o firmă de avocatură care refuză să-i decline identitatea, şi - în baza unui “certificat de moştenitor”, “scos” - cu concurs notarial binecuvântat  - la cincizeci de ani de la data la care ar fi trebuit să facă o succesiune legală şi la 10 ani după expirarea termenelor legale de “notificare pentru revendicare”! Şi se deschide şi se întinde peste ani, un proces lung, nedrept şi obositor în care vânzătorul de atunci - STATUL - declară cu nonşalanţă: Lăsăm instanţa să decidă!” Ce să decidă? Nu ar trebui judecaţi cei care au vândut ceva, au încasat bani mulţi, iar acuma, se dau la o parte? Supunându-mă foarte probabil, la o a doua nedreptate, pe mine şi urmaşii mei; la un fel de “a doua naţionalizare” (sau retrocedare, cum le place unora să declare, frecându-şi mâinile de bucurie).

            Să mai spun că sunt nevoit să fac faţă unor cheltuieli de judecată şi unor tracasări, ce numai bine nu fac vârstei şi sănătăţii mele precare?! Sperând în ce şi la ce, când am depăşit 70 de ani de viaţă? Şi când meritam o bătrâneţe liniştită şi lipsită de incertitudini existenţiale?!

- Bine, spuse Dan; dar judecata nu s-a încheiat; poate nu va fi chiar atât de nedreaptă cu tine!!

- Este adevărat, răspunse Mihai. Nu e speranţa “paiul dinaintea măgarului” ce trage din greu?... Dar, vezi tu, SOMNUL RAŢIUNII naşte monştrii. Un coşmar, de nu demult, m-a adus pe acest pat de spital; un fel de antecamera a morţii!

            Se făcea că trebuie să vină în ţară, şi să fie găzduit în apartamentul papal din Nunţiul Apostolic Romano-Catolic, cu care mă învecinez, Papa Benedict al “ţ”-lea! Acolo unde dormise şi înaintaşul său, Papa Ioan Paul al II-lea, în anii precedenţi. Eu eram în cort, în faţa blocului; cu mobilele înşirate pe stradă, în aer liber şi cu tot ce adunasem într-o viaţă de muncă... Ce spectacol!!

            S-au agitat mai marii de la Capitală şi de la sector: domnii de la “Dreptate şi Adevăr”: Marmoreanu, respectiv Kiloman! “Ce facem cu ăştia, că-i vede Sfântul Părinte şi trupa de gazetari şi operatori TV ce-i urmăreau periplul bucureştean?” De rezolvat ceva, nici nu se gândeau; de plătit daunele, la preţul zilei - aşa cum “dă CEDO” strănepoţilor celor “deposedaţi abuziv”, nici gînd! Asta în vreme ce la sectorul D-lui Kiloman apartamentele ridicate pentru cei evacuaţi din casele lor, au ajuns - toate - la... angajaţii Primăriei, unii îmbogăţiţi peste noapte, din “şpăgi”.

            Nu, ei au trimis “mascaţii”; să-mi încarce lucrurile în camioane şi să le ducă undeva în vreo magazie cu şobolani, din “angrou”, iar pe mine, să mă depună... SMURD-ul în vreun cămin - spital pentru bătrâni, unde urma să ma întreţin, tot eu, din pensie!

            Aş fi ieşit şi la ei cu toporul, ca în acei cumpliţi ani ’50 ai secolului trecut, când goneam “echipele” de reprezentanţi ai maselor care ne înghesuiau, pe zi ce trece, pentru a face loc... Numai că m-am trezit brusc, lac de sudoare, cu inima bătând nebuneşte şi cu o durere în piept, care nu anunţa nimic bun... De aceea mă găseşti, acuma, pe un pat nefericit de spital; unde “încearcă să mă repare”, dar nu cu prea multă convingere...

            Cred că-ţi dai seama că, cel puţin un timp, punem punct “conversaţiilor” noastre, periodice!

- Bine, Mihai! Dar eu am convingerea că le vom relua, şi încă - tot la tine în casă, răspunse - mişcat - Dan.

- Cum va vrea Dumnezeu, Dane. Dar, ca să închei, ştii cu ce nu mă pot împăca? Oare cum de se găsesc bani pentru cei care au depus nişte bani pentru o Dacie, dar n-au apucat să o mai primească, din cauză de... Revoluţie! Se găsesc, încă, pentru: cei deportaţi sau persecutaţi în regimul comunist; pentru aurul ţiganilor care ne fac de râsul lumii în Europa Unită sau îşi construiesc palate cu turle aurite şi garduri din marmură superioară; pentru familia regală; pentru uriaşele pensii de serviciu; pentru acoperirea datornicilor la băncile falimentate “programat”; pentru campanii electorale mincinoase; pentru birocraţia ce a năpădit toate instituţiile, de sus şi până jos. Dar nu şi pentru cei alungaţi din casele pe care le-au îngrijit şi in care au trăit o viaţă de om!

            Unde sunt banii încasaţi pentru sutele de mii de apartamente - de la stat - vândute tot în rate şi la preţuri, astăzi modice, odată cu terenul de sub ele? Erau ele bunuri ale vânzătorului - acelaşi STAT? Nu erau, cumva, un bun colectiv, al întregului popor, din sudoarea muncii, căruia le ridicaseră comuniştii “aceia răi” (dar, care au lăsat ceva, după ei!)? Nu este ACOLO şi o parte din munca şi câştigul meu, de o viaţă? Nu le putem revendica, la rândul nostru? De ce înghit oamenii noi nedreptăţi?

            De altfel, ai auzit de sindromul “inimii frânte”? Şi nu e nicidecum o glumă… Un cunoscut cardiolog britanic, a studiat mai multe cazuri si a concluzionat că se produce o transformare morfologică a “pompei vieţii” care este cordul, în sensul că, spre deosebire de cazul “atacurilor de cord” (infarct miocardic), când se produce obstrucţia unor mari vase de sânge, în acest sindrom inima pompeaza sângele numai în partea ei superioară, producându-se un fel de “paralizie” a muşchilor din partea ei inferioara.

            Analizele efectuate au arătat un nivel incredibil de mare al hormonilor de stress, uneori de zeci de ori peste valorile obişnuite, pentru un om normal, ca urmare a unor pierderi sau necazuri mari cu care s-a confruntat pacientul în cauză. Şi care devine: grav bolnav - deşi era bine, sănătos - dar nu în modul specific al unui infarct miocardic, ce impune un tratament cu totul diferit. Dacă “subiectul” în cauză rezistă, totul revine la normal, curând!

            Abundă piaţa de imobile retrocedate, scoase la vânzare - spre îmbogăţire personală - de posesorii unor alte apartamente cu câte 3-4 camere, mult mai noi, din cartierele oraşelor României şi vândute după 1990 de NOUL STAT?! Inseamnă asta DREPTATE şi ADEVĂR?! Cum tot nu mai am ce pierde, mă umflă un râs amar, de nepotolit; dar care, nu mă poate... face bine!

            Îmi vine în minte o nostimă poveste datorată scriitorului umorist Damian Stănoiu, intitulată “Alegere de stareţă”. Acţiunea se petrece în România interbelică, când păcatele monahale nu erau, nicidecum, mai prejos!

            Prin trecerea la Domnul a maicii stareţe, se declanşează lupta pentru locul rămas liber, râvnit de două “catindate”, ce se credeau potrivite şi îndreptaţite a-l căpăta. Pleacă, pe furiş, la ore şi cu sănii diferite, ambele - la mai marii bisericii, de la oraş. Drum cu peripeţii, în vreme de iarnă grea, de-a lungul căruia nu ezită a se ciocni şi răsturna, când se ajung; desigur - una ajunge prima şi folosind o veche relaţie amoroasă, acum “prelat” înalt, obţine uşor, de la mai marele bisericii, o numise de “interimar”; a doua zi, prin alte “pile”, vine şi cea de a doua; “obosit” de vârstă şi băutură, mai marele o numeşte şi pe ea, tot interimar, până la organizarea alegerilor.

            Cel ce vine să conducă cinstita adunare de măicuţe şi enoriaşi, din colegiul elector, este în dilemă: care e mai tare? Prima sau a doua numire? Negăsindu-se o soluţie dreaptă, cele două susţinându-şi fiecare dreptatea, probată cu “acte în regulă”, delegatul “de la centru” recurge la o stratagemă: face să fie aleasă “interimar”… o altă măicuţă, total nepotrivită.

            Să ne oprim aici, prietene! Hârtia a răbdat, şi aşa, destule, pentru a mai continua poveştile noastre de viaţă... Care nici nu interesează pe cei din jur!

EPILOG

Motto:

“O, Dumnezeu al tinereţii

mele! Poate vei fi Tu Acela

de lângă patul meu de moarte

Adio; cu toate că m-ai

părăsit, eu n-am să încetez

să te iubesc”.

(Ernest Renan - “L’Avenir de la Science”;

autorul romanului de scandal “Viaţa lui Iisus”-

apreciat ca nelegiuit şi imoral, iar autorul declarat eretic.)

            M-a trezit o privire insistentă asupra mea; aşa cum, aproape întotdeauna, sesizezi o “uitătură” curioasă, din partea cuiva care te fixează în vizor...

            Era o fată frumoasă, tânără; brunetă şi cu ochi albaştri, mlădioasă în talie, cu o faţă ce radia de bunătate. Cum se întâlneşte - câteodată - într-o clinică unde necazurile şi boala te-au adus. Venise să-mi schimbe perfuziile şi să-mi controleze tensiunea.

- Nu vă supăraţi! Văd pe noptiera de lângă patul dumneavoastră trei cărţi ce vă poartă numele? Ce sunt? Romane - pe care aţi reuşit a le scrie?

- Da, fată dragă. Ţie îţi place să citeşti?

- Mult de tot!, îmi răspunse făptura diafană. Aş putea să le citesc şi eu - desigur, pe rând, promiţându-vă că mă voi purta frumos cu “ele” şi le voi restitui imediat?

- Cum de nu?! Mi-ar face plăcere să-mi spui şi ce crezi despre cele citite; dar, sincer!

            Aşa se face, că lipsit de periodicele conversaţii cu prietenul meu, rămas în lumea normală şi sănătoasă, de dincolo de zidurile şi ferestrele ce mă despărţeau de viaţa liniştită, de până atunci, şi în care reuşisem să aştern rândurile cărţilor mele, am avut parte de... o altă conversaţie, cu o tânără, deosebită de mulţimea celor uşuratice, pentru care lectura unei cărţi era de nesuportat.

- Mi-au plăcut mult cărţile dumneavoastră, mi-a spus tânăra, după câteva zile. Am citit până şi în orele “de gardă”, când nu au fost probleme... Am aflat multe lucruri neştiute de generaţia mea!

- Mă bucur, i-am răspuns! De fapt, aş mi le-am dorit eu: prima - un roman biografic, plin de amintiri ce au ţâşnit din mine, când nu m-am mai putut opri a le împărtăşi semenilor mei; pe aceasta am scris-o cel mai uşor, pe “nerăsuflate”, fără a reciti cele aşternute pe hârtie decât la urmă, la corectura pentru tipografie; cea de-a doua - un fel de culegere de eseuri, pe teme diverse, “m-a muncit” mult. Am recitit deseori cele scrise, am intervenit - în nenumărate rânduri în text, cu intenţia de a nu o lungi şi a o face lesne accesibilă cititorilor. Căutând sa împletesc sensibilitatea, tristeţea şi umorul!

            Cea de a treia - cea de faţă - mi-a luat însă, cel mai mult timp şi a cerut un efort deosebit. A trebuit să mă documentez bine, pentru a baleia istoria unui întreg secol, cu implicaţiile asupra destinelor unui întreg veac, în viaţa unei întregi familii. Doream să se apropie, cel puţin, de intenţia mea mărturisită de a realiza o frescă a societăţii româneşti, cu evenimentele majore, năravurile şi moravurile sale. Dar, nu mai puţin, cu relatarea adevărului istoric în selecţia secvenţelor la care m-am oprit; şi - vreau să sper - că nu m-am lăsat condus, prea mult, de subiectivismul ori partizanatul generate de apartenenţa mea la un anume segment al populaţiei noastre. Care - inevitabil – îşi pune amprenta pe modul de a gândi al unui individ! Poate şi cu alte intenţii, mai greu de mărturisit...

            De fapt, hai să-ţi mai fac o mărturisire: am vrut să demonstrez că breasla inginerilor, căreia îi aparţin, nu este doar o turmă de oameni inculţi, obtuzi, lipsiţi de sensibilitate şi umor, incapabili de fantezii - atât de omeneşti!

            În fiecare dintre noi, duşi de valul vieţii spre o îndeletnicire, ori alta, se ascunde un sâmbure de romantism, sensibilitate, simţul poeziei şi nu mai puţin, cel al unui umor de calitate, tot mai rar astăzi.

- Dar vă asigur că aţi reuşit! Voi vorbi despre aceste cărţi şi prietenilor de care încă mă bucur; de unde le-am putea cumpăra?

- Vezi, fată dragă, la prima ediţie a celei dintâi cărţi, nu am “ieşit pe piaţa” cu niciun exemplar. Le-am dăruit prietenilor, colegilor şi multor tineri. La celelalte apariţii, ale volumelor de faţă, “am ieşit” cu câteva zeci de exemplare şi pe piaţă; dar... s-au vândut atât de puţine! Ştiu că nu te poţi îmbogăţi scriind beletristică în ţara noastră; numai că din încasări, aş mai fi avut bani şi pentru tipărirea altora, ce ar putea urma! Pentru că, bani nu am avut şi nu am să am niciodată; de fapt - urăsc banii şi influenţa lor nefastă în viaţă şi societate... Am dispreţuit “puterea banilor” şi la tinereţe, dar şi acuma, la bătrâneţe!

            Dar să ştii: cititori am avut, cu sutele! Despre încercările mele literare s-a vorbit, cărţile mergând “din mână-n mână”; pe principiul: “citeşte - şi dă mai departe”. De aceea, lucrul acesta nu mă intristează în mod deosebit; oricum, tagma scriitoricească nu mi-ar găsi un loc, în rândurile sale! Nici nu am sperat în aşa ceva...

            M-am gândit, nu o dată: marele artist plastic Van Gogh a reuşit să vândă un singur tablou, în decursul existenţei sale; azi cine posedă un “Van Gogh” este un om bogat, iar muzeele celebre ale lumii îi rezervă săli întregi de exponate! Celebrităţi precum: George Enescu şi Constantin Brâncuşi; Mihai Eminescu - nevoit să trăiască din munca de corector la ziare ale timpului, Ion Luca Caragiale, Nicolae Labiş, ca şi mulţi alţi sciitori români, au fost cu adevărat preţuiţi, după ce au plecat din această lume; poetul Mircea Dinescu îşi vindea cărtile de poezii, cu autografe, pe plaja de la Neptun; cărţile filosofului şi scriitorului Octavian Paler zăceau în librării sau pe tarabe, cu anii; pentru ca după moartea maestrului să fie căutate; “curios, mi-a zis o vânzătoare: înainte de-abia vindeam câteva exemplare; acuma, după ce nu mai este toată lumea... cere Paler!”

            Nu-mi puteam vedea cărţile, pe tarabe, unde vânzătorii, primesc de la unii “mai bronzaţi” ce “alegeau” din en-gros-urile cu cărţi noi, câte 1-2 exemplare, scoase la vânzare eventual - la un loc - prinse într-o banderolă pe care să scrie şi să te îmbie cu reclama: “Ia neamule, trei într-unul! Un chilipir, pe bune!”… Pentru că: aşa se vând cărţile - vorbesc de beletristică - la noi în ţară, în cele mai multe cazuri. La un “public” pentru care lecturarea unei cărţi a devenit o necunoscută!

            Îmi imaginez şi reacţiile celor cărora le-am dăruit cărţile mele; la prima - surpriza a generat reacţii spontane  - de laudă şi apreciere pozitivă; a doua i-a făcut să spună “Vai, dar ce prolific mai este, la vârsta lui înaintată”; pentru ca la cea de-a treia să mormăie printre dinţi: “Ce plicticos! Iar a scris ăsta”! Aşa e lumea, fată dragă! Nu o mai putem schimba noi...

- Să înţeleg că nu veţi mai publica? întrebă “îngerul meu păzitor”, cu oarecare tristeţe în glas.

- Dacă tu şi cei de lângă tine vor alunga Doamna aceea “cu unealtă agricolă”, ce pândeşte, lacomă, la uşa salonului şi mă vor ajuta să mai trăiesc - încă puţin, îţi promit că voi mai scrie. Pentru că “scrisul a devenit, pe nesimţite, VIAŢA MEA”; şi nu mă voi putea opri să “mâzgălesc” alte coli albe de hârtie! Pentru mine, nişte veşnice provocări…

-SFÂRŞIT-

ADDENDA

Cuvânt către cititori

            Am făcut din aceste scrieri un ţel în ultimii ani de viaţă. Nu urmăresc foloase băneşti pentru că la noi, astăzi, literatura nu se mai caută; am avut, în acest sens, numai experienţe triste. Deci: scrii, dar tot tu plăteşti! Cu toate acestea, de-aş mai avea numai un singur cititor şi tot nu voi renunţa să scriu, câtă vreme voi mai fi în stare!

            Sunt profund recunoscător unor scriitori adevăraţi precum: Marin Preda, Alex Mihai Stoenescu, Marius Oprea, Dinu Săraru, Radu Paraschivescu, Emil Cioran, N.D. Cocea, Damian Stănoiu şi Pavel Coruţ, din scrierile cărora am aflat multe şi din operele cărora mi-am permis să reproduc câteva pagini indisolubil legate de subiectele ce le-am abordat, la rându-mi; chiar dacă nu a fost posibil să le solicit acordul!

            Am utilizat şi unele texte din romanele mele, publicate anterior, considerând că nu putem reda mai bine, cu alte cuvinte, fapte de viaţă trăite şi descrise în acele pagini, cu 1-2 ani în urmă.

            Nu mai puţin, informaţia cuprinsă în documentarele Discovery, ce conferă credibilitatea necesară problemelor puse în discuţie.

            Am dedicat această carte marelui romancier Marin Preda, din opera căruia am revăzut, cu atenţie, prima ediţie a romanului său “Delirul” - cea din anul 1975 - care a provocat frisoane şi nemulţumiri, atât la noi, cât şi peste hotare, pentru modul original şi curajos în care îndrăznea să abordeze rolul crucial ce l-a jucat, în istoria ţării mele, mareşalul Ion Antonescu, al cărui mormânt nu se cunoaşte; ca de altfel şi cel al lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi - de ce nu - poate şi cele ale foştilor dictatori - Nicolae şi Elena Ceauşescu.

            A fost reeditat “Delirul”, după 1975, tot în Epoca de Aur; cu indicaţia expresă de a elimina unele pagini, ce nu conveneau şi a face loc altora, unde să se vorbească despre lupta tinerilor revoluţionari comunişti, în frunte cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu - cel arestat, bătut, condamnat şi închis în lagăre de către burghezo-moşierimea acelor ani tulburi.

            A fost nevoit marele scriitor ce a fost Marin Preda să îndeplinească aceste “indicaţii”. Dar, nu mai puţin, a ştiut să se răzbune, subtil şi caustic; astfel, în episoadele ce-l prezintă pe vajnicul luptător comunist, tânărul Nicolae Ceauşescu, geniul Carpaţilor de mai târziu, scriitorul insistă, până la exasperare, asupra bătăilor crunte la care era supus acesta, când era dus “cu jandarmul” - din post în post… “Mirosise” scriitorul setea de sânge a poporului oprimat în vremurile în care scria şi dorinţa - greu de reprimat - a imensei majorităţi, de a-l vedea pedepsit pe “Cel mai iubit fiu al poporului român”. O predicţie sau, măcar, o premoniţie la ceea ce avea să aducă decembrie ’89! Când criminala dictatură a fost curmată de către un pluton de execuţie, alcătuit ad-hoc… Zile pe care - “ajutat” de alţii - marele scriitor, devenit periculos, nu le-a mai apucat; iar opera sa a rămas… neterminată, precum superba simfonie a lui Franz Schubert!

            Nu cred că voi intra în istoria literaturii române, în mod sigur - cel puţin - cât voi mai supravieţui. Dar fie şi existenţa unui singur cititor, plăcut impresionat, fie acesta şi un anonim, va reprezenta pentru mine un imbold de a persevera în această nobilă îndeletnicire, care îmi ajută să am spiritual încă tânăr şi treaz. Acestuia şi tuturor celorlalţi, precum acesta, le mulţumesc din suflet!

AUTORUL

• În aceeaşi editură, de acelaşi autor, urmează romanele:

-           “Pamflete tranzitorii”

-            “Izvor de viaţă lungă: iubiri visate, iubiri ascunse, iubiri trăite.”

-         o sumă de poveşti de dragoste adevărate, în decursul unei vieţi dominate de bine şi de rău!

• Alte apariţii datorate autorului cărţii de faţă:

-         “Provocarea” (Memorialistică – Literatură de sertar), roman, Editura PROXIMA, Bucureşti, 2006.

-         “Provocarea” (Literatură de sertar) roman, ediţie revăzută şi adăugită, Editura PROXIMA, Bucureşti, 2007.

-         “Extemporale despre viaţă”, roman, Editura PROXIMA, Bucureşti, 2007.